Pentru cine nu ştie, a uitat sau nu are un ceas deşteptător care să îi aducă aminte, astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea lui Ion Luca Caragiale. 2012 a fost numit anul Caragiale, cu atât mai mult cu cât în iunie se va împlini un secol de la moartea dramaturgului. Chiar și Google la miezul nopţii şi-a schimbat logo-ul pentru a-l sărbători pe nenea Iancu (fapt pe care nu l-am observat şi de ziua lui Eminescu acum 2 săptămâni)! Ne-am gândit să vorbim puțin despre cel a cărui figură se află pe bancnota de 100 de lei, care la 36 de ani a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti, şi care, online, are o pagină de wikipedia în engleză de vreo două ori mai stufoasă decât în română.
Dacă ar fi trăit astăzi, I.L. Caragiale ar fi avut acasă o cameră de premii, nu musai literare. De un umor incorigibil şi de mai bine de 100 de ani nemuritor, clasicul nostru dramaturg (aşa am învăţat la şcoală) ar fi furat rampa multor scenarişti din televiziune şi chiar a celor de filme. Cristian Mungiu şi Cristi Puiu ar fi fost cu siguranţă invidioşi. 🙂
Cum ar fi fost oare Caragiale în vremea comunismului? Eu îl văd că pe un soi de Toma Caragiu – un pamfletar căruia i-ar fi mers glumele şi la case mai mari, o dată pentru că erau deştepte şi haioase, dar şi pentru că ar fi fost unul din cei mai iubiţi romani, chiar şi în casele mari (cu şi fără ghilimele).
În 1901 a fost acuzat că ar fi plagiat “Năpasta”, motiv pentru care a dat autorul calomniei în judecată şi a câştigat. Acela a fost momentul în care dramaturgul a luat decizia de a pleca din ţară, 3 ani mai târziu, după ce a primit o moştenire (disputata, de altfel) de la o “mătuşă Tamara”, punându-şi sacii şi familia în căruţă şi mutându-se la Berlin.
Pentru cine nu ştie, Caragiale a fost şi un vehement susţinător politic al conservatorilor, un liberal moderat (tot din şcoala citire), ale cărui convingeri, dispute şi confruntări l-au depărtat de România de-a lungul timpului. Tare ar fi fost interesantă viziunea lui asupra protestelor din ultima vreme din Bucureşti. Ca notă de subsol, în 1907, când s-a declanşat faimoasa răscoală a ţăranilor, dramaturgul a scris un eseu pamfletar, în care a expus, din punctul său de vedere, cauzele și desfășurarea mișcării respective.
“Cauza dezastrului în care a căzut țara este numai – da, numai, nenorocita politică ce o fac partidele și bărbații noștri de stat, de patruzeci de ani încoace.” – cu excepţia numărului de ani, restul frazei este încă valabil. Ori Caragiale a fost un vizionar, ori istoria noastră politică bate foarte trist pasul pe loc de cel puţin 100 de ani.
Eseul, al cărui prim capitol a fost publicat în ziarului vienez Die Zeit, poate fi citit în întregime în documentul acesta.
Așadar, pe lângă dramaturgie, Caragiale s-a învârtit şi în mediul jurnalistic al sfârşitului de secol XIX – început de secol XX. În 1877 a început colaborarea cu România Liberă (un număr recent al publicaţiei a fost dada-izat de Răzvan Ţupa la Bastilia acum ceva timp), iar în 1878 cu Timpul, unde i-a avut colegi pe Eminescu şi Slavici. Şi pentru că tot l-am amintit pe Eminescu, a cărei zi de naştere am amintit-o în urmă cu două săptămâni, în 1889, anul în care poetul a trecut în nefiinţă, Caragiale a publicat editorialul omagial În nirvana.
Caragiale a avut şi un an scurt în care a avut în mâna frâiele primei scene a teatrului românesc. În 1888 Titu Maiorescu l-a numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, actualmente Teatrul Ion Luca Caragiale, însă mandatul său a fost unul scurt, mai mult pentru că nu a fost susţinut de mari actori ai vremii, precum Aristizza Romanescu și Constantin Nottara.
Cei mai buni prieteni ai săi consemnaţi de istorie au fost Alexandru Vlahuţă şi Barbu Ştefănescu Delavrancea, acesta din urmă fiind chiar avocatul său în procesul intentat calomniatorului amintit mai sus, în 1901. Cei doi i-au fost alături până în ultima clipă. În 1912, când Caragiale a murit la Berlin, rămășițele sale pământești au fost expuse la capela cimitirului protestant Erster Schöneberger Friedhof și depuse în cavoul familiei, la ceremonie participând atât Vlahuţă, cât şi Delavrancea. Există un documentar mut, realizat de Victor De Bon chiar în noiembrie 1912, intitluat Grandioasa înmormântare a lui I.L. Caragiale, care înfăţişează procesiunile funerare din România şi înmormântarea la cimitirul Şerban Vodă. Cei mai dramatici dintre noi solicită, pe această cale, scoaterea din arhivele ANF a acestui film.
Lăsând însă la o parte cele spuse mai sus, majoritatea fiind amănunte necunoscute publicului larg, în încheiere aş vrea să vă las cu filmul făcut în 1953 după O scrisoare pierdută, poate cea mai celebră comedie a lui Caragiale, în regia lui Sică Alexandrescu, cu incorigibilul Grigore Vasiliu Birlic în rolul lui Branzovenescu, Elvira Godeanu – Zoe Trahanache şi un june Radu Beligan în Agamiță Dandanache. La mulți nea Iancule, oriunde ești!
