Stabilit din 1974 în Franţa, eseistul şi teatrologul George Banu a păstrat, asemenea lui Matei Vişniec, un dialog viu şi constant cu scena teatrală românească. Prezent, anual, la cele mai importante festivaluri de teatru din ţară, George Banu a participat şi la festivalul de la Sibiu, din luna iunie, în cadrul căruia s-a jucat Visul unei nopţi de Shakespeare, un spectacol după un scenariu al său. Tot în cadrul festivalului, şi-a lansat volumul Cortina sau fisura lumii (traducere de Ileana Cantuniari, Editura Humanitas, 2012). George Banu, care consideră că nu e nevoie de Harold Bloom pentru a-i restitui lui Shakespeare locul în cultura europeană, preferă o abordare poetică a textelor shakespeariene, astfel că o colaborare cu regizorul Gavriil Pinte a venit ca un demers firesc.
Aţi manifestat constant interesul pentru textele lui Shakespeare. Ce înseamnă Shakespeare pentru gustul contemporaneităţii?
Shakespeare este cel care a adus, într-un moment foarte important pentru Occident – vorbesc despre perioada recentă –, gustul contradicţiei. Shakespeare s-a reimpus într-un mod cu totul şi cu totul exploziv în clipa în care ideologiile, în special interpretările marxiste, monocrome, s-au prăbuşit şi s-a impus acest gust pentru ambiguitate, teatrul lui Shakespeare fiind un teatru al contradicţiilor, al îmbinării între principii opuse al adevărurilor duble.
V-aţi implicat şi într-un proiect pentru un spectacol după Shakespeare, Visul unei nopţi de Shakespeare. Cum aţi ajuns să colaboraţi cu regizorul Gavriil Pinte?
Eu aveam dorinţa secretă şi, în acelaşi timp, obstinată de a face un spectacol pentru ca textele lui Shakespeare să fie auzite, proiectate de la înălţimea unei scene şi, în acelaşi timp, m-am întrebat care este regizorul – în afară de Silviu Purcărete, care e foarte ocupat – care ar fi interesat de un asemenea tip de lucru pe text, care vorbeşte despre teatru fără a fi un teatru în sensul strict al cuvântului.
Este un teatru neconvenţional la toate nivelurile. La un moment dat, în timpul spectacolului, se spune că „actorii joacă ziua pentru a fugi de spaimele nopţii”.
Acest tip de spectacol propune un alt tip de relaţie cu publicul, e relaţie foarte periculoasă, pentru că actorii nu mai sunt protejaţi, ei văd chipurile spectatorilor, ei ştiu, observă cum reacţionează aceştia, şi de aceea totul e dublu, e o muncă grea, dar atunci când au jucat în ploaie şi au văzut chipurile iradiind de bucurie ale spectatorilor, s-a creat o legătură care nu se poate stabili la fel într-un spaţiu închis, unde sunt apăraţi de proiectoare. Pe de altă parte, ceea ce spunea şi Gavriil Pinte, e o încercare specială de a juca în aceleaşi condiţii ca în teatrul elisabetan, unde, cum se spune şi în text, spectatorii părăsesc sala în clipa în care cade noaptea. Deci teatrul se continuă în noapte ca o experienţă a visului.
În teatrul elisabetan, toate rolurile erau jucate de bărbaţi, aici însă, chiar şi cele masculine sunt jucate de femei. A fost o răsturnare voită a convenţiei elisabetane?
Nu se poate spune că a fost o răstunare, ci mai degrabă s-a lăsat o anume libertate (la Pinte, Hamlet e interpretat de o femeie), o răstunare a convenţiei ar fi presupus un demers violent, programatic.
În prezent, se poate spune că s-a reîntors convenţia, sunt destule spectacole în care joacă numai bărbaţi. Nu este numai o reabilitare istorică a contextului, dar s-a colorat şi de probleme sexuale, de probleme care cred că parazitează uneori jocul. E adevărat, uneori se joacă numai cu femei: [Andrei] Şerban a montat Shakespeare numai cu femei – e ca la fotografii, negativ-pozitiv.
L-aţi preferat pe Gavriil Pinte, care face un teatru poetic. Cum vedeţi piesele lui Shakespeare transpuse în context politic?
De aceea i-am şi propus lui Pinte această colaborare, pentru că el încă are încredere în cuvinte. Dar totul depinde de context, de pildă Andrei Şerban mi-a povestit despre un spectacol maghiar, Korijolánusz, cu tentă politică, dar foarte bine realizat. Depinde de cât de justă este raportarea la context.
foto: agentiadecarte.ro
