Bookaholic

Se spune că proza scurtă este un fel de Cenușăreasă a literaturii: publicată mai rar (și nu pentru că n-ar fi scriitori de proză scurtă, dimpotrivă!), vândută mai puțin, necunoscută cititorilor sau puțin gustată în comparație cu romanul sau chiar poezia. Am generalizat, bineînțeles. Cu toate acestea, îmi place să cred (și am mai spus-o) că lucrurile se vor schimba în bine pentru proza scurtă. 

Poate că Nobelul lui Alice Munro a mai înmuiat inima editorilor, i-a mai încurajat pe scriitori și a deschis apetitul oamenilor pentru acest gen literar. Și poate că i-ai citit deja pe „greii” literaturii universale (Cehov, Hemingway, Borges, Calvino, Cheever, Ford, Roth, Salinger, Munro, Updike etc. etc.) și ești în căutare de scriitori de pe meleagurile noastre. Ei bine, materialul de față le este dedicat acelora care vor să descopere proza scurtă românească și nu știu de unde să înceapă. Întocmai precum la leapșa cu cărți de pe Facebook, voi menționa primii 10 autori români contemporani de proză scurtă care mi-au venit în minte și pe care cred că trebuie să-i citiți.

Răzvan Petrescu

Pentru mine, maestrul absolut al prozei scurte românești (și, fie vorba între noi, singurul care nu a fost furat de „mirajul” romanului). Scriitor neconvențional, original, cu un stil inconfundabil, stăpânit excelent, exprimare concisă, dar și, pe alocuri, jucăușă, povestiri dulci-amărui, imprevizibile, pline de sensuri, care se desfășoară rapid și te aruncă într-un șir nesfârșit de emoții și gânduri. Proze care-ți dorești să nu se termine niciodată. Dacă ar fi după mine, v-aș spune să începeți cu Rubato (Curtea Veche, 2011), o selecție faină din toate povestirile publicate până în momentul apariției volumului. Apoi să mergeți spre Într-o după amiază de vineri (Editura Cartea Românească, 1997), de exemplu (dacă o mai găsiți pe undeva).

Radu Paraschivescu

Prozator, traducător prolific și iscusit (i-a tradus, de exemplu, pe Barnes, Lodge, Rushdie, Golding, Hornby ș.a.m.d.), redactor de carte și jurnalist, Radu Paraschivescu a scris nu numai romane, ci și proză scurtă. Întotdeauna mi-a plăcut la nebunie umorul autorului, ironia fină și modul în care-și țese povestirile. N-aș ști să explic, dar vă rog să-l citiți voi și veți vedea despre ce vorbesc. Playlist-ul trebuie să înceapă cu Bazar Bizar (Editura Humanitas, 2007), pe repeat – e o nebunie de situații și personaje acolo, în cele unsprezece proze scurte, dintre care „Filoclubul” (cuvinte cheie: prostituția unor fete deștepte de la filologie) este una dintre povestirile mele preferate. 

Dan Lungu

E adevărat că pe Dan Lungu l-am cunoscut ca autor de roman: mai întâi cu Sunt o babă comunistă!, apoi cu În iad toate becurile sînt arse, Cum să uiți o femeie, Raiul găinilor – pe care mi-aduc aminte că am căutat-o până în pânzele albe și, când am găsit-o, m-am simțit cel mai fericit om de pe pământ (fără exagerare!). Pentru că devenisem rapid fană Dan Lungu, i-am vânat restul cărților. Habar n-aveam atunci că a scris și povestiri :). Primul volum de proză scurtă pe care l-am savurat a fost Proză cu amănuntul (Editura Polirom, 2008), iar cel de-al doilea, evident, Băieți de gașcă (Slavă Domnului pentru reeditarea de la Polirom, din colecția „Top 10+”). Vă spun, nicio proză nu este la fel: scriitorul mânuiește o gamă extrem de largă de personaje, în registre variate, spune istorii de-a râsu’-plânsu’ (cu accent pe verbul „a spune”, căci Dan Lungu scrie de parcă ar spune, altfel spus, se folosește de o oralitate autentică), observă totul până la cel mai mic detaliu, iar narațiunile sale sunt umoristice și simple, ceea ce te determină să nu pui cartea jos.

Florin Lăzărescu

Cu fiecare autor am o istorie personală :), îmi cer scuze dacă agasez. Pe Florin Lăzărescu l-am descoperit pe Liternet, cu Șase moduri de a-ți aminti un cal sau șase povestiri, prin facultate, când căutam literatură română contemporană la liber (știți, buget aproape inexistent, bibliotecă slab dotată). Prefața pe care o scrisese Lucian Dan Teodorovici la acel volum îmi trezise curiozitatea. Citez puțin din ea: „Şi, tot dacă n-aş fi prieten cu Florin Lăzărescu, aş putea să spun, fără vreo teamă de consecinţe, că-i admir şi-i invidiez în acelaşi timp jocurile stilistice, tehnica, abordarea fără complexe a unor teme pe care alţii le-ar trece în rândul celor futile şi transformarea lor în teme cu greutate literară. Aş mai putea să spun că-l admir şi invidiez în acelaşi timp pentru talentul cu care a ştiut să asculte poveştile copilăriei sale, pentru talentul cu care l-a transformat apoi pe artistul din el în punte şi, în fine, pentru talentul cu care a condus acele poveşti, pe puntea sus-amintită, spre literatură”. Ei, dar chiar așa a fost! Dragoste la prima vedere :), așa cum îmi spusese o colegă de facultate, care adora Trimisul nostru special. Peste ceva timp, m-am avântat în Lampa cu căciulă (Editura Polirom, 2009), reîntoarcerea lui Florin Lăzărescu la proza scurtă (de altfel, cu mici modificări, a păstrat două povestiri din primul volum amintit mai sus). Realist, complex, atipic, dialoguri, personaje și descrieri faine, narațiune care curge firesc și te izbește la final: pe scurt, Lampa cu căciulă.

Lucian Dan Teodorovici

Dacă a fost Florin Lăzărescu, Lucian Dan Teodorovici nu putea să lipsească (nu zic că stilurile lor se aseamănă, însă ambii sunt cel puțin la fel de buni scriitori). Pentru a vă da o pauză de respiro, deschideți o altă fereastră și cumpărați Celelalte povești de dragoste (Editura Polirom, colecția „Top 10+, reeditare, 2013) – unsprezece povestiri superbe, minimaliste, despre dragoste și, mai ales, ratarea ei, care pot fi citite ca proze individuale sau un roman fragmentat. După gâște, una dintre prozele din volum, ecranizată în 2009, este o bijuterie (se află și în antologia Best of: Proza scurtă a anilor 2000).

Dacă v-ați mai întors aici, să știți că eu mi-am pus pe lista de cumpărături și Atunci i-am ars două palme (Polirom, 2004) – pe care nu am apucat să o iau până acum – și Lumea văzută printr-o gaură de mărimea unei țigări marijuana (Editura Fundației „Constantin Brâncuși”, 2000) – pe care habar n-am de unde aș putea să o iau. Apropos, Lucian Dan Teodorovici scrie și montează și piese de teatru faine, să le citiți (de ajuns la piese, doar dacă sunteți în Iași, din păcate).

Radu Pavel Gheo

Ați citit Noapte bună, copii!, poate și DEX-ul și sexul? Vi s-au părut mișto? Atunci poate că veți ajunge și la Numele mierlei (Polirom, 2008), singura carte de proză scurtă a lui Radu Pavel Gheo pe care încă o puteți achiziționa (ar mai fi una, Valea cerului senin, Editura Athena, 1997, dacă aveți noroc să dați peste ea prin anticariate). Cuprinde nu mai puțin de cincizeci de povestiri (unele noi, altele adunate de prin revistele literare), împărțite în cinci părți (LP-uri), pline de umor (cumva caragialian), sarcasm, scrise inteligent, antrenant, cu răbdare și atenție la amănunte, gesturi, ticuri etc., o cronică cât se poate de actuală și vie a României anilor 2000 (și chiar până în prezent), cu toate ciudățeniile, banalitățile și și absurditățile vieții. Apropos, „Trucaje”, savuroasa povestire cu tânărul eliberat din armată, bunicul lui și câțiva adolescenți din sat, care se reunesc într-o seară pentru a urmări filme porno la televiziunea sârbă, este preluată din volumul acesta în Noapte bună, copii!.

Sorin Stoica

Acest autor, atât de puțin cunoscut la noi, este singurul de pe această listă care a decedat (în 2006). Este cu atât mai tragic cu cât Sorin Stoica este un povestitor cu totul și cu totul special în literatura română. Și pot afirma acest lucru chiar dacă nu i-am citit, până acum, decât vreo cinci proze scurte. Două dintre acestea le-am înghițit pe nerăsuflate din antologia Best of: Proza scurtă a anilor 2000. 

Spuneam atunci: „Sorin Stoica atât cu După soare, cât și cu Neînțelesuri este, poate, autorul care m-a surprins cel mai tare. Auzisem zvonuri cu privire la talentul său pus pe același rând cu proza scurtă românească de valoare. Are atâta forță narativă și luptă cu arme atât variate (povești faine, comic de limbaj și de situații, personaje creionate cu tușă sigură etc.), încât mi-e rușine că nu l-am citit până acum. Ambele proze sunt narate la persoana I singular: După soare are în centrul său un băiețel căruia îi este frică de moarte și care descoperă, treptat, că soarele piere, iar el nu este nemuritor; Neînțelesuri trece la grupa de vârstă a seniorilor – un pensionar povestește, într-un stil inedit, despre sensul vieții pe care fiecare îl poate da după propriile dorințe și puteri. Ceva frumos este cel de-al treilea text al autorului inclus în antologie, dar acesta nu mi s-a mai părut la fel de spectaculos”. Între timp, mi-am luat Aberații de bun-simț (Polirom, 2007) – o citesc zilele acestea și e grozavă! Ar mai fi volumele individuale Povestiri cu înjurături (Paralela 45, 2000) și O limbă comună (Polirom, 2005) pe lista personală de citit în viitorul apropiat.

Veronica D. Niculescu

Veronica D. Niculescu, o traducătoare minunată (grație ei, putem să-i citim pe Nabokov și Beckett în limba română, într-o tălmăcire de excepție), are și obiceiul de a scrie proză scurtă :). Aproape exclusiv proză scurtă (excepții fac Basmul Printesei Repede-Repede și Simfonia animalieră), de cea mai bună calitate. Neîndoielnic, asociez numele scriitoarei cu Roșu, roșu, catifea. Povestiri cu î din i (Casa de Pariuri Literare, 2012), o colecție de cincisprezece povestiri, „amintiri din Epoca de aur”, cum ni se spune și pe coperta a IV-a, care, citite cu atenție, pot fi judecate atât împreună, cât și separat. Copilărie și tinerețe în timpul comunismului, cu dorințe, idealuri, șlagăre, lipsuri și nevoi firești neîmplinite, situații și întâmplări aparent banale, dar pline de semnificații. O autoare sofisticată – poate și grație traducerilor pe care le face -, cu ași în mânecă (printre care narațiunea construită vizual ireproșabil), pe care îi dezvăluie încet-încet.

Mi-am amintit că trebuie să caut și Orchestra portocalie.

Lavinia Braniște

Cea mai tânără scriitoare din lista de față, Lavinia Braniște, care a debutat în 2006 cu volumul de poezii Povești cu mine, este o prozatoare deja formată, cu experiență și forță narativă. Cele două cărți de povestiri apărute ulterior au fost apreciate la unison de criticii literari (pe drept!). Atât Cinci minute pe zi (Casa de Pariuri Literare, 2011), cât și mai recenta Escapada (Editura Polirom, 2014), sunt cărți bune, pe care vi le recomand. E adevărat că prozele din Escapada par mai cizelate, mai consistente, mai puternice (deși nu e nimic șocant sau dur, mă refer la faptul că te prind și te pun pe gânduri). Alina spunea (și sunt de acord cu ea) că aici „o să găsiți felioare de viață dulce-amăruie, scris despre jobulețe alienante, despre singurătate, invaziune, forme de dragoste eșuată. Sînt proze într-un ton indecis, de-a plînsul uneori mai mult decît de-a rîsul (deși e suficient de mult comic în ele, o să vedeți), în priză directă cu realitatea, fără mari fantazări, fără iluzii”. Cu siguranță veți găsi ceva pe gustul vostru în Cinci minute pe zi sau în Escapada.

Dacă vreți totuși să testați marea cu degetul înainte, citiți online O întâlnire, Tatăl meu mă aștepta la fântână și Albastru.

Mihai Mateiu

Ei bine, Mihai Mateiu mi-a venit în minte cu singurul său volum, de debut de altfel: Oameni (Casa de Pariuri Literare, 2011). Curios, nu-i așa? Aduc ca argument cronica Cristinei, care zice foarte bine când spune „Oameni este ca un flacon plin de pastile – o carte cu 13 doze puternice de literatură. Fiecare dintre povestirile foarte scurte concentrează în ea una mai mare, o felie semnificativă de viață redusă la esențialul extrem. Mihai Mateiu nu iartă nimic. Taie fiecare cuvânt în plus, controlează derapajele, ține în frâu emoția și are o perspectivă lucidă.

Autorul nu se lasă furat de cuvinte, cum ne așteptăm plini de prejudecăți de la un debutant. Știe unde și când să se oprească și trece elegant peste detalii pe care doar le sugerează, lăsându-te pe tine, cititor, să-ți construiești povestea mai departe. Deși de o simplitate absolută, sunt straturi și straturi în povestirile lui Mihai Mateiu. Poveștile ți se ramifică în minte, dizolvi tu însuți pastila în sucul propriu, o asimilezi și își face singură efectul”. Restul recenziei aici. Și mă întreb cât trebuie să mai așteptăm până la următorul volum…

***

În timp ce scriam fugitiv câteva rânduri despre cei 10 autori români contemporani de proză scurtă care mi-au venit primii în minte și pe care trebuie să-i citiți (acum 🙂 ), deja regretam că i-am omis pe alții, precum Bogdan Suceavă, Ionuț Chiva, Alex Tocilescu, Cezar Paul-Bădescu, Liviu Radu, Adina Popescu, Mihai Radu etc. etc. Poate data viitoare.

Sursă imagine principală

Pentru a cumpăra din librăria online Cărturești cărțile amintite în articol, click pe link-uri.