Bookaholic

Din clipa în care trece pragul grădiniței, copilăria fericită a micului Grégoire se transformă într-un adevărat coșmar. Chestiile sforăitoare cu care îl pisează educatorii și profesorii nu-i intră în cap orice-ar face, colegii își bat joc de el, iar părinții îl cicălesc și-l ceartă fără încetare.

Singurul loc în care micul Grégoire se simte în largul său este atelierul bunicului Léon, unde pasiunea lui pentru meșterit îl ajută să construiască tot felul de lucruri ingenioase – un detector de oase pentru căței, o mașină de descojit banane… Totuși, când nepotul rămâne repetent pentru a doua oară și nici o școală nu vrea să-l mai primească, bunicul nu-i mai ține partea și îl zgâlțâie zdravăn. Abia atunci micul Grégoire se trezește și vede ce dezastru e viața lui.

Dar totul se poate repara dacă muncești pe brânci și ai multă speranță… vreo 35 de kile!

Volumul 35 de kile de speranţă, de Anna Gavalda, a apărut în colecţia „Junior” a Editurii Polirom, traducere de Alexandra Cozmolici. Vârsta recomandată: 12+

„35 de kile de speranță”, de Anna Gavalda – fragment

Traducere din limba franceză de Alexandra Cozmolici
Colecția Biblioteca Polirom
Seria JUNIOR
112 p.

Am fost exmatriculat pe 11 iunie. La început am pierdut vremea pe‑acasă. Dimineața mă uitam la Cinquième (1) sau la teleshopping (ăștia au mereu niște obiecte incredibile) și după‑amiaza reciteam revistele mele cu benzi desenate
sau mai făceam câte ceva la un puzzle de 5000 de piese pe care mi‑l dăruise mătușă‑mea Fanny.

*

Dar m‑am plictisit destul de repede și de asta. Trebuia să găsesc ceva cu care să‑mi țin mâinile ocupate… Așa
c‑am inspectat toată casa să văd dacă nu e ceva de reparat pe undeva. O auzeam tot timpul pe mama plângandu‑se de
călcat și spunând că și‑ar dori să poată face asta așezată. Și m‑am pus să rezolv problema.

Am demontat suportul mesei de călcat, care ar fi impiedicat‑o să‑şi bage picioarele dedesubt, am calculat înălțimea
și am fixat‑o pe patru picioare de lemn, ca și cum ar fi fost o masă obișnuită. Apoi am scos rotilele de la o masă pe care o găsisem pe trotuarul din fața casei cu o săptămână în urmă și le‑am fixat la un scaun pe care nu‑l
mai foloseam. I‑am modificat și tăvița pentru fier, fiindcă tocmai și‑l schimbase.

Își cumpărase o stație de călcat Moulinex și mă îndoiam că vechea tăviță avea să fie destul de zdravănă. Asta
mi‑a luat două zile. Apoi m‑am înfipt în motorul mașinii de tuns iarba. L‑am demontat cu totul, l‑am curățat și apoi l‑am asamblat la loc, bucată cu bucată.

A pornit din prima. Tata nu voia să mă creadă, dar eu știam că nu‑i nevoie să‑l ducă la Jardiland, că trebuia doar curățat.

*

În seara aia, la cină, atmosfera a fost mai relaxată. Mama mi‑a făcut un sandvici Croque‑madame, mâncarea mea
preferată, ca să‑mi mulţumească, și tata n‑a mai dat drumul la televizor.

El a deschis discuția:

— Vezi tu, băiete, ce mă enervează la tine e că ești totuși priceput… Deci, ce‑am putea face ca să te ajutăm? Nu‑ți place școala, am înțeles. Dar școala e obligatorie până la 16 ani, știi, nu?

Am dat din cap.
— E un cerc vicios: cu cât muncești mai puțin, cu atât urăști mai tare școala ; și cu cât o urăști mai tare, cu atât muncești mai puțin… Cum ai de gând să ieși din cercul ăsta?
— O să aștept până la 16 ani și‑o să încep să muncesc.
— Cred că visezi. Cine‑o să te angajeze?
— Nimeni, știu, dar o să inventez eu chestii, o să construiesc tot felul de lucruri. N‑am nevoie de foarte mulți
bani ca să trăiesc.
— A, să nu crezi așa ceva! Sigur, nu trebuie să fii la fel de bogat ca Scrooge
McDuck, dar ai nevoie de mai mulți bani decât îţi imaginezi. Ai nevoie de bani pentru scule, pentru un atelier, un camion și câte altele… Nu contează, să lăsăm treaba asta cu banii deocamdată, nu asta mă îngrijorează. Să vorbim
mai degrabă despre studiile tale… Grégoire, nu te strâmba așa, uită‑te la mine, te rog. Nu poți să faci nimic fără un minim de cunoștințe. Inchipuie‑ți că inventezi o chestie nemaipomenită. O să trebuiască să scoți un brevet pentru ea, nu‑i așa? Și să‑l redactezi corect în franceză… Și, în afară de asta, nu vii cu invenția așa, pur și simplu, o să ai nevoie de planuri, de grafice, de măsurători, altfel ţi‑o fură alţii cât ai clipi.
— Crezi?
— Nu cred, sunt sigur de asta.

Toată treaba asta m‑a lăsat cu gura căscată, pe undeva simțeam că are dreptate.

— Știți de ce întreb? Pentru că am o invenție care m‑ar putea îmbogăţi și pe mine, și pe copiii mei, chiar și pe
voi…
— Despre ce‑i vorba? a întrebat mama zâmbind.
— Promiteți să păstrați secretul?
— Da, au spus ei într‑un glas.
— Promiteți!
— Promit!
— Și eu.
— Nu așa, mamă, spune „Promit!“.
— Promit!
— Bine, uitați care‑i faza. De fapt, e vorba despre niște pantofi făcuți special pentru cei care merg la munte… O să aibă un fel de toc detașabil. La urcare îl pui normal, pe teren drept îl scoți și la coborâre îl montezi din nou, dar nu în același loc, ci în vârf, sub degete, în felul ăsta poți să‑ți păstrezi echilibrul…

Părinții mei au încuviințat din cap.

— Nu‑i rea deloc ideea, a spus mama.
— Ar trebui să intri pe felie cu un magazin ca Décathlon…

Îmi plăcea când vedeam că sunt interesați de mine. Dar vraja s‑a destrămat când tata a adăugat:
— Și ca să scoți la vânzare minunea ta, o să trebuiască să fii bun la mate, la informatică și la economie… Vezi,
revenim la ce‑ți spuneam mai devreme…

M‑am tot agitat așa până la sfârșitul lui iunie. I‑am ajutat pe noii noștri vecini să‑și curețe grădina. Am smuls atâtea buruieni, că degetele mi se umflaseră și mi se înverziseră. Parcă erau mâinile lui Hulk.

*

Vecinii noștri se numeau dl și dna Martineau. Aveau un băiat, Charles, doar cu un an mai mare ca mine. Însă
nu mă înțelegeam cu el. Era mereu cu gamepad‑ul în mână, de parcă i‑l lipise cineva cu scotch, și cu revistele lui de doi bani și, de fiecare dată când vorbea cu mine, mă întreba în ce clasă o să fiu la anul. Ajunsese să mă cam calce pe nervi.

*

Mama dădea mereu telefoane ca să găsească o școală care ar fi avut marea, imensa bunătate să mă accepte din
septembrie. În fiecare dimineață primeam o grămadă de pliante în cutia poștală. Fotografii frumoase, pe hârtie
lucioasă, care lăudau performanțele cutărei sau cutărei școli. Era jalnic și cu totul fals. Le frunzăream clătinând din cap. Mă întrebam mai ales cum au reușit să‑i prindă pe elevi zâmbind. Fie i‑au plătit, fie i‑au anunţat că proful lor de franceză a căzut într‑o prăpastie. Nu‑mi plăcea decât una dintre școlile astea, dar era la mama
naibii, undeva pe lângă Valence. În pozele lor, elevii nu erau puși să zâmbească tâmp în bănci. Erau fotografiați într‑o seră, răsădind plante, sau lângă un banc de lucru, tăind scânduri, și nu zâmbeau, erau concentrați. Asta părea cât de cât mișto, dar era un liceu tehnic. Greața mea a revenit fără să‑mi dau seama.

(1) Vechiul nume al canalului public de televiziune France 5 (n.t.).

Despre Anna Gavalda

Anna Gavalda (n. 1970) este una dintre cele mai apreciate romanciere franceze contemporane. A debutat în 1999, cu volumul de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva (Polirom, 2006), distins cu Le Grand Prix RTL-Lire 2000. Acesta a fost urmat de romanele O iubeam (2002; Polirom, 2003, 2014) şi Împreună (2005; Polirom, 2005, 2011, 2014), ajunse imediat pe listele de bestselleruri din toată Europa şi adaptate pentru marele ecran. A mai publicat cîteva volume de povestiri, cărţi pentru adolescenţi şi romanele Cea care alină (2008; Polirom, 2008), Darul unei zile (2009; Polirom, 2010), Billie (2013; Polirom, 2015) şi O viaţă mai bună (Polirom, 2016).