Alături de Amos Oz, Zeruya Shalev este printre cei mai cunoscuţi scriitori israelieni contemporani, cărţile sale, precum Viaţa amoroasă, Soţ şi soţie, Thera sau Fărâme de viaţă, sunt bestselleruri în toată lumea. Am cunoscut-o pe Zeruya Shalev în cadrul Festivalului Internaţional de Literatură Bucureşti, în 2013, şi am discutat cu ea despre ce anume o influenţează în scrisul său, cum priveşte viaţa în Ierusalim şi ce a determinat-o să abordeze, în cea mai recentă carte a sa tradusă în română, Fărâme de viaţă, tema relaţiei dintre părinţi şi copii.

For English version, click here. 

Cât de mult credeţi că mediul politic şi social influenţează stilul unui scriitor? Ce influenţă a avut kibbutzul asupra dvs. şi cum este viaţa unui scriitor într-o zonă aflată permanent sub ameninţarea izbucnirii unui conflict?

Zeruya Shalev: M-am născut în kibbutz, dar am crescut într-un mediu total diferit şi cred acel loc în care am crescut a avut cea mai mare influenţă asupra vieţii mele, pentru că eram total izolată, nu era nimic acolo, în afară de portocali, morcovi etc… şi studenţii care veneau la colegiul unde predau părinţii mei. Dar eu am fost un copil singuratic, nu-i aveam alături decât pe fratele meu, pe câinii şi pisicile mele. Atunci am învăţat să mă amuz cu poveşti şi să-mi dezvolt imaginaţia.

Presupun că am scrisul în sânge, dar era şi un context care m-a împins şi mai mult înspre el, pentru că lumea mea interioară era tot ce aveam, ţinând cont de faptul că în afară nu găseam nimic, cu excepţia cerului şi a norilor, a copacilor şi a florilor. Îmi amintesc că făceam lungi plimbări, singură, jucându-mă cu pisicile şi inventând poveşti. Aşa că dacă vorbim despre influenţa unui loc asupra mea, acesta este. Iar apoi, mi-a fost greu să mă mut la Ierusalim, pentru că nu eram obişnuită cu un oraş mare.

Realitatea din afară a început să mă invadeze tot mai mult, pentru că în Ierusalim nu o poţi ignora. Dar, în timp, am reuşit să găsesc un echilibru între cele două realităţi. Să trăiesc şi să scriu în Ierusalim reprezintă o luptă continuă, pentru că tensiunea este imensă, uneori chiar tragică. Pe de o parte, este foarte neliniştitor, dar, pe de alta, este o sursă minunată de inspiraţie.

Nu ar trebui să ne lăsăm prinşi în capcana de a alerga numai după lucruri sigure, pentru că, de fapt, nu eşti niciodată cu adevărat în siguranţă.

V-aţi gândit vreodată că Ierusalimul este un loc prea periculos şi că aţi vrea să trăiţi în altă parte?

Zeruya Shalev: Doar o dată, după atacurile teroriste de acum zece ani, când visam să mă mut în altă parte, unde să nu existe suferinţă, dar mi-am dat seama că nu există un asemenea loc nicăieri în lume. Şi nici nu ar trebui să ne lăsăm prinşi în capcana de a alerga numai după lucruri sigure, pentru că, de fapt, nu eşti niciodată cu adevărat în siguranţă.

Aţi absolvit studii biblice – de ce aţi ales acest domeniu şi ce efect a avut asupra scrisului dvs.?

Alegerea mea are mult de-a face tot cu copilăria şi cu felul în care am fost crescută, mai ales de către tatăl meu, care era expert în studii biblice şi critic literar. Chiar numele meu, Zeruya, este nume biblic, era sora Regelui David, şi, când eram copil, trebuia să le explic mereu celorlalţi copii cine era acest personaj şi de ce am primit numele ei.

Apoi, tatăl meu obişnuia să-mi citească din Biblie încă de când aveam doi sau trei ani, iar eu şi fratele meu eram înnebuniţi după aceste poveşti, eram fascinaţi. Nu eram religioşi, dar am crescut cu sentimentul că ceea ce citeam în Biblie era relevant pentru mine, dar şi pentru viaţa din Israel. La Universitate, am ales studiile biblice şi cred că acest lucru mi-a influenţat scrisul în sensul că mi-am dorit, la rândul meu, să transmit şi cititorilor mei acelaşi simţ al relevanţei.

Vă consideraţi o persoană religioasă?

Nu, deloc. Văd Biblia ca pe o sursă de inspiraţie, eu o citesc ca pe literatură.

Îmi amintesc cum începusem să scriu o poezie şi, dintr-odată, mi-am dat seama că propoziţiile sunt tot mai lungi şi, după zece pagini, am înţeles că, de fapt, scriam proză.

Aţi debutat cu poezie, cum aţi trecut la proză?

Am început cu poezie, dar întotdeauna am scris şi proză – îmi amintesc că am scris un roman de 200 de pagini când aveam zece ani şi încă încerc să-mi găsesc timp să-l recitesc. Mi-au trebuit ani întregi până să mă simt încrezătoare să scriu proză, dar nu a fost o alegere, pur şi simplu aşa s-a întâmplat. Îmi amintesc cum începusem să scriu o poezie şi, dintr-odată, mi-am dat seama că propoziţiile sunt tot mai lungi şi, după zece pagini, am înţeles că, de fapt, scriam proză. 

În Fărâme de viaţă, una dintre cele mai rele amintiri pe care le are Hemda, personajul feminin principal, aflat pe patul de moarte, este cea în care tatăl ei nu îi permitea să fie ea însăşi, forţând-o să facă treburi foarte brutale, masculine. Şi, mai mult, îşi pierde, cu timpul, plăcerea de povesti. Aţi simţit vreodată acest gen de presiune?

În această carte, am fost influenţată foarte mult de poveştile mamei mele, ea a fost cea care a crescut în kibbutz, şi îmi amintesc că o ascultam, iar şi iar, fascinată de ceea ce îmi spunea – aşadar, copilăria Hemdei îşi are rădăcinile în copilăria mamei mele. Mama nu a fost o povestitoare, a fost pictoriţă, dar nu i s-a permis să-şi urmeze talentul în kibbutz, pentru că nu aveau nevoie de un pictor, ci de cineva care să lucreze în agricultură.

Bunicul meu, care cred că a fost primul feminist din Israel, practic o tortura pe mama încercând s-o facă să fie ca un bărbat, comportament care ei nu i se potrivea deloc, de aceea a şi fost atât de nefericită. Copilăria mea a fost total diferită, am scris încă de când aveam şase ani şi am fost încurajată s-o fac, părinţii mei au fost foarte înţelegători. Şi nu mi-a fost uşor să aleg scrisul, ţinând cont de faptul că tata era un critic celebru. M-am simţit mereu copleşită de acest fapt şi de aceea mi-era greu să-i arăt ce scriam.

În alte romane, vă axaţi mai degrabă pe relaţia dintre iubiţi sau soţi. În Fărâme de viaţă, ce v-a făcut să vă opriţi asupra relaţiei dintre părinţi şi copii?

Cred că totul a început când am fost pusă în faţa faptului de a asista la procesul sfârşitului vieţii. O îngrijeam pe mama mea grav bolnavă şi îi vedeam şi pe alţi bolnavi în spital şi, cumva, dinspre ideea de sfârşit, am mers pe firul invers cronologic, şi am ajuns la început.

Am încercat să mă gândesc la oamenii în vârstă, nu numai la mama – ea oricum este diferită de personajul principal din carte, n-are nici o înclinaţie filozofică: îmi amintesc cum încercam să vorbesc cu ea pentru a mă inspira pentru carte şi o întrebam ce crede despre viaţa de după moarte, dacă se gândeşte că o să-i revadă pe părinţii ei în viaţa de apoi, dar ea spunea „A, dar nu mă gândesc eu la aşa ceva”.

Cu fiecare generaţie, în Fărâme de viaţă mi se pare că există un conflict tot mai mare între generaţii, iar criza identitară se accentuează. Simţiţi acelaşi conflict raportându-vă la generaţia mai tânără?

Ca orice în literatură, şi această temă e mai accentuată decât în realitate, dar există într-adevăr un conflict şi îl simt privins viaţa din jurul meu, din Israel: prima generaţie a fost foarte strictă, dar şi foarte idealistă. Copiii lor au fost puţin mai interiorizaţi, pentru că probabil că e normal să te simţi pierdut când eşti crescut într-un mediu atât de sever. Apoi, următoarea generaţie a devenit mai materialistă şi mai nefericită. Dar generaţia copiilor mei începe să-şi recapete idealismul.

În carte, încerc să creez legături puternice între istoria statului şi generaţii, între felul în care ai fost crescut şi viaţa pe care ţi-o alegi – cred că este o carte despre capacitatea de schimbare şi, în această privinţă, este cea mai optimistă carte a mea, deşi începe cu o bătrână muribundă. Fiecare personaj, chiar şi ea, reuşeşte să se salveze, chiar dacă este vorba doar despre o uşoară îmbunătăţire. La început, bătrâna simte că până şi pentru a muri trebuie să fii iubit, dar apoi găseşte în ea abilitatea de a iubi şi astfel poate să moară împăcată. Nu e un final fericit, dar tot transmite ideea încurajatoare că nu e niciodată prea târziu pentru a îndrepta lucrurile.

Comunicaţi bine cu copiii dvs.?

Cu fiica mea, îmi e foarte uşor, vorbim mereu, dar fiul meu e mult mai interiorizat. Şi cu toate acestea, nu renunţ, mă străduiesc din răsputeri să comunic cu el, deoarece consider că acesta este cel mai important aspect al educaţiei, al relaţiei mele cu el – capacitatea de a dialoga, chiar şi atunci când e supărat şi nu are de spus lucruri bune. Mai ales dacă e supărat vreau să-l ascult, câteodată îl implor să se deschidă către mine ca să pot să-l ajut. Nu reuşesc mereu, dar câteodată putem comunica, şi este un sentiment minunat.

Silvia Dumitrache

critic literar și de teatru, asistent de regie, doctorand studii culturale, redactor Observator Cultural


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *