Îmi plac și nu-mi plac serile când ajung praf acasă și tot ce (mai) vreau e să sar într-un film sau într-o carte, cu un pahar de vin și un pic de lumină: de la monitor sau veioză. Nu-mi plac pentru că nu sunt un fan al orelor lungi de muncă, cred sincer că viața e în altă parte. Și totuși îmi plac pentru că mă aduc în starea perfectă de evadare în cu totul altceva decât ce mi s-a întâmplat peste zi. Dacă nu ar fi fost aceste zile, nu mi s-ar fi întâmplat două seri și o dimineață despre care îmi place să povestesc.
Am câte o poveste pentru fiecare lună a toamnei ce a trecut: cum nu prea am avut timp de povești în decembrie, recuperez acum 🙂
1. Într-o seară de septembrie, când începea toamna să-și arate colții și programul meu la fel, după ce m-am instalat în pat, ochii mi-au căzut pe cea mai mică și promițătoare carte din preajmă: Jorge Luis Borges – Istoria universală a infamiei.
Mă așteptam la poveștile infinit de liniștitoare, ireale ale acelui Borges din Cartea de nisip. Cartea infamiei e însă altfel: poate la fel de ireală, însă cu povești despre marii infami, cu aventuri fantastice de prin istoria bântuită de niște răufăcători savuroși: the glorious bastards. Ideală pentru a uita de tot și toate, urmărind marii infami la treabă și victimele lor. Cu suavitatea specifică lui Borges, încât unii dintre acești glorious bastards ajung să te înduioșeze.
În cam 2 ore am trecut prin profeți mincinoși, asasini dezinteresați și alți furnizori de nelegiuri, totul povestit ca la carte, cu suspans moderat și deznodământ incitant. Povestea mea preferată rămâne cea a Văduvei Ching, pirata: după luni de stăpânire și prădare a mărilor, văduva de temut se predă armatei împăratului care nu trage cu tunuri, ci luni la rând dă un teatru cu dragoni:
…înalte stoluri leneșe de imponderabili dragoni se rdicau în fiecare seară de pe corăbiile escadrilei imperiale și se așezau cu gingășie pe fața apei și pe punțile corăbiilor inamice. Erau aeriene construcții din hârtie și trestie, asemănătoare zmeielor, și suprafața lor argintată sau roșie repeta neîncetat aceleași semne. Văduva cercetă neliniștită acești ordonați meteori și citi în ei lenta și confuza fabulă despre un dragon care ocrotise întotdeauna o vulpe, în ciuda lungilor ei ingratitudini și a constantelor delicte”.
Merge și se predă rostind: Vulpea caută aripa dragonului, iar unii cronicari spun că și-a dedicat bătrânețea contrabandei cu opiu.
2. Cândva prin octombrie, după ce deja ceream explicit cărți de citit într-o seară-două, a ajuns la mine La căpcăunii veseli, de Daniel Pennac. Nu citisem nimic de Pennac, așa că am început curioasă, să fi fost un 9 seara. Am râs strașnic, era deja 12 noaptea, nu mai era mult, așa că nu am mai așteptat a doua seară pentru the end.
Benjamin Malaussène are un cățel epileptic, 4 frați de care trebuie să aibă grijă și care stau în apartamentul de dedesubt, o mamă care i-a abandonat pe rând și care continuă să aducă pe lume fructele iubirilor ei care se succed regulat, încă o soră cu probleme de cuplu în fața sarcinii, plus un job “extraordinar”: lucrează la într-un magazin care vinde de la paturi la cuptoare și jucării și e responsabil de Controlul tehnic, care lipsește cu desăvârșire.
Pentru a-i împăca pe clienții care apar cu tot felul de reclamații legate de produsele total neverificate tehnic pe care le cumpără, Malaussène dă de fiecare dată o mică reprezentație, cu lacrimi, leșinuri de tristețe, asfixieri de stupefacție, iar șeful îi ține isonul umilindu-l. Clienții retrag, muiați, orice reclamație. Iar jobul lui e, de fapt, cel de țap ispășitor.
Așa începe saga Malaussène, care va continua și în celelalte romane ale lui Pennac. În La căpcăunii veseli lui Benjamin Malaussène i se mai pune în cârcă ceva: aparenta implicare în secta unor căpcăuni, care în haosul de după cel de-al doilea război mondial torturau copii în incinta magazinului. Unul dintre “căpcăunii” rămași în viață pune câteva bombe în magazin în preajma Crăciunului. Totul se clarifică însă, iar lui Malaussène i se oferă jobul de țap ispășitor într-o editură: unii scriitori o iau destul de în serios când li se refuză un manuscris. Și ca nimeni să nu se sinucidă luând-o prea personal, trebuie adus un țap ispășitor.
Atenție, filmul după roman, The Scapegoat, se lansează primăvara asta.
3. Iar cartea cu care m-am trezit râzând anul trecut se cheamă chiar așa: Și te trezești râzând, de Philip Ó Ceallaigh. Era o dimineață în care mă trezisem în poate cea mai frumoasă casă în care am intrat în ultimii ani – firește, nu a mea. Și totuși nu mă copleșea sentimenul de “totul e perfect” . Era bine, o zi de duminică care parcă nu se hotărâse dacă să înceapă sau nu. M-am băgat la loc în pat și am început să citesc. Înainte de prânz, știam că totul e bine așa cum e, că nu trebuie să fie perfect și că, cu toate astea, te poți trezi râzând.
Nu vreau să vă povestesc aventurile lui Vali în București, scenariul pe care-l scrie, femeile pe care le cunoaște, sau despre avocatul Victor, un personaj impecabil! Trebuie să citiți cartea asta ca să credeți că:
Dar cred că există și un soi de armonie sub toate impresiile astea instabile și că datoria noastră e să o percepem. Și că există o cărare dreaptă pe care să mergi și un fel drept de a trăi, unul compatibil cu tine.”
Ne-am văzut viețile, în întregime, dinaintea noastră, și le recunoaștem în fiecare zi pe măsură ce înaintăm în ele. De fapt, am văzut mai multe versiuni. Suntem de multe ori lași, deraiem de pe drumul nostru prestabilit, fugim de oboseală și confuzie și ajungem prizonieri ai versiunilor noastre adumbrite, suferind. Dar sunt momente când versiunea noastră adevărată ne cheamă”.
Nu, nu e despre răspunsuri salvatoare și convingeri cu iz sacru. E despre cum înaintăm în viață chiar și atunci când “timpul încetinește” și “începem să simțim că lumea e alcătuită prost”.
Ah, și aș mai vrea un film după cartea asta.
