DSC00759

Construit în opoziție cu utopie (concept ce se referă la imaginarea unei lumi ideale), distopia desemnează proiectul unei lumi eșuate. Deși tot timpul este vorba de dorința de a crea o lume mai bună, adusă în realitate, orice utopie se transformă în distopie, iar morala pare a fi că e imposibil să poți crea o lume perfectă pentru oameni. Sau că e imposibil să perfecționezi natura umană. După ce secolul XX a fost martorul încercărilor eșuate de implementare în realitate a mai multor utopii, literatura contemporană pare să preconizeze că secolul XXI va aparține distopiilor. De la cărți pentru adolescenți la romane science-fiction sau pur și simplu ficțiune contemporană, distopiile câștigă tot mai multă popularitate printre cititori, deși lumile imaginate sunt care mai de care mai terifiante.

În articolul de față, am ales să vorbesc despre trei astfel de distopii care, în feluri diferite, m-au pus pe gânduri. Este vorba despre o carte mai veche a scriitoarei canadiene Margaret Atwood, Povestea slujitoarei, un roman SF de debut aparținând unui scriitor britanic, Fata cu toate darurile, de M.R. Carey, și un roman Young-Adult, Băiatul Echo, de Matt Haig.

 

bookpic-povestea-slujitoarei-66578Povestea slujitoarei, de Margaret Atwood (trad. Diana Marin-Caea)

Inițial tradusă ca Povestea cameristei, cartea lui Margaret Atwood imaginează o distopie dintr-un viitor nu tocmai îndepărtat, cu acțiunea în America de Nord, într-o teocrație militară numită Galaad (un nume cu numeroase valențe simbolice ce pot fi puse în legătură și cu evenimentele din carte). Galaad este o posibilă lume viitoare caracterizată de poluare excesivă, fanatism religios (o organizație religioasă fanatică, „Fiii lui Iacob”, conduce Galaad după precepte vetero-testamentare pe care le iau ad litteram), intoleranță și la care s-a ajuns prin pasivitatea oamenilor în fața schimbărilor pe care le-au determinat și pe care nu au mai știut cum să le controleze. Sună familiar?

Scrisă sub forma unui jurnal ținut de protagonista romanului, Offred, Povestea slujitoarei descrie o societate dictatorială ce amintește puțin de 1984 a lui George Orwell (oamenii sunt reduși la funcții sociale – Soții, Bucătărese, Paznici, Comandanți, Agenți, Slujitoare etc. –, iar controlul acțiunilor și gândurilor face imposibilă existența intimității sau a individualității). Diferența este, însă, constituită de turnura feminină (nu feministă, atenție!) pe care Margaret Atwood o introduce, uneori mai subtil, alteori renunțând la subtilități, în mai toate cărțile sale. De exemplu, Offred este Slujitoare (sau cameristă, în engleză este handmaid), iar rolul ei social este undeva între amantă oficială și… clocitoare (alt termen mai potrivit nu-mi vine).

Poluarea și bolile cu transmitere sexuală au dus la apariția unei neexplicate infertilități în rândul populației, iar, pentru procrearea speciei, pare că nu mai este suficientă instituția căsătoriei. Fiecare cuplu poate cere o Slujitoare și, în fiecare seară, în timpul unei „ceremonii” „taina căsătoriei” este realizată într-un menage à trois sinistru și bolnav, al cărui unic țel este fecundarea Slujitoarei. Copilul rezultat va aparține, evident, cuplului căsătorit, iar odată sarcina îndeplinită, Slujitoarea poate fi desemnată unei alte familii.

Dincolo de discuțiile suscitate de modelul societății distopice Galaad (dictatură militară bazată pe control și intoleranță religioasă, cu oameni reduși la roluri sociale), romanul dă naștere și la numeroase discuții referitoare la rolul femeii în societate (fie că sunt Soții, Slujitoare sau Marthe – bucătărese –, fiecare trebuie să se conformeze rolului social, fără posibilitatea de a deveni altceva), la felul în care femeia este tratată ca un obiect de consum (subiect dezvoltat pe larg de autoare în Femeia comestibilă) și până la maternitate.

 

m.r_.-carey---fata-cu-toate-darurile-c1_Fata cu toate darurile, de M.R. Carey (trad. Ruxandra Toma)

Apărută în 2014, Fata cu toate darurile, de M.R. Carey, pornește de la scenariul care a devenit deja tipic pentru popularele apocalipse zombi: un virus necunoscut s-a răspândit cu o viteză năucitoare pe întreaga planetă, transformând oamenii în monștri lipsiți de conștiință și rațiune, mânați doar de o foame insațiabilă (zombi din carte chiar se numesc „flămânzi”). Puținii oameni care au scăpat sunt organizați fie în bande de proscriși, fie în structuri sociale de stat care încearcă să supraviețuiască în timp până la găsirea unui leac. O astfel de mini-societate este cea care, într-o fostă bază militară, cu echipamente medicale și de cercetare rudimentare, încearcă să găsească explicații și soluții pentru anihilarea acestui virus. Peisajul post-apocaliptic este și mai întunecat decât în distopia lui Margaret Atwood, întrucât, extins la scară planetară, acest virus pare a fi lăsat planeta aproape pustie. Dacă Povestea cameristei putea fi apropiată de 1984, Fata cu toate darurile aduce aminte de distopii precum Războiul Z, de Max Brooks, sau Drumul lui Cormac McCarhty.

Discuția cea mai importantă pe care o naște această distopie este legată atât de natura umanului (ce înseamnă să fii om? O făptură cu aparență umană, dar complet lipsită de conștiință, mai poate fi numită umană?), dar și de limitele bioetice care pot sau nu să fie încălcate în numele salvării unei umanități care, practic, n-a făcut decât să se autodistrugă de când a apărut pe lume ca specie. Dacă Atwood punea în discuție umanitatea pornind de la feminitate, o feminitate privită mai mult ca obiect de consum decât ca individualitate, M.R. Carey o pune în discuție pornind de la copii, adică de la o categorie și mai mult lipsită de apărare și care ar fi trebuit protejată în numele unor valori care considerăm că ne definesc ca fiind umani. Putem sacrifica viața unui copil pentru a salva umanitatea? Dacă acceptăm ca umanitatea să fie salvată prin sacrificarea vieții unui copil nevinovat mai putem fi umani?

 

Baiatul_EchoBăiatul Echo, de Matt Haig (trad. Luminița Gavrilă)

Un SF Young-Adult, Băiatul Echo, de Matt Haig, este, și ca poveste, și ca scriitură, mai slabă decât celelalte două distopii de dinainte. Asemănătoare ca subiect celebrei serii Terminator – întrucât postulează un viitor în care inteligența artificială în diferite forme va fi omniprezentă în viața oamenilor, de la androizi, la roboți, mașini sau șosele inteligente -, cartea vorbește și despre teama oamenilor ca mașinile să înceapă să gândească singure și apoi să se întoarcă împotriva creatorilor umani.

În această lume în care poți ajunge în câteva zeci de minute de la Londra la New York (sau, mai exact New New York, un oraș fondat pe ruinele fostului New York) sau la Barcelona 2 (ați ghicit: un oraș fondat pe ruinele fostului oraș Barcelona) sau, în câteva ore, pe coloniile nou-înființate de pe Lună, în care oamenii (imperfecți) trăiesc alături de androizi (perfecți), în care s-a găsit leacul pentru principalele boli și, deși încă nu există leac pentru moarte, oamenii își pot prelungi anormal de mult existența (speranța de viață e undeva pe la 200 de ani, cu posibilitatea de înghețare până la descoperirea leacului pentru moarte), în care oamenii renunță la interacțiunea directă, dar își petrec timpul în tot felul de capsule care imaginează tot felul de realități virtuale (de la conversații cu Shakespeare într-o tavernă renascentistă la plajele din Grecia sau plimbări pe inelele lui Saturn) în care poți evada din dezolanta realitate cotidiană (peisaje aride și dezolante în sudul și centrul Europei, cu temperaturi la care e imposibil să supraviețuiești la soare, sau cu ploi necontenite și inundații în Nordul Europei și al Americii), în această lume, așadar, o fată care urăște androizii pentru că unul i-a ucis părinții în mod inexplicabil (roboții nu ar trebui să facă rău oamenilor), se îndrăgostește de, evident, un android.

Proiectat de cea mai mare specialistă în crearea inteligenței artificiale, androidul (Daniel) a fost construit astfel încât să atingă perfecțiunea din punct de vedere tehnic, dar, ca un mic demiurg, creatoarea a introdus și o mică doză de umanitate (un fir de păr al fiului său pierdut), suficientă însă pentru a adăuga un strop de imprevizibil ce deschide larg porțile imprevizibilului uman. 99% robot și 1% uman, Daniel poate simți afecțiune, durere, compasiune, ură și, cel mai important lucru, pune întrebări și este dotat cu imaginație.

Am spus că este mai slabă decât cele de dinainte pentru că toată lumea ficțională pare realizată pe fugă, atât personajele, cât și anumite elemente, importante în construcția narativă, părând abia schițate. În rest, există numeroase pasaje referitoare la uman, la frumusețea imperfecțiunii umanului, la necesitatea de a citi și a învăța cât mai mult, dar și la cruzimea oamenilor avizi de putere, extrem de educative pentru publicul YA căreia îi este adresată.

Părând a răspunde unui vis de perfecțiune de care omenirea nu s-a putut dezbăra niciodată, dar și visului demiurgic al omului (o creație ce-și dorește mai presus de orice să devină creator), androizii din distopia lui Matt Haig (botezați Echo), pun în discuție însăși limitele umanității. Într-o lume tot mai tehnologizată, în care medicina și tehnologia pot interveni asupra biologiei, ce mai înseamnă să fii om? Există un procent care-ți poate atesta umanitatea? Există posibilitatea de îmbunătățire a umanității? Și, poate cea mai importantă întrebare, „îmbunătățind” natura umană, mai rămânem umani?

Un comentariu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *