Stimate cititor, se întâmplă uneori să descoperi câte o carte care-ţi lasă impresia, de la primele pagini, că o să-ţi schimbe întreaga viaţă. Ajungi la o astfel de carte, de obicei, după mai multe căutări şi referinţe, dar niciodată pur întâmplător. O astfel de carte ţi-a fost destinată, ţi-a fost pregătită pentru că tu aveai nevoie de ea. Şi, deşi momente ca cel de mai sus nu se găsesc la tot pasul, ele fac uneori cât o bibliotecă întreagă.
La fel cum în viaţă întâlnim zeci de oameni până ajungem să-i descoperim pe cei cu adevărat importanţi pentru noi, tot aşa se întâmplă să citim sute de cărţi pentru a ajunge la cele pe care le vom numi, din acea clipă înainte, cărţile noastre de căpătâi.
Georg Christoph Lichtenberg, un nume pierdut astăzi în memoria timpului, a fost o astfel de descoperire. Şi, deşi mă aflu la prima lectură a însemnărilor şi a notelor publicate postum, nu am nicio îndoială că descoperirea aceasta îşi are rolul său în formarea mea ca om.
Sub titlul Aforisme, un titlu care nu-i face dreptate fiindcă indică prea puţin, cartea conţine note şi însemnări ale lui Lichtenberg. La noi a apărut în 1970 la Editura Univers. Şi pentru că această carte a fost vânată prin anticariate, voi mărturisi şi motivul: oricând aş recomanda traducerile făcute în anii trecuţi la Univers şi ediţiile mai vechi ale unor lucrări care ulterior au fost reeditate şi traduse mult prea grabnic la multe alte edituri.
Sunt multe de povestit despre viaţa sa care a început la 1 iulie 1742, însă merită să privim direct spre aprecierile care au venit în cele din urmă, chiar dacă foarte multe postum. G. C. Lichtenberg a fost apreciat de Schopenhauer, de Tolstoi, de Kierkegaard şi de Nietzsche, acesta fiind şi cel care consideră Aforismele una dintre capodoperele literaturii germane, printr-o frază citată în prefaţa cărţii.
Lichtenberg studiază matematica, ştiinţele naturii, filologia, istoria, dar se specializează în fizica experimentală. Începe să scrie în caiete Aforismele încă din 1763, iar prima lucrare tipărită va fi în 1766: Despre profitul pe care o minte cultivată poate să-l tragă din matematici. E numit Professor philosophiae extraordinarius la Universitatea din Gottingen şi începe să studieze şi astronomia, stabilind coordonatele geografice pentru mai multe oraşe. Descoperă, în 1777, ceea ce numim încă „figurile Lichtenberg” sau modele Lichtenberg, reprezentând tiparul pe care îl lasă descărcările electrice pe unele suprafeţe. E ales membru al Societăţii regale de ştiinţe din Londra şi al Academiei din St. Petersburg.
Scrierile sale sunt publicate pentru prima dată în nu mai puţin de nouă volume, între 1800 şi 1806, însă Lichtenberg murise deja în 1799. Traducătorul acestei ediţii, I. Negoiţescu, care ne informează, totodată, că la înmormântarea lui Lichtenberg veniseră peste cinci sute de studenţi, îi consideră Aforismele ca fiind „însemnări intime ale unui om de mare spiritualitate”, „un observator înarmat cu rigorile ştiinţei şi un psiholog îndrăzneţ, care vede în subconştient, fără a îndrăzni totuşi să se piardă acolo”. Nu îi neagă contradicţiile şi „scăderile”, dar nu îi uită nici înălţimile „ameţitoare”.
Să pătrundem, aşadar, în caietele sale de însemnări, vechi de mai bine de 250 de ani şi, totuşi, atât de actuale:
„Biblioteca nu-l mai încăpea, aşa cum nu te mai încape nici vesta, odată cu trecerea vremii. În general, bibliotecile pot deveni pentru suflet, ca şi hainele pentru trup, prea strâmte sau prea largi”.
„A ajuns o modă în ziua de azi să-ţi închipui că rostul ultim al învăţăturii este de a scrie cărţi. Mulţi studiază deci pentru a scrie, şi nu pentru a şti. Ceea ce cumpărăm numai cu gândul de a vinde mai departe, nu ţine niciodată cu adevărat de noi şi n-a fost niciodată cu adevărat al nostru”.
„Nonsensul este de fapt un lucru întristător; profesorul care scrie un nonsens ar trebui să fie scos cu blândeţe la pensie”.
„Există ceva în firea noastră, asemenea razelor de soare şi căldurii, care nu atârnă de noi. Când scriu despre ceva, ideile cele mai bune îmi vin întotdeauna fără să ştiu de unde”.
„E o greşeală comună scriitorului dăruit numai cu spirit şi celui prost de tot, de a nu pune în lumină de fapt tema pe care o tratează, ci de a o întrebuinţa de obicei doar pentru a se scoate în lumină pe sine. Facem astfel cunoştinţă cu scriitorul şi nimic mai mult”.
„Popularizarea ar trebui făcută întotdeauna în aşa fel, ca prin ea nivelul oamenilor să crească. Dacă ne coborâm la înţelegerea celor mulţi, ar trebui totdeauna să ne gândim şi la ridicarea celor până la care ne-am coborât”.
„Dacă tinerii noştri s-ar deprinde ca în loc de trei poezioare pentru inimă să scrie numai una pentru cap, am putea nădăjdui ca odată, la bătrâneţe, să vedem un om care să aibă şi inimă şi cap, apariţie cu totul rară. Majoritatea lor au rareori în cap mai multă lumină decât le trebuie pentru a vedea că nu au nimic în cap”.
„Nu cred că există pe lume o marfă mai ciudată decât cărţile. Tipărite de oameni care nu le înţeleg, vândute de oameni care nu le înţeleg, legate, recenzate şi citite de oameni care nu le înţeleg, – şi acum scrise chiar de oameni care nu le înţeleg”.
„Un scriitor are nevoie să iasă în lume nu atât pentru a observa multe situaţii, cât pentru a ajunge el însuşi în multe”.
„Printre cele mai mari descoperiri ale minţii omeneşti, din ultima vreme, se numără, după părerea mea, arta de a critica o carte fără a o fi citit”.
„Să ataci scriitorii contemporani, domnii mei, este în primul rând un lucru nemilos, iar în al doilea nefolositor; cei câţiva oameni care vor intra în eternitate înaintea noastră nu vor scumpi locurile”.
„Cartea care ar trebui să fie prima interzisă în lume ar fi un catalog al cărţilor interzise”.
„Mă dor multe lucruri de care altora le pare doar rău”.
„Sunt încredinţat că totul va merge cum nu se poate mai bine în ziua în care istoria îşi va întoarce ultima filă; cine poate să-mi ia însă în nume de rău faptul că las uneori să răsune şi basul meu, în mijlocul acestui concert al lumii?”.
„Mă cuprinde mâhnirea întotdeauna când mă gândesc că în cercetarea anumitor lucruri mergem prea departe: cred că asta e în paguba fericirii noastre”.
„S-a descoperit astfel un nou soi de geniu, şi anume marea aptitudine de a dresa, dresorii ăştia fiind oamenii care ne strică cel mai mult socotelile”.
„Micile încercări pe care le facem şi străduinţele noastre de fiece zi, pe cât de fără însemnătate sunt uneori, ajută totuşi la formarea uriaşului fluviu care curge în marea nesfârşirii, înghiţind în matca lui atâtea mici pâraie. Ce i-ar rămâne Rinului, dacă pâraiele ar vrea să-şi ia înapoi apele?”.
„Iată de ce cred că animalele îmbătrânesc numai în ochii noştri. O veveriţă, care în ziua morţii ei duce o viaţă de stridie, nu este mai nefericită decât stridia. Dar omul, care trăieşte în trei planuri deosebite, în trecut, în prezent şi în viitor, poate să fie nefericit dacă unul din ele nu însemnează nimic. Ba pe deasupra, religia a mai adăugat un al patrulea, – veşnicia”.
„.. în viziunile asupra ceea ce vom deveni introducem prea puţin din ce am fost”.
„Să te gândeşti la felul în care ţi-ai putea mai bine orândui viaţa de toate zilele, adică ziarul, încălţămintea, număratul paşilor etc. – iată fără îndoială o regulă minunată, menită să dea roade. Un filozof nu trebuie să dispreţuiască nimic: a scrie despre orice, a te opri chiar şi asupra celor mai de rând lucruri, înseamnă a-ţi înţelege cu adevărat sistemul. Aşa se nasc idei şi concepţii noi. Marii învăţaţi nu sunt totdeauna şi oamenii cu ideile cele mai noi”.
„Mâna mea aşezată în somn pe o cută a perdelei de mătase îmi dă o senzaţie ce poate creşte şi se poate dezvolta într-un vis, pentru a cărui descriere ar fi nevoie de o carte întreagă”.
„Scrisul este un minunat mijloc de a trezi în fiecare om sistemul care doarme într-însul, şi fiecare om care a scris vreodată a descoperit că scrisul deşteaptă în el întotdeauna ceva ce-i era necunoscut înainte, deşi zăcea în adâncul fiinţei sale”.
„Ce am făcut?
Ce facem acum?
Ce ar trebui să mai facem?”.
„Din tot ceea ce e calcul în lume, două treimi se întâmplă pe negândite”.
„Ar merita să se ştie dacă nu cumva dăunăm copiilor, şlefuindu-i prea mult cu educaţia pe care le-o dăm. Nu cunoaştem încă îndeajuns omul, pentru a prelua cu totul această sarcină din seama întâmplării, ca să spun aşa. Cred că în ziua când pedagogii îşi vor atinge cu desăvârşire scopul, adică vor izbuti să formeze întru totul pe copii sub înrâurirea lor, nu vom mai avea nici un om cu adevărat mare”.
„Să lăsăm copiii să facă ce vor, socotindu-i întotdeauna mai bătrâni decât sunt”.
„Omul este atât de perfectibil şi coruptibil, încât poate deveni nebun din raţiune”.
„Cărţile care dorim să fie citite de tineri nu trebuie într-atât să le recomandăm tineretului, cât să le lăudăm în prezenţa lor. Le vor găsi singuri după aceea”.
„Lăsăm trupul şi sufletul, acest punctum saliens al mecanismului nostru, să crească mai departe, îl trecem sub tăcere şi uităm de el”.
„Nu te lăsa stăpânit de cărţile pe care le citeşti, ci stăpâneşte-le tu pe ele!”.
