Când mă gândesc la un fin observator al lumii, inevitabil în minte îmi apare Ana Blandiana, iar dovada supremă a acestui mod de a vedea lumea şi de a-i oferi mai multe faţete pe care suntem adesea porniţi să le trecem cu vederea stă în volumul său de memorii selective, Fals tratat de manipulare.

Felul în care a înţeles, an după an, trecerea timpului, are de-a face cel mai mult şi cel mai mult cu fiecare întâmplare care i-a conturat ulterior destinul şi care a făcut-o, în acelaşi timp, să încetinească ritmul metronomului şi mai tare, cu fiecare pagină pe care a adăugat-o în cărţile sale. Proiecte de trecut, colecţia de nuvele fantastice şi reinterpretări ale unor întâmplări din comunism şi care poate fi regăsită în volumul apărut anul trecut la Humanitas, Povestiri fantastice, reprezintă un alt mod în care Ana Blandiana a ştiut să încheie un acord reciproc cu trecutul.

Multe dintre concluziile sale duc cu gândul la felul în care Amos Oz ştie să-şi dezvăluie, prin scris şi toate interviurile sale, perspectiva asupra lumii. Iată mai jos câteva dintre aceste concluzii pe care le puteţi regăsi explicate pe larg în Fals tratat de manipulare.

„Poate că toate cărţile lumii se împart în doar două categorii: cele care au fost scrise din dragoste şi cele care au fost scrise din ură. În orice caz, autorii lor pot fi definiţi cel mai exact prin mobilul scrisului lor: unii o fac pentru că iubesc oamenii, alţii pentru că îi urăsc” (p. 17), va scrie Ana Blandiana într-una dintre amintirile de la începutul volumului.

Nu se poate să scrii o carte pentru că urăşti pe cineva, veţi gândi poate. Însă romanul Ravelstein al lui Saul Bellow poartă în sine mărturia clară a unor sentimente care au suferit o mutaţie extraordinară şi care au trecut de la iubire la dispreţ, cum aminteşte chiar Antoaneta Ralian în volumul Amintirile unei nonagenare:

„Iar Bellow îşi exorcizează în Ravelstein toată ura şi umilinţa împotriva soţiei, într-un mod foarte meschin, care frizează uneori calomnia. Şi punând-o mereu în contrast cu acea donna angelicata, Rosamund, noua soţie – a cincea -, cea fără de cusur şi fără de prihană – personajul cel mai schematic din roman”.

Ce altă lecţie de viaţă pe care să o luăm cu noi mai departe putem extrage dintre paginile scrise de Ana Blandiana? În faţa minunilor sau coincidenţelor de care ni se pare adesea că avem parte fără să merităm, cel mai util pare să fie doar sentimentul de recunoştinţă şi de modestie, cel care ne-ar tăia avântul în cazul în care ne-ar trece prin gând să investigăm miracolul de neînţeles al lumii:

„A încerca să explici misterul care te atinge din când în când cu aripa mi s-a părut întotdeauna cea mai puţin recomandabilă dintre soluţii” (p. 47).

Şi ce ne poate ajuta în înţelegerea mai profundă a vieţii de zi cu zi decât o reamintire a unui mod în care am putea încerca să ne privim apropiaţii înaintaţi în vârstă sau, dimpotrivă, pe cei aflaţi de-abia în floarea tinereţii? Căci între aceste generaţii există, fără îndoială, o distanţa pe care timpul nu o îmblânzeşte şi pe care Ana Blandiana şi-ar dori să o vadă micşorată până aproape de dispariţie:

„Îi privesc egal de tulburată de lipsa de putere a unora, de excesul de putere al celorlalţi, de potenţialul pericol pe care fiecare parte pare să-l simtă în ceilalţi, dar, mai ales, de incredibila falie deschisă între ei, ca şi cum cei bătrâni nu şi-ar aminti că au fost cândva tineri, ca şi cum cei tineri nu ar crede că vor deveni vreodată bătrâni” (p. 55).

Orice prezent are nevoie de trecut. Şi orice înaintare prin timp, către viitor, nu se poate face cu adevărat decât privind şi înţelegând ce ne-a adus până aici:

„Până la urmă, singurul lucru cu adevărat de folos în istorie (indiferent ce fel de istorie) sunt modelele. În absenţa lor, ideile şi chiar acţiunile nu folosesc la nimic, ci trec fără să lase urme, ca şi cum n-ar fi existat, ca şi cum toate eforturile pe care le-au presupus nu s-ar fi produs sau s-ar fi produs degeada. Modelul este cuvântul întrupat, fapta personalizată, omul care exprimă ideea şi dovedeşte că ea poate trăi” (p.171).

Pentru cei pentru care singurătatea devine apăsătoare şi capătă un chip nedrept, o nouă perspectivă care aminteşte de iscusinţa lui Éric-Emmanuel Schmitt în acest domeniu, este cea care ne evidenţiază că depinde în fond de noi modul în care alegem să îmbrăţişăm această latură a vieţii:

„Am simţit întotdeauna tot acest exces de atenţie ca pe o agresiune şi reacţia pe care mi-a provocat-o – şi care a reprezentat, de altfel, şi partea bună a lucrurilor – a fost că singurătatea nu m-a înspăimântat, ci a apărut în mod constant ca un vis, un vis cu atât mai frumos cu cât reuşeam mai greu să-l realizez” (p. 246).

Iar mirarea noastră în faţa lumii pare să fie şi mirarea scriitoarei nu doar în faţa întâmplărilor trăite, ci şi în faţa înţelegerii profunde a unor elemente-cheie din modul în care ne trăim viaţa. Suntem, într-un fel, aceiaşi din prima clipă a naşterii noastre, iar această reamintire ar trebui să aibă darul de a ne face să fim mai recunoscători în faţa vieţii:

„Venim pe lume şi, an după an, înaintăm prin ea uimiţi, nevenindu-ne parcă să credem că ni s-a dat, pentru ca apoi, la celălalt capăt, să reacţionăm perfect simetric, nevenindu-ne să credem că ni se ia. De fapt, chiar necrezând, până în ultima clipă sau poate chiar, cine ştie, dincolo de ea. Pentru că ni se pare că înţelegm totul, acceptăm totul, dar nu şi faptul că este vorba despre noi înşine” (p. 258).

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *