Poetul Bogdan O. Popescu (n. 1971) a debutat cu volumul La revedere, prinţesă, Editura Vinea, 1995, carte distinsă cu Marele premiu „Ion Vinea” pentru debut literar. A fost prezent în antologia colectivă Marfă (Salut, 1996), alături de Dan Mircea Cipariu, Florin Dumitrescu, Sorin Gherguţ şi Dan Pleşa. Printre volumele publicate se numără: Pisica neagră, pisica moartă (împreună cu Traian T. Coşovei), Editura Crater, 2001; Leul de după extravaganţe, Editura Cartea Românească, 2002; Maşinăria de uitare, Editura Naţional, 2004; Poeme în loc de tutun, Editura Brumar, 2007; Aerobiciclete, Editura Brumar, 2010. În 2011, el a publicat şi un volum de proză scurtă, Viață de aruncat, la Editura Polirom.

De curând, Bogdan O. Popescu a publicat un frumos volum de poeme de dragoste, intitulat – simplu – Cartea dragostei (Humanitas, 2014), ocazie cu care a avut amabilitatea de a-mi răspunde la o serie de întrebări privitoare la temele majore pe care le abordează în textele sale la modul ludic (iubire, poezie, iniţiere, viaţa de cuplu etc.).

 

cartea-dragostei_1_fullsize

 

Cartea dragostei este dedicată Laurei, soţia dvs., căreia i-o oferiţi ca pe o „mică lume în dar”. În ce raport se află volumul cu biografia dvs., este el mai mult decât literatură pentru dvs.?

Cartea dragostei este o carte trăită în totalitate. Nu este nici pe departe numai ficțiune. Sigur, Laura nu îngrijește zilnic un tigru qilin, însă relația noastră reflectă fidel relația celor două personaje din carte. Dragostea dintre noi este echilibrată la fel ca în Cartea dragostei și doar pentru că a existat această relație în realitate a apărut și în plan literar, cu proiecțiile de rigoare ale imaginarului, sigur. Poate că nu îi pomenesc Laurei în fiecare zi de licuricii cu ochi de lapis lazuli, însă interacțiunea noastră verbală este plină de personaje și diminutive, unele care apar și în carte, altele inventate după finalizarea cărții. Așadar, cuvintele și lumea dragostei noastre nu stau pe loc, ci continuă să se dezvolte.

Aţi fost deseori întrebat – nu mă îndoiesc – despre semnificaţia trigramelor și hexagramelor chinezeşti din care v-aţi inspirat pentru structura poemelor din Cartea dragostei. Vă mai întreb şi eu, încă o dată: au o semnificaţie aparte în cadrul poemelor dvs., poate fi vorba de un sens iniţiatic al lor – o iniţiere în iubire, maturizare şi viaţa de cuplu?

Trigramele sunt constituite din linii continue (creativul, Yang, nouă, bărbatul) sau întrerupte (receptivul, Yin, șase, femeia) în diferite combinații, semnificând elementele fundamentale, în număr de opt (apa, pământul, focul, tunetul, lacul, vântul, muntele, paradisul). Din aceste trigrame, prin suprapunerea a câte două, apar cele șaizeci și patru de hexagrame. Eu m-am inspirat din toată această construcție matematică, filozofică și mistică, însă mai ales din așezarea elementelor fundamentale unul deasupra altuia. Spre exemplu, unul din laitmotivele cărții mele, „cerul de deasupra cerului celorlalți”, mi-a fost revelat atunci când meditam asupra suprapunerii paradisului (cerului) peste paradis (cer). Această hexagramă este una dintre cele mai speciale din I Ching, întrucât este alcătuită din șase linii continue suprapuse, adică de șase ori vechiul Yang, creativul. Însă această creație aparține în carte prințesei Luo na, întrucât vechiul Yang (bărbatul) include noul Yin (femeia), și viceversa. Asta înseamnă exact ceea ce încerc să transmit: nu poți iubi pur, desăvârșit decât dacă reușești să trăiești din sufletul și trupul celui pe care îl iubești, nu doar să îl accepți lângă tine. Un alt loc fundamental al Cărții dragostei este „grădina suspendată a dragostei”, pe care o construiește cu sârg prințesa Luo na. Această înălțare se produce prin suprapunerea oricărei alte trigrame peste cea a cerului. Sigur că fiecare hexagramă are un sens inițiatic, la care sper că aceia care vor citi cartea vor avea plăcerea să mediteze. Până la urmă, această carte a mea, deși pare alcătuită complicat, nu face altceva decât să redefinească ceea ce sufletul nostru are sfânt dintotdeauna. Există în text repere culturale și religioase diferite care nu se contrazic câtuși de puțin, tocmai pentru că se referă la aceste trăsături fundamentale și primordiale ale ființei umane.

Nu v-a fost teamă să folosiţi în poeme diminutive precum „prinţesuţă”, „sufleţelul”, „vestuţa (de pluş)” etc. ?

Cred că atunci când suntem infatuați și orgolioși ne temem să folosim diminutive, întrucât ne-am vulnerabiliza în faţa celor care ne ascultă. Cred, de asemenea, că și cel mai de temut balaur sau monstru, atunci când se îndrăgostește cu adevărat de aleasa inimii lui, o alintă cu diminutive. Acestea sunt în natura dragostei, întrucât tot ce e mic, tot ce e pui, e scump. De aceea și diminutivele sunt o dulceață a existenței, pe care trebuie să ne-o permitem când iubim. Nu m-am temut să folosesc sute de diminutive, deși nu a fost ușor să le armonizez în discursul „năvalnic și alergător”. Cu toate astea, cred că această carte a mea se situează în răspăr față de literatura care se scrie acum, care evocă de multe ori disprețul, ura, plictiseala, necredința și ruperea oricăror legături spirituale între oameni sau între oameni și societatea în care trăiesc. De aceea s-ar putea ca o parte din cititorii, autorii sau criticii de azi să nu dorească să trăiască un basm, o feerie sau măcar o poveste dulce, cu diminutivele de rigoare.

Hai să vă provoc acum: dacă eu am un suflețel și dumneavoastră un suflet, chiar vi se pare, după cum sună, că al meu e mai urât și mai puțin virtuos decât al dumneavoastră? Până la urmă, oricum ar fi… am și eu un suflețel, capabil de dragoste.

O ultimă mărturisire legată de această întrebare: dacă încercăm să dediminutivăm, scrierea mea nu mai are nici un fel de coerență stilistică. Așa am gândit-o, într-un registru aparent minor, cu mesaje majore.

Au vreo legătură, în viaţa dvs., meseria de medic cu îndeletnicirea de poet, se ating ele în vreun punct? Ce rol ocupă cea de-a doua?

Recunosc că am răspuns de multe ori la această întrebare. În ființa mea, scriitorul a precedat medicul (am scris primul poem la unsprezece ani, când m-am îndrăgostit prima oară). Cele două profesii au crescut și au conviețuit în mine de la bun început până în ziua de azi. Eu m-am ocupat doar cu adăparea fiecăreia dintre ele. Câinele și pisica, ghepardul și gazela, cerul și pământul se împrietenesc dacă se cunosc de copii. Am trăit fiecare profesie în cadrul ei destul de bine trasat, nu le-am amestecat câtuși de puțin, dar sigur că oarecum se influențează. Pentru că sunt scriitor, în medicină sunt probabil mai comunicativ decât alții. Pentru că sunt medic, în scriitură descopăr probabil mai ușor din ce e alcătuită ființa umană și cum funcționează trupul și sufletul, și speculez asta în plan literar. Poate că sunt un scriitor mai riguros decât dacă nu aș fi fost medic și poate că sunt un medic mai bucuros de reușite și de popularitate decât dacă n-aș fi fost scriitor.

Este  pentru dvs. – ca medic – poezia doar un mod de a evada din real – o lume ficţională, un răsfăţ lingvistic –, sau mai înseamnă şi altceva?

Scuze, poezia nu poate fi doar ceva, orice ar fi, pentru poeții care se iau în serios. Poezia este, bineînțeles, regina reginelor, a artelor, a satisfacțiilor sufletești. Și dacă nu aș fi ajuns medic, poezia era pentru mine aceeași ființă supremă care este și acum. Dar fiind medic, ea este cu atât mai mult o cale prin care se poate reprezenta ființa umană (înțeleasă suplimentar ca medic) și împrejurul ei. Așa cum spuneți, este sigur și un mod de a evada din real și un răsfăț lingvistic. Și mult mai mult: alchimia secretă prin care topesc zile sau ani și fac monezi sau lingouri de aur.

Povestea de dragoste ilustrată în carte de cei doi iubiţi, Luo na și Shangdi di liwu, este una ideală, mitică, extrasă din real (există în poeme un laitmotiv – „grădina suspendată a dragostei”)? Realitatea îi poate face faţă sau literatura (romanescă, mitologică etc.) o înfrumuseţează, de regulă, pe cea dintâi?

Nimeni nu este, de fapt, specialist în realitatea dragostei, e greu să îți asumi o asemenea poziție. Însă, așa cum spuneam, dragostea – așa cum este ea descrisă în carte – există, și eu sunt fericit s-o trăiesc acum și în realitate. De aceea mă bucur că pot ilustra un reper, mai ales de purificare a dragostei, și că încerc să îl așez în fiecare dintre noi. Că nu trăim toată viața așa – e firesc, însă măcar să aflăm că există o asemenea minune. De altfel, cartea vine să spună că e nevoie de lupte încrâncenate, de meditație, de dorință cu totul ieșită din comun și lăsare deoparte a tuturor celorlalți pentru a descoperi în tine ceea ce de la început a fost pus: această dragoste splendidă de care fiecare dintre noi ar putea fi în stare.

Ne puteţi spune câte ceva despre inspiraţia, tabieturile dvs. de poet: când şi cum anume scrieţi poezie?

Aici vă voi dezamăgi, nu am nici o regulă. Cartea dragostei am scris-o într-o lună, muncind de dimineața până noaptea, între zece și paisprezece ore pe zi. Alte cărți de poeme le-am scris în timp, așa, câte unul-două poeme din când în când. În tinerețe am scris și poeme pe șervețele, în restaurante. Nu am o rețetă, când mă vizitează poezia, este bine primită. Când nu, mă ridic eu pe vârfuri și o prind.

O ultimă întrebare, legată de poeţii care v-au format sau v-au servit drept model. Ce poeţi/ poezie citiţi/ iubiţi?

De-a lungul vieții am citit multă poezie, îmi place să citesc poezie. Aș citi poezie în fiecare zi, din păcate nu mai pot ține ritmul acesta acum. Mi-aduc aminte cu emoție cum l-am descoperit pe Walt Withman la cincisprezece ani, în biblioteca de la Liceul „Gheorghe Lazăr”, unde eram elev în clasa a noua. Sau cum am citit, pe nerăsuflate, în perioada aceea, tot ce am găsit semnat de Nichita Stănescu. Sau ce am trăit când ne-a vizitat Mircea Dinescu în liceu, însoțit de Andrei Pleșu (am și acum Democrația naturii cu dedicație, la loc de preț în bibliotecă – sigur, și Minima moralia, deși nu este poezie, la fel). Apoi Cărtărescu, Coșovei, Iaru… Astăzi recunosc că nu sunt îndrăgostit de poezia foarte nouă. Îmi citesc colegii de generație, pe cei de dinaintea lor, cât și poezie mai veche.  Îmi place poezia în care nu resimt strigătul de disperare al incapacității de a fi mai bun, cred că am devenit oarecum cartezian. Metodă, ordine, rigoare – probabil că se simte asta și în Cartea dragostei.

 

Adina Diniţoiu

Critic literar, jurnalist cultural și traducator din franceză, redactor la Observator cultural. Colaborează cu cronică literară la România literară, Dilema veche, Dilemateca, Radio Romania Cultural. Este autoarea cărții "Proza lui Mircea Nedelciu. Puterile literaturii în fața politicului și a morții", Editura Tracus Arte, 2011.


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *