Bookaholic

Am început Mincinoșii, de E. Lockhart crezând că o să citesc un roman Young Adult ușurel, frivol și amuzant și că o să fie o lectură relaxantă. Însă cam trei sferturi din roman nu prea mi-am dat seama unde vrea să ajungă autoarea și abia în ultimul sfert am început să realizez că, deși pare, numai ușurel nu e.

Pe scurt: o copilărie idilică pe o insulă particulară din New England (undeva pe lângă Martha”s Vineyard), o familie americană tradițională, plimbări cu barca și case victoriene, vacanțe de vară ca-n filmele americane (de fapt, tot decorul e împrumutat din filmele ușurele de vacanță de la Hollywood), doi bunici cu părul nins, el, conducătorul unui imperiu financiar, ea, spiritul blând și bun care ținea familia unită, trei fete frumoase și inteligente, fiecare cu propria casă pe insulă și cu propria familie, și o liotă zgomotoasă și veselă de nepoți care trezește la viață insula în fiecare vară. Jumătate din carte te întrebi dacă autoarea vrea doar să facă descrierea copilăriei perfecte, iar în cealaltă jumătate realizezi, încet-încet, că poți să te lipsești bine-mersi de toți banii și de toată bogăția. Cum ar veni, „banii n-aduc fericirea” pentru că „și bogații plâng”, iar „aparențele înșeală”.

Într-o anumită măsură, Mincinoșii pare un roman alcătuit din clișee, dar aceste clișee sunt foarte bine sudate, iar povestea pe care o construiesc se susține. Mie mi-a plăcut cel mai mult felul subtil în care naratoarea (ce suferea de o formă selectivă de amnezie după un accident de care nu-și amintea) încerca să-și refacă amintirile punându-le în scenarii de poveste (de genul „A fost odată ca niciodată un rege care avea trei fete…”). Tot ce nu reușea să exprime logic în cuvinte pentru a-și ordona viața, punea în povești care aveau rolul de a acoperi golurile și de a lega indicii și frânturi de amintiri, reușind astfel să-și creeze o lume cu sens. În momentul când lumea reală nu-i mai oferă suficiente puncte de sprijin, adolescenta de 17 ani se întoarce către structurile bine definite ale basmului ce-i oferă o minimă siguranță. Într-un fel, romanul se apropie de basm, doar că e unul interpretat într-o cheie modernă, în care autorul se joacă cu convențiile și le reinterpretează.

E o perpetuă oscilare între aparență și esență în roman, între ce e adevărat și ce e imaginat, totul se petrece la granița dintre real și iluzie și, la un nivel secund, care nu e enunțat textual în carte, te face să-ți pui întrebări destul de profunde: Cât de mult ne mințim unii pe alții? Cât de mult ne mințim pe noi înșine? Cât de mult adevăr este în ceea ce știm despre ceilalți? Și, mai ales, cât de mult adevăr este în ceea ce știm despre noi? Și, evident, cine sunt, până la urmă mincinoșii? S-ar putea să fim chiar noi, fiecare dintre noi…

Mincinoșii face parte din genul de cărți pe care nu le poți povesti prea mult pentru că își pierd tot farmecul. Mie, într-o carte, îmi place mai mult scriitura decât povestea, iar aici povestea primează. De fapt, suspansul primează, pentru că povestea e construită în așa fel încât să afli cât mai târziu despre ce e vorba. Te cam păcălește naratorul, însă, din când în când, e interesant să citești și cărți dintr-astea care te țin în suspans, îți răstoarnă toate orizonturile de așteptare și, la final, te face să exclami: „aaa, ăsta era criminalul!”. Bine, în Mincinoșii, habar n-am avut trei sferturi din carte că a existat o crimă și un „criminal”. Ghilimelele nu sunt întâmplătoare, dar nu pot să spun de ce le-am pus (spoiler, deh!).

Cum ziceam, am crezut că citesc o carte amuzantă, cu niște adolescenți prostuți și dornici să iasă în evidență prin jocurile lor, și m-am trezit într-un roman cu o miză mult mai mare. Cred că ar trebui să ne pună puțin pe gânduri problematicile astea „grele” din romanele Young-Adult. Mulți părinți și profesori se plâng într-una de copiii de azi care nu mai citesc (înțelegându-se prin asta că nu mai citesc cărțile din programa școlară sau literatura pe care ei înșiși au citit-o la vremea adolescenței), însă mie nu mi se pare că au dreptate.

E o întreagă literatură pentru adolescenți, scrisă acum, scrisă pentru ei, și în care se regăsesc. Și literatura asta vorbește despre moarte (Sub aceeași stea, de John Green), despre boala psihică (O întâmplare cu un câine la miezul nopții, de Mark Haddon, Extrem de tare și incredibil de aproape, de Jonathan Safran Foer), despre imposibilitatea de adaptare la realitate și depresie (O poveste haioasă, de Ned Vizzini) sau despre vinovăție și responsabilitate (Mincinoșii, de E. Lockardt). Și astea sunt doar câteva exemple. Sigur, sunt și cărți care vorbesc despre iubiri și revolte adolescentine, despre vampiri și vampirițe sau aventuri cu prieteni, dar există și astfel de romane, care devin bestsellere printre tineri, și care ridică niște probleme demne de luat în seamă atât de adolescenți, cât și de adulți.

Mincinoșii, de E. Lockardt, e o carte de citit într-o după-amiază când ai chef să citești ceva și nu te-ai înhăma nici la o carte de câteva sute de pagini, dar n-ai vrea nici să citești ceva frivol, după care să nu rămâi cu nimic.

Mincinoșii, E. Lockhart, Ed. Trei, 2014, trad. Ana-Maria Man, col. „Fiction Connection”. Comandă cartea online de la Cărturești.