Porträit

Citind Cel care mă așteaptă, m-am întrebat mereu cum este autoarea care a scris-o. Cum trăiește Parinoush Saniee în Iran? Cum a reușit să publice o asemenea carte? Cum a reușit să construiască o poveste atât de complexă, pe atâtea planuri, ce reflectă perfect o epocă din perspectiva femeii care, după câte bine știm, n-are o soartă prea fericită în Iran? Așa că i-am luat un interviu în care am întrebat-o foarte multe lucruri despre femei, Iran, drepturi, despre politică, societate, dar mai ales despre literatură.

For the English version of the interview, please click here.

Am fost în Iran acum nu foarte mult timp. Cu ochiul străinului, femeile de acolo mi se păreau educate, sofisticate și elegante. Unele vorbeau de libertatea de a gândi, de drepturi, de iubire și căsătorie. Credeți că vorbim de o schimbare adevărată sau de una de suprafață?

Este o observație corectă. Cele cu care te-ai întâlnit sunt, într-adevăr, femeile tipice ale Iranului de acum, dar ele sunt copiii femeilor la care mă refer eu în carte. De câteva generații, femeile progresează și au loc schimbări benefice pentru ele.

Ce v-a făcut să scrieți Cel care mă așteaptă?

Am lucrat mulți ani în administrație, atât înainte cât și după revoluția din Iran. Am fost șefa Cercetării pentru 12 ani, asta fiind în interiorul unui minister care se ocupa cu coordonarea diferitelor aspecte ale educației, din mai multe perspective. Poți să-ți imaginezi, deci, am lucrat cu un număr foarte mare de oameni și am tras concluzia ca ca e mult mai eficient să lucrez în special cu femeile.

Trăim într-o epocă în care femeile, deși nu au avut parte de toate facilitățile, au trebuit poarte pe umăr reponsabilități grele. Ele au fost eroinele necunoscute responsabile pentru propria lor dezvoltare și pentru progresul lor și al familiilor lor. Am acordat în special atenție trăsăturilor pe care le aveau în comun și am decis că merită ca acestea să facă subiectul unei cercetări separate. După multe obstacole, am încheiat studiul și recunosc că am fost de-a dreptul încântată de rezultate. Doar că nu știam ce să fac cu toate datele pe care le colectasem. Mă gândeam dacă să mai scriu un raport și să îl las să se prăfuiască alături de toate celelalte într-o bibliotecă guvernamentală, fără să fie accesibil publicului.

Atunci am realizat că de de data asta chiar voiam să aduc informațiile în atenția publicului pentru a-l face să remarce uriașele obstacole culturale și tradițioanale pe care le avem de trecut. De asemenea, am vrut să subliniez consecințele dezastruoase suferite de femeile iraniene în ultimele cinci sau șase decenii. Așa că am deci să transform acest raport într-un roman care urma să fie citit și de un public care altfel n-are fi avut acces la informațiile mele din raport.

Cum a fost posibil ca romanul să fie publicat în Iran? Presupun că nu e tocmai ușor pentru un autor să publice o carte care nu pune regimul și credințele sale în cea mai bună lumină.

Cu mari dificultăți! De fapt, inițial cartea nu a primit aprobare. Totuși, trăim într-o țară unde și cea mică schimbare politică duce la răsturnări de situație nu doar social, dar și în plan personal. În acea perioadă, dl Khatami, un cleric deschis la minte, a ajuns președinte și a decis că anumite edituri pot publica una-două cărți pe an fără aprobare, pe riscul lor și al autorilor. Editorul meu s-a folosit de această portiță pentru a-mi publica discret cartea și a o distribui către toate librăriile mari. Până să își dea seama autoritățile ce se întâmplă, se vânduse deja tot tirajul. Totuși, a fost nevoie de permisiune pentru ediția următoare, pe care am obținut-o făcând mici modificări. Acum cartea a ajuns la a 13-a ediție.

Apoi, cum a ajuns președinte, Ahmadinejad a interzis foarte multe cărți, printre care și a mea. Împreună cu mai mulți scriitori și editori și reprezentați de nimeni alta decât laureata premiului Nobel Shirin Ebadi, am lansat un apel împotriva acestei decizii. Ca să scurtez povestea, am reușit să obținem o permisiune iluzorie, fără să ne dăm seama că, fără să știm, am fos declarați vinovați. Poate că aceste povești care par a fi mai mult o ficțiune hilară decât realitate vor fi publice cândva!

Ce se întâmplă cu o carte în Iran după ce autorul a terminat-o de scris? Trebuie autorii să-și modifice textele pentru a primi aprobare de la cenzori? În România comunistă mulți scriitori erau nevoiți să facă asta și acum, când citim cărți din acea perioadă, ne întrebăm uneori ce a vrut cu adevărat autorul să spună.

Este la fel și aici. Toate cărțile trec pe la Ministerul Culturii și Îndrumării Islamice și, dacă nu sunt respinse cu totul, sunt marcate fragmente care trebuie scoase sau modificate. După ce se fac toate modificările, textul ajunge din noi la minister pentru a primi aprobarea de publicare. Din această cauză, aproape tuturor autorilor le e extrem de dificil să se exprime cum trebuie și cititorilor le este la fel de dificil să ghicească esența a ceea ce este scris într-un text.

Cine citește Cel care mă așteaptă în Iran? Sunt mai mult femei?

Bineînțeles, o mare parte din cititorii mei sunt femei dintre care multe își recunosc propria viață în text. Am făcut tot posibilul să includ în carte cât mai multe grupuri sociale, cu background-uri din cele mai diferite, din multe pături sociale, așa că foarte mulți, nu doar femei, se pot regăsi în carte.

Trăiți în Iran. Cum e viața de zi cu zi, care sunt provocările?

Viața este aici impărțită în două, personal și social, adică cine suntem și cum părem celorlalți. Este o reacție naturală de revoltă și respingere când cele două părți nu se coordonează. Fericirea vine atunci când distanța între cele două este mică și planul social și cel personal sunt aliniate. Câteodată, societatea face acest lucru imposibil. Nu poți scăpa de reguli și constrângeri dar nici de norme și așteptări, așa că prăpastia crește și cele două părți deviază. Asemenea circumstanțe dificile și bolnave au consecințe oribile în societate. În Iran, trăim în aceste condiții de foarte mulți ani.

Sunteți o persoană activă din punct de vedere social și politic?

Toată lumea este activă politic și social în Iran într-un fel sau altul și se ciocnește în viața de zi cu zi de autorități. Cu cât ești mai activ, cu atât ciocnirile se transformă în confruntări. Eu sunt o persoană foarte activă.

 

 

 

 

 

 

 

Ați folosit povești reale în carte?

 

 

 

 

 

Am statistici care arată că peste 75% dintre căsătoriile din perioada aceea au fost aranjate și că un cuplu se întâlnea înainte de căsătorie o dată sau de două ori, niciodată singuri. Încă mai auzim de situații în care cei doi se întâlnesc pentru prima oară la nuntă. Încă auzim de efectele teribile ale implicării fraților în viețile surorilor lor.

Pe de altă parte, eu sunt psiholog și, chiar dacă nu mai practic, am la dispoziție multe cazuri practice. Astfel, am construit un personaj imaginar pe care îmi bazez povestea. Toate lucrurile prin care trece personajul meu sunt bazate pe experiente reale. Chiar dacă Masoumeh este un personaj ficțional, nici un eveniment din viața ei nu este superficial, ci real, profund, e vorba de lucruri care se întâmplau femeilor din generația ei.

Am vrut să arăt viața unei generații în contextul ei istoric complicat, cu toate realitățile de atunci, fie ele bune sau rele. Din acest motiv, cartea este pe atâtea planuri.

Ceea ce m-a impresionat foarte tare la cartea dumneavoastră a fost finalul. Mi-a lăsat un sentiment de profundă tristețe și impresia că tradițiile sunt mai solide decât am crede și că putem confunda cu ușurință iubirea și grija cu convențiile sociale, devenind prizonierii celor dragi în numele tradiției, religiei sau societății. Credeți că e o linie clară între bine și rău în Iranul contemporan?

Ținând cont că am pornit de la statistici și de la tendințe generale, îmi dau seama foarte bine care este reacția firească a fiecărui personaj într-o situație. Din păcate, o mare parte a populației privesc a doua căsătorie ca o sursă de rușine, ca fiind dezonorantă și, dacă au puterea, nu permit ca acest lucru să se întâmple în familiile lor. Generația de acum s-a mai schimbat un pic. Mi-ar fi plăcut foarte mult să o las pe Masoumeh, în ciuda tuturor piedicilor, să-și urmeze dragostea.

Un lucru foarte interesant este, însă, că în viața reală femeile în situația ei nu și-ar permite lor însele acest drept. De-a lungul vieții, ele trebuie să renunțe la interesele lor pentru ceilalți și nici măcar nu-și mai aduc aminte că au și ele drepturi. O schimbare de comportament și mentalitate este posibilă doar printr-o schimbare de direcție la nivel general, culturală și de atitudine, care aici este extrem de dificilă și ia foarte mult timp. Aceste lucruri trebuie să se facă auzite tocmai pentru a forța autoritățile să mediteze asupra aspectelor negative și asupra neajunsurilor culturii actuale. Aceștia ar fi primii pași. Mulți au criticat finalul cărții mele dar intenția mea a fost exact de a arăta aceste lucruri.


Mai mult decât alte țări, Iranul este greșit înțeles, puțin cunoscut și victima multor prejudecăți. Credeți că putem înțelege mai bine o țară atât de contradictorie cum e Iranul prin intermediul cărților și a artei în general?

Ai dreptate. Iranul este unic, este o țară ce luptă de secole să-și protejeze cultura și limba împotriva invadatorilor și nu se potrivește cu ușurință în categorisirile globale. De exemplu, este o țară islamică dar Islamul aici este diferit de altele pentru că a reușit să își păstreze specificul lingivistic și cultural și independența comparativ cu țările arabe. Pentru un persan, este o insultă să fie numit arab. Sunt lucruri pe care am învățat de-a lungul timpului să le ascundem în fața invaziilor străine dar, în timp, am avut și noi multe influențe, astfel încât ne găsim acum în mijlocul unui sistem cultural multi dimensional și foarte complicat. Cel mai bun mod de a începe să cunoști o astfel de cultură e prin literatură, film, pictură etc.

Am aflat un lucru neașteptat vorbind cu tinerii iranieni – majoritatea studenților sunt fete. Dar, mi s-a spus apoi, chiar dacă sunt mai educate, femeilor le este mai greu să își găsească de muncă după absolvire. Este adevărat?

Femeile din Iran pun un mai mare preț pe educație ca bărbații pentru că și-au dat seama că doar fiind informate, conștiente, educate și articulate își pot redobândi drepturile pierdute de atâta timp. În primul rând trebuie să știi unde sunt problemele pentru a-ți da seama apoi cum să obții drepturile pe care le vrei. De aceea avem nevoie de educație, training și disciplină. Când ești puternică și conștientă de drepturile tale nu poți fi ignorată iar drepturile tale călcate în picioare de alții. Următorul pas ar fi deschiderea către piața muncii și către funcții de conducere pentru femei.

A fost ciudat pentru mine, mai ales ca străină, să umblu cu capul acoperit în timpul călătoriei în Iran. În societatea contemporană, ce mai înseamnă vălul? Este un simbol religios sau din ce în ce mai mult o convenție socială?

Da, să porți eșarde și văluri pe cap poate fi neplăcut mai ales vara. Aceasta e situație de 30 de ani și încă nu ne-am obișnuit cu această idee străină. Este vorba de o intimidare constantă de care au parte femeile în spațiul public, condusă de agențiile guvernamentale. Multe femei folosesc fiecare oportunitate pentru a-și arăta disprețul și neaprobarea față de acest lucru și încalcă deliberat codul vestimentar. Bineînțeles, nu neg că sunt și femei care poartă văl datorită convingerilor religioase. Pentru a-ți da seama exact care este procentul pentru fiecare categorie, ar fi necesar un studiu independent, pe multe planuri, al fenomenului.

Din câte știu, aveți și alte cărți ce așteaptă să treacă de cenzură. Ne puteți spune mai multe despre ele?

A doua mea carte se numește Tatăl celuilalt (The Father of the other one) și abordează o temă legată de psihologia educațională. A fost foarte bine primită în Iran, mulți au considerat-o mai bună decât prima mea carte. A treia carte a fost scrisă în circumstanțe foarte speciale și, după a doua ediție, am cerut să fie oprită publicarea. A patra carte, ce discută probleme socio-psihologice în Iran, este interzisă de șase ani și încă așteaptă aprobarea de la Ministerul Culturii. Un fenomen nou dar extrem de răspândit în Iran este cel al familiilor destrămate. Revoluția a destrămat multe familii, ai căror membri sutn acum în toate colțurile globului. După 30 de ani, ce limbă, ce cultură au familiile acestea în comun, cum pot membrii lor interacționa unii cu alții? Povestea este centrată pe o perioadă de 10 zile și am încercat să am câte un reprezentant al fiecărui grup social zn carte. Subiectul era foarte nou, actual și interesant când am scris-o dar acum, cu trecerea timpului, s-au făcut multe referiri la această temă. De atunci, din multe motive, am foarte multe lucruri neterminate.

 

 

 

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


2 comentarii
  1. Pingback: Tatăl celuilalt copil - Parinoush Saniee | Bookaholic

  2. Pingback: Cel care mă aşteaptă - Radu Leb

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *