Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri
Prefaţă
Am învăţat să fac interviuri pe teren sau la faţa locului – cum se spune. Pentru mine, interviurile cu scriitorii, editorii, jurnaliştii francezi veniţi la Bucureşti, în decursul timpului, au reprezentat nu numai o experienţă profesională, ci şi una personală, umană – întâlniri cu oameni interesanţi pe care îi vezi o dată în viaţă, dar cu care reuşeşti să comunici, să îi simţi, să îi intuieşti vreme de 30-45 de minute, cât ai la dispoziţie pentru un interviu. Minute care se transformă apoi – pentru mine – nu numai în texte pe hârtie sau on-line, dar şi în amintiri preţioase, cu atât mai mult cu cât autorii intervievaţi sunt, deseori, vedete ale spaţiului cultural francez! Redau mai jos, cu câteva secvenţe lipsă, prefaţa care însoţeşte volumul meu de interviuri.
Interviurile cu autori francezi publicate în volumul de faţă au apărut, în decursul timpului – vreme de opt ani – în revista săptămînală Observator cultural[1], la care lucrez cam tot de atîţia ani. Francofonă şi francofilă incurabilă fiind – fără, însă, a renunţa la simţul critic şi la acea distanţă de receptare care mi-au permis mereu să judec cu o anumită detaşare peisajul francez contemporan, nu am ratat aproape nici o ocazie de a sta de vorbă cu scriitorii, criticii, universitarii francezi care au venit la Bucureşti în fiecare an, cu diferite ocazii (tîrgurile de carte, invitaţii din partea Ambasadei Franceze şi a Institutului Francez, invitaţii din partea editurilor româneşti care le-au tradus şi publicat cărţile ş.a.m.d.).
Aşa se face că am adunat aici 26 de interviuri cu autori francezi, de regulă scriitori, dar şi critici, jurnalişti, universitari – nume dintre cele mai sonore ale literaturii franceze actuale. (…)
Au venit, aşadar, la Bucureşti, în anii din urmă, nume foarte importante în spaţiul francez, cum ar fi scriitorii Michel Houellebecq şi Andreï Makine, cunoscutul realizator de emisiuni de televiziune Bernard Pivot (al cărui Dictionnaire amoureux du vin a fost tradus recent în română, într-o frumoasă ediţie[2]), Marie Darrieussecq, scriitoarea care a devenit celebră printr-un mic şi percutant roman, Truismes (P.O.L., 1996), apărut şi el în română[3] sau – pentru a nu cita decît pe cîţiva dintre ei – Régis Jauffret, un foarte bun scriitor francez, a cărui cotă a crescut considerabil în ultimii ani[4]. Sau Bertrand Badiou, editorul francez al lui Paul Celan, marele poet de limbă germană născut la Cernăuţi. Ori Christine Angot, o altă celebră autoficţionară (amestecul de biografic şi ficţional specific romanelor sale produce, de fiecare dată, scandal, la apariţia cărţilor ei), alături de Marie Darrieussecq. Pentru a nu mai vorbi de Julia Kristeva, celebra teoreticiană a grupului Tel Quel, un grup teoretic de impact în anii ’60-’70 (fondator al revistei omonime), promotor al structuralismului literar, cu baze lingvistice şi marxiste. În prezent psihanalistă şi romancieră, dar preocupată şi de feminism, Julia Kristeva a venit la Bucureşti în septembrie 2014 (la invitaţia Institutului Francez și a Centrului Sfinții Petru și Andrei), unde a susţinut două conferinţe: La culture dans le projet européen/ Cultura în cadrul proiectului european, respectiv La foi d’une humaniste/ Credința unei umaniste.
În 2006, Michel Crépu, redactorul-şef al celei mai vechi reviste (umaniste) europene, Revue des deux mondes (fondată în 1829), un scriitor şi un critic dintr-o generaţie mai veche (e născut în 1954), autor al unor eseuri despre Charles du Bos, Bossuet ori Sainte-Beuve, aprecia în mod special – în peisajul francez – resurecţia romanului istoric şi înclinaţia romancierilor către recuperarea (relectura) trecutului (cita romanul Ouest de François Vallejo sau Fils unique de Stéphane Audeguy[5]). De notat că, în ultimii ani, tendinţa de recuperare a trecutului – într-un sens, să-i spun, neoumanist – e foarte puternică, în romane recompensate cu Premiul Goncourt (Les Bienveillantes[6] de Jonathan Littell, 2006; Au revoir là-haut[7] de Pierre Lemaître, 2013) sau Goncourt des lycéens ( Le quatrième mur[8] de Sorj Chalandon, 2013, recompensat şi cu Premiul Liste Goncourt – le Choix Roumain (în cărţile citate anterior se face referire la: Al Doilea Război Mondial, Primul Război Mondial, respectiv războiul civil libanez din 1982). (…)
Tot în interviul din 2006, Michel Crépu vorbea şi despre „o tendinţă către autoficţiune” a literaturii franceze: două reprezentante de seamă ale ei au venit la Bucureşti, e vorba de Christine Angot şi de Marie Darrieussecq, autoare cu care am stat, de asemenea, de vorbă (veţi găsi interviurile cu cele două scriitoare în paginile cărţii de faţă). Iată ce declara Christine Angot în interviul pe care mi l-a acordat în 2009, apropo de subiectul romanelor sale, acel „eu” scandalos de apropiat de eul biografic: „De aproape o sută de ani, există în literatură un subiect care a devenit foarte important, eul/ «le je». În secolul al XVIII-lea, eul era deja foarte important, dar era un eu al confesiunii (a se vedea J.J. Rousseau). Între timp, oamenii au înţeles că eul e ceva mult mai complicat, eul confesiv e şi acel «je est un autre» al lui Rimbaud, e şi eul psihanalizei, care, la un moment dat, se desprinde ca un fel de haos inform, un eu subversiv, care se desparte de caricatura sociologică. Din acest motiv, eul e interesant, pentru că-l împiedică pe personaj să încremenească într-o caricatură sociologică şi cred că sîntem într-o epocă în care sociologia e pe cale să anihileze indivizii. Micul burghez, bogatul, bancherul etc., cu toţii sîntem fixaţi în imagini sociologice. Şi totul formează un mic spectacol. Cred că efortul literaturii este de a merge împotriva acestui curent. Cred că eul, dacă este utilizat într-un anumit fel, se poate opune la aşa ceva”.
Dacă ea încerca să redea prin acel ritm aparte (narcotic) al frazei scrise emoţia limbajului oral („ ceea ce mă interesează cel mai mult este emoţia – emoţia care există în limba vorbită, care este evidentă la fiecare dintre noi cînd comunicăm ceva –, această emoţie, legată de cuvinte, de limbaj, şi care e conţinută chiar de voce, doresc să o transpun în scris”) –, Marie Darrieussecq, în schimb, care activează şi ca psihanalist, desparte, în ceea ce o priveşte, practica orală a psihanalizei de practica scrisului (deşi ambele preocupări pleacă de la acelaşi fond personal „melancolic”, de la o „mare absenţă”, moartea unui frate, în copilărie): „Psihanaliza este o practică a oralului, a oralităţii. Literatura este o practică a scrisului şi nu spunem niciodată acelaşi lucru cînd scriem şi cînd vorbim – în particular, pe un divan. Eu nu ştiu să lucrez decît cu cuvintele”.
Marie Darrieussecq
Pentru Darrieussecq, literatura e un spaţiu al explorării fantasmelor, al subiectelor „libere” (dispariţia unui soţ, moartea unui copil – subiect tratat în Tom est mort (P.O.L., 2007), şi pentru care a fost acuzată de „plagiat psihic” de către o altă scriitoare, Camille Laurens) sau, aşa cum spune ea în Rapport de police (P.O.L., 2010/ Pandora M, 2010), eseul despre plagiat scris în urma acuzei pe care i-a adresat-o Camille Laurens: „Literatura trasează o linie de orizont care e ca şi desprinsă de cer şi de pămînt. Spaţiu deschis, angoasant şi dezirabil, la capătul căruia nu e nimic, dacă nu un obiect care va lipsi mereu şi a cărui absenţă însăşi face posibil scrisul”. În 2010, în interviul pe care mi l-a acordat, ea se plîngea de un climat de dreapta conservatoare, excesiv de „moral” în planul valorilor: „La putere este o dreaptă foarte conservatoare: climatul este extrem de imoral în plan economic, dar îngrozitor de «moral» în ce priveşte planul valorilor. Nu e deloc confortabil pentru un scriitor ca mine, cu subiecte aşa-zicînd «libere»”.
Un scriitor foarte interesant este Régis Jauffret, care tratează despre viaţa de cuplu, erotism, drame amoroase într-un stil la limita cruzimii, deşi recunoaşte că nu-l preocupă în mod special problema limbajului ori a stilului (inerent „ca şi amprenta digitală”), ci se situează mai degrabă de partea vieţii în romanele sale: „eu cred că mă situez în întregime de partea vieţii, aşa cum este ea astăzi. Viaţa e mult mai crudă decît credem. Cred că literatura nu are drept vocaţie să povestească lucruri false, deşi o face adesea. Consider că scriitorii ne prezintă adesea o imagine flatantă a vieţii, care nu corespunde realităţii”. Jauffret vedea clar, în 2007, „maladiile psihicului” cu care se confruntă individul în postmodernitate, în societatea capitalistă a corporaţiilor care-ţi cer să fii un om perfect în societate, dar şi în viaţa personală – ele se numesc frustrarea şi angoasa: „Cred că, în anii care vor veni, vor predomina maladiile psihicului, pentru că trăim într-o societate care nu e deloc adaptată la ceea ce sîntem. Ni se spune că această societate e făcută pentru noi şi de fapt ea e creată pentru oameni complet fantasmatici, care nu există – oameni care ar avea capacitatea de a se comporta perfect în lumea muncii şi într-un context social, şi care ar fi, în acelaşi timp, indivizi purtători de dimensiuni suplimentare, de creativitate, în vreme ce viaţa pe care o duc este împotriva acestei împliniri personale. E vorba, în cele din urmă, de un ideal de viaţă imposibil de realizat, pentru că este mult prea contradictoriu. Nu putem fi, în acelaşi timp, în conformitate cu ceea ce ne cere societatea şi realizaţi în plan personal. Fericirea ne este dată astăzi ca o datorie suplimentară. Ni se adaugă în fiecare moment, an după an, noi datorii sociale, care creează angoasa. Caracteristica principală a epocii noastre este angoasa”.
Scriitorul francez, care şi-a găsit publicul – şi recunoaşterea – foarte tîrziu pledează pentru o etică a literaturii, constînd în „împingerea” unei cărţi pînă la ultimele ei consecinţe, chestiune de rigoare şi de onestitate. Literatura trebuie să fie incomodă, să bulverseze, să exploreze noul, să împingă lucrurile mai departe, iar nu să flateze publicul: „Trebuie să ne ferim întotdeauna de acest respect al cititorilor, pentru că, dacă scriitorii ar fi vrut să placă marelui public, n-ar mai fi existat literatura. N-ar fi existat Proust, Joyce sau Faulkner. A plăcea cititorilor e, finalmente, un ideal mediocru”. (…)
Aşa cum se poate vedea, opţiunile de principiu sau aşa-zicînd „ideologice” ale scriitorilor francezi sînt variate, adesea opuse – chestiune de vîrstă, de formaţie intelectuală, de mediu etc. –, asigurînd „vitalitatea mediului literar” francez de care vorbeşte Andreï Makine[9]. Dacă există o criză a literaturii franceze, nu se poate vorbi, totuşi, de o lipsă de efervescenţă a mediului literar francez – polemic (prin excelenţă), monden, urmaş vital al saloanelor literare de altădată. De altfel, un „tandem” paradoxal venit la Bucureşti în 2012 a fost alcătuit din doi autori-vedetă, foarte opuşi prin tot ceea ce înseamnă ei, dar reprezentînd cumva două faţete foarte diferite ale spiritului francez: Bernard Pivot, realizatorul celebrelor emisiuni culturale Apostrophes şi Bouillon de culture la televiziunea franceză, respectiv Michel Houellebecq, scandalosul autor (de succes internaţional) al romanului Particulele elementare (Les particules élémentaires, Flammarion, 1998/ Polirom, 2006, traducere de Emanoil Marcu), recompensat în 2010 cu Premiul Goncourt pentru Harta şi teritoriul (La carte et le territoire, Flammarion, 2010/ Polirom, 2011, traducere de Daniel Nicolescu).
Bernard Pivot
Bernard Pivot e francezul tipic – altfel spus de modă veche –, iubitor (şi adevărat connaisseur) de vinuri, de gastronomie, de sport şi, nu în ultimul rînd, de ortografie. Curios, convivial, monden, bun interlocutor, pasionat de literatură şi de cuvinte („des êtres chers”), Pivot crede că şi-a sedus publicul tocmai prin faptul că se afla mai aproape de el prin profilul şi pasiunile sale, căci vorbea (în emisiunile sale) despre literatură nu ca un absolvent de facultate de profil (are studii de jurnalism şi un an de drept), ci de pe o poziţie (modestă) de admiraţie şi curiozitate faţă de celebrii săi invitaţi. A reuşit, în felul acesta, să lanseze şi tineri scriitori, cum ar fi Bernard Henri-Lévi, Le Clézio ori, un scriitor mai tînăr, Philippe Claudel. Cert e că titlurile despre care vorbea Pivot în emisiune deveneau, a doua zi, bestselleruri de librărie! O întreagă (şi apusă) epocă de glorie – am spune – a televiziunii şi a emisiunii literare de televiziune…
Michel Houellebecq
Michel Houellebecq, în schimb, nu e deloc un francez tipic – capricios, solitar, morocănos –, şi multă vreme a avut destulă rezistenţă critică şi intelectuală în Franţa (drept pentru care şi-a cumpărat o casă în Irlanda…). Într-un final, francezii i-au dat Premiul Goncourt, şi probabil că va ajunge să fie studiat şi în universităţi (dacă lucrul nu se întâmplă deja). El însuşi, în timp, şi-a mai domolit discursul public (interviurile date după obţinerea Premiului Goncourt sînt foarte politicoase…), dar şi pe cel romanesc: Harta şi teritoriul, cartea premiată, este un roman dedramatizat, cu accente caricaturale chiar, la adresa mediului literar francez, dar şi a propriei sale persoane (vezi personajul omonim din roman).
Vă invit să citiţi interviurile care urmează cu conştiinţa acestei varietăţi paradoxale a opiniilor despre literatură şi scris, şi cu acea curiozitate de a urmări dinamica dintre felul în care gîndeşte un scriitor şi cel în care scrie, sau altfel spus cu acea curiozitate de a urmări o conştiinţă scriitoricească la lucru.
Adina Diniţoiu, Scriitori francezi la Bucureşti: interviuri, Editura Vremea, 2014, 168 p.
[1] Cu excepţia interviului pe care mi l-a acordat Andreï Makine, apărut pe site-ul Bookaholic, şi a interviului cu Julia Kristeva, apărut în revista România literară şi pe site-ul Bookaholic (în două secvenţe diferite).
[2] Bernard Pivot, Dicţionar din dragoste de vin, traducere din limba franceză de Marius Constantinescu, prefaţă de Dan C. Mihăilescu, Ed. Baroque Books & Arts, 2013.
[3] Marie Darrieussecq, Schimbarea la trup, , traducere din franceză de Claudiu Constantinescu, prefaţă de Alexandru Matei , Colecţia „Femina”, Editura Pandora M, 2003.
[4] În româneşte s-au tradus Poveste de iubire, Editura Leda (Grupul Editorial Corint; traducere de Dragoş-Ionel Jipa), 2007; Case de nebuni, Editura Rao, 2007 (traducere de Vasile Savin), Microficţiuni, Editura Vellant, 2011 (traducere de Irina Mavrodin).
[5] Apărut în româneşte cu titlul Fratele lui Rousseau, traducere de Claudia Dumitriu, Colecţia „Babel”, Ed. Nemira, 2007.
[6] Jonathan Littell, Binevoitoarele, traducere de Vasile Savin, Colecţia „Rao Class”, Editura Rao, 2009.
[7] Pierre Lemaître, La revedere acolo sus, traducere de Tristana Ir, Colecţia „Fiction Connection”, Ed. Trei, 2014.
[8] Sorj Chalandon, Al patrulea zid, traducere de Doru Mareş, Colecţia „Raftul Denisei”, Ed. Humanitas Fiction, 2014.
[9] În interviul din volumul de faţă.
