Scriind, în urmă cu ceva timp, despre baruri, cafenele și restaurante celebre, pe urmele scriitorilor din lumea largă, dar și de la noi, din epocile trecute, sau despre terasele la care mergem să citim, ne-am dat seama că nu știm mai nimic despre locurile unde merg, se simt bine, se întâlnesc cu prietenii, scriu, beau ș.a.m.d. scriitorii români. Curioși din fire, noi, cititorii pasionați, ne-am apucat să întrebăm în stânga și-n dreapta. Din fericire, întrebarea a fost foarte bine primită; așa am aflat ce baruri și cafenele frecventează (sau nu) cincisprezece scriitorii români, atât dintre cei cunoscuți, cât și dintre cei debutanți. Ne-au răspuns: Mihai Radu, Andra Rotaru, Marius Chivu, Lavinia Braniște, Vlad L. Tăușance, Ruxandra Cesereanu, Bogdan Suceavă, Dan Coman, Diana Bădica, Andrei Dósa, Elena Vlădăreanu, Adrian Teleșpan, Veronica D. Niculescu, Vasile Ernu, Luca Dinulescu.

Alte comentarii sunt de prisos :). Lectură plăcută!

Mihai Radu

O să-ți povestesc de Bistro Vilacros, din pasajul Macca-Villacrosse, și de ce îmi place acolo.

La o masă de la fereastră ai parte de cea mai frumoasă lumină din tot Bucureștiul – o lumină pufoasă, filtrată de geamurile colorate și nespălate care acoperă pasajul, dar și de trupurile porumbeilor morți, cu aripile desfăcute. Sînt prinși în plasa verde care ar trebui, în fapt, să-i protejeze. Din cînd în cînd, cîte unul, începe să se zbată, făcînd să-ți rămînă în gît ultima gură de bere, sau să-ți spui că trebuie s-o lași mai ușor cu iarba.

Vizavi, la “Valea Regilor”, patrulează patronul turc, mic și negricios. Te gîndești ce tristă ar fi o lume în care o astfel de figură ar putea să pară simpatică. L-am poreclit cu amicii “Criminalul din Piața Taksim”. Se uită minute în șir la o fîntînă de ghips din care curge apa prin prea multe locuri totuși – un copil în curul gol e înconjurat de busturi de faraoni. Cînd și cînd, se pișă în capul lor, după cum merge generatorul de curent.

Lîngă Valea Regilor e culmea tinereții. Un soi de club în care, dacă ai 18 ani, nu te primește pentru că ești prea bătrîn și nu vor să aibă printre ei un tataie care se vaietă de reumatism sau, mai grav, de Bacalaureat. Curg rîuri-rîuri de fete de 16 ani și în trecere se privesc aproape arogant în geamurile mari ale celorlalte baruri. În timpul ăsta, mirosul narghilelelor scoală morții.

Copilul mai trage un jet în capul unui faraon.

Andra Rotaru

Când eram la liceul de arte plastice Nicolae Tonitza eram nelipsită de la Lăptăria lui Enache şi de la Motoare, din barul de la subsolul Facultăţii de litere sau din barul de la Facultatea de arhitectură. Mergeam cu prietenii de liceu zilnic, nu ştiu dacă aveam bani sau nu pre vremea aia încât să-mi permit o asemenea ritmicitate, însă din cei 4 ani de liceu, au fost doar vreo 5 zile în care traseul a fost “deviat” direct către casă.

Astăzi ies puţin, nu prea mai ţin pasul cu noutăţile sau cu spaţiile mai vechi, însă de câte ori am ocazia mă duc la Shift. E aproape de Piaţa Romană. E drăguţ şi iarna, când poţi să stai afară – te înveleşti cu păturile colorate puse la dispoziţie de cei de acolo, simţi că stai la căldura vreunui şemineu: secretul? “ciupercile – radiator”.

Muzica e bună, mâncarea e bună, nu prea vezi feţe cunoscute, nu e gălăgie, iar uneori ai norocul să vezi şi cărţi bune pe rafturi.

În rest, cred că mi-e dor de terasa La Motoare…Sper să o redeschidă cât se poate de repede.

Marius Chivu

Există mai multe locuri unde-mi place să merg, dar, dacă ar fi să aleg doar un club și doar un bistro unde ajung mai des și unde-mi place mai mult, acestea ar fi Control și Grădina Verona. Motivele sînt dintre cele mai simple, dar imbatabile: oricînd aș merge acolo dau peste prieteni; muzica e potrivită (iar concertele live sînt, fiecare în propriul fel, evenimente); iar acum vara, în jur e verdeață și deasupra, doar văzduhul. (Și vă mai zic eu în paranteză ce alți scriitori își mai petrec timpul liber prin Control: Lavinia Braniște, Ana Maria Sandu, Silviu Gherman, iar cîteodată mai apare și Alex Tocilescu, dar lui cel mai mult îi place să stea acasă la televizor și să posteze panseuri pe Facebook. Uneori mai văd și poeți în Control, dar nu le dau numele, căci par stingheri și sigur nu vor să se știe).

Lavinia Braniște

Barurile şi cafenelele pe care le frecventez nu cred că au vreo legătură cu faptul că sunt scriitoare. De altfel, nici nu sunt foarte implicată în forfota vieţii literare din Bucureşti, mă duc la evenimente doar dacă sunt ale prietenilor sau dacă sunt ocazii de a mă întâlni cu prietenii scriitori, care nu sunt neapărat mulţi.

De când am venit în Bucureşti, în urmă cu trei ani şi jumătate, cel mai mult mi-a plăcut mai tot timpul Control. Vechiul, apoi noul. Acum au reamenajat terasa, care mi se pare din ce în ce mai drăguţă. Dar şi chestia asta cu Controlul a venit tot dinspre prieteni, a fost unul dintre primele locuri în care m-au dus şi m-am ataşat emoţional. În niciun caz nu-i fac reclamă, spun doar că eu mă simt bine acolo, atunci când nu e înfiorător de aglomerat.

Îmi place Bucureştiul în aprilie-mai şi-mi plac acele prime zile în care apar terasele. Îmi place grădina de vară de la Cărtureşti, îmi mai plac terasele de la Eden, Dianei 4, OAR. Într-un timp îmi plăcea şi la Copac, dar acum nu mai ştiu sigur. Uneori îmi mai place şi la Que pasa. Şi la Fabrica şi poate că mi-ar plăcea un pic mai mult dacă nu mi-ar fi atât de peste mână să ajung acolo.

Nu cred c-am descoperit eu vreodată singură un anume loc şi nici nu m-am dus undeva din curiozitate, că am auzit că tocmai s-a deschis. Nu le vânez. Toate astea sunt locuri în care m-a dus mai întâi cineva, eu am confirmat că e ok şi ne-am mai dus şi după aia. De fapt, locurile mele preferate sunt oamenii. Nu contează foarte mult unde merg, atâta vreme cât sunt cu oameni la care ţin.

Vlad L. Tăușance

În ultimii doi ani, mi-am mutat biroul la Energiea, un bistro de pe lângă Cișmigiu cu mâncare excelentă și o selecție amplă de vinuri. Am chiar și masa mea preferată în fața barului. Din păcate, în timp ce scriu rândurile astea, masa este ocupată de altcineva. Foarte enervant! Am scris aici zeci de articole, ba chiar am scos un ziar al locului la un moment dat.

Duminica îmi plăcea să trag cu urechea la bețiile de matineu de pe terasa Muzeului Literaturii. Conversațiile de la mese se potriveau perfect cu mici și cu muștar.

Pentru lecturi și beții cu colegi de breaslă poetică, mă rătăcesc fie prin Club A, fie prin Legere, în Rosetti. Nu sunt tocmai locuri în care mă simt de-al casei, recunosc că m-am burghezit în ultimii ani.

Mă simt bine, cu sau fără laptop sau interlocutor în față, în Shift și pe terasa de la Eden, una dintre grădinile secrete unde te împiedici invariabil de lume hip-boemă.

Ruxandra Cesereanu

Nu știu dacă mai există o diferență foarte clară între baruri și cafenele astăzi, așa încât voi spune că frecventez cafebaruri sau baruricafe, deși verbul a frecventa nu este cel mai adecvat în acest caz. Locul meu psihic și fizic perfect este acasă, drept care dacă ajung prin cafebaruri/ baruricafe, doar pentru dialoguri amicale, despre poezie și filme, de obicei, ori despre varii proiecte literare.

În Clusium, ajung de obicei pe la Capriccio, Rivers, Casa Tiff, Boema, Bricks, Bulgakov. Mai sunt și alte spații, dar cărora nu le-am reținut numele, pur și simplu ele sunt pentru mine niște spații vizibile pentru care optez firesc, fără o alegere anume. Iată, îmi amintesc, de pildă, de legumaria Samsara ori pizzeria Piazzetta. Toate acestea sunt spații de taifas (mic sau mare).

Cel mai important lucru este nu spațiul, însă, ci făptura cu care sunt în dialog. Fiindcă spațiul se adaptează după oameni și nu invers. Cafelele se adaptează după noi, nu noi după ele :).

Bogdan Suceavă

Duminica trecută am fost la Carul cu bere, unde meniul e excelent, dar locul îmi pare prea zgomotos, nu e un loc unde poți să citești sau să-ți aduni gândurile, decât dacă prinzi ora 8:00 dimineața și ești prima persoană care solicită o cafea. Dar oare ar trebui să cerem restaurantelor ceea ce ar fi de așteptat din partea ambianței unei biblioteci? Am rămas cu iluzia aceasta din vremurile când eram student și căutam câte un colț liniștit ca să scriu sau ca să fac matematică.

În East Lansing, orașul universitar unde mi-am petrecut o bună perioadă din viață, mergeam la Reno’s (care se află aici) și unde dimineața era o liniște de catedrală. Acolo, de-a lungul anilor, am verificat niște calcule, am recitit câteva nuvele înainte ca ele să apară în Respiro, ba acolo am lucrat și la teza mea (cele o sută de pagini de matematică proaspătă și vie la care am lucrat vreme de trei ani, între 1999 și 2002).

Dar să revenim la București. Dacă vreau să fug de lume și să lucrez într-un colț liniștit, ar fi Ceainăria Rendez Vous, de pe Calea Floreasca, Nr. 102. Am sfârșit prin a mă împrieteni cu toată lumea de acolo în vara lui 2012, când am scris trei lucrări (de matematică) în salonul de nefumători, ascunzătoarea întunecată din spate. Aș putea recomanda alte restaurante cu un meniu excelent, cu o ambianță plăcută, dar adevărul e că fiecare dintre noi avem criterii foarte personale și o geografie a preferințelor foarte particulară. Cum aș putea să spun că un anume loc e frumos, sau să-l recomand ca excepțional? Nu e așa: momentele frumoase sunt puține, rare, irepetabile, iar momentele de claritate încă și mai puține. Depind de ambianță, fără îndoială, iar asta depinde de foarte mulți factori, iar unul dintre aceștia, cel mai supărător, e vârsta.

Când am revenit la Reno’s după niște ani buni am găsit locul mic și îmbâcsit, iar singurul element din decor care-și păstrase magia era tricoul lui Magic Johnson aflat în ramă pe peretele de la răsărit. Strălucea ca-n ziua în care Magic Johnson fusese proclamat rege al universului. Cum de mă putuse inspira un asemenea loc, m-am întrebat? Anii trecuseră, eu eram altul.

În București, orașul acesta complicat, cu care am o relație personală profundă și tensionată, situația e mult mai labirintică: fiecare colț îmi amintește de ceva, iar Calea Victoriei îmi amintește de scene care au avut loc acolo în urmă cu sute de ani. Nu ni se întâmplă astfel fiecăruia dintre noi?

Dan Coman

Locuiesc la Bistriţa, deasupra mării, la doar cîţiva paşi de ceva foarte, foarte fragil. Ritmul e încă bun, vara-i aproape, entuziasmul, aşa cum se cuvine-nspre 40 de ani, doar din cînd în cînd şi fără nici un motiv. O femeie îndrăgostită îmi pregăteşte-n fiecare dimineaţă cafea la ibric. Îmi ia mai puţin de zece minute ca să-mi disciplinez vederea şi să înţeleg ce am de făcut. La opt sunt la şcoală, pregătind materiale pentru cursul de educaţie antreprenorială pe care-l ţin aici, la cel mai tare liceu din oraş. Am o catedră întreagă, 18 ore pe săptămînă, de luni pînă vineri. În fiecare din zilele astea am cel puţin o fereastră. Luni şi vineri de la 11 la 12, marţi de la 10 la 11, miercuri şi joi de la 10 la 12. Nu ştiu ce să fac de unul singur într-o şcoală atît de mare aşa că, de fiecare dată cînd am oră liberă, trec strada şi merg în Plan B. Sunt deja vreo doi ani de cînd nu mai trebuie să comand: fetele de la bar ştiu exact ce să-i aducă profului de la Liviu: un espresso lung, fără lapte şi un pahar de apă rece, cu gheaţă, de la robinet. Niciodată n-am băut altceva aici. Am măsuţa mea, lîngă geam, acoperită mereu de lumină. O lumină sobră, elegantă, de zi. Uneori, pînă să-mi aprind ţigara, ridic ochii şi dau de elevi de-ai mei fugiţi de la cine ştie ce oră. Ne zîmbim scurt, înainte de a ne întoarce fiecare la ale lui. Eu mă aplec uşor peste masă şi citesc teste, referate, strategii de marketing. La jumătatea cafelei trimit un sms. Cînd lumina cade într-o parte, una dintre barmaniţe vine imediat şi o ridică, scuturînd-o puţin, netezindu-i capetele, aranjînd-o la loc, abia respirînd pe deasupra ei. Elevii nu observă asta, altfel cu siguranţă ar fotografia. E linişte. Cafeneaua asta e un loc perfect pentru exersarea didactică a admiraţiei. Nu ezit să o fac. Înainte să închid cartea, mai aprind o ţigară.

După ore, somnul de frumuseţe. Acasă, cu o pătură subţire trasă doar puţin peste picioare, întins lîngă o femeie tăcută, tot mai îndrăgostită.

Imediat după ce mă trezesc, încerc să mă apropii cît mai mult de lucrul acela foarte, foarte fragil şi să-l aud cum foşneşte.

Apoi ies să mă plimb.

Cafeaua de seară o beau la Class.

Aici se hotărăşte, în fiecare an, festivalul de poezie de la Bistriţa. Se verifică titluri, poeme, autori.
Fata de la bar e mereu alta, dar metalul greu şi tinerii încrezători, cocoţaţi pe scaunele înalte de lîngă bar, rotindu-se noaptea întreagă, sunt aceiaşi mereu.

Ţ şi cei cinsprezece omuleţi care nu-i dau pace nici o clipă, trec tot mai des prin Class, de la o masă la alta, aplecîndu-se uşor.

Şi-apoi Marin, Ana, Alex, şi John, prietenii mei cu care numai în Class, numai literatură, numai cafea. Nesiguranţa noastră creşte de la an la an, lumina sare dintre umeri ca praful din covorul de iută, dar noi pînă şi noaptea tîrziu numai literatură, numai cafea şi numai în Class.
La masa din capătul cafenelei, acolo mă aşez cînd sunt singur şi e seară şi am poftă de-o cafea. Tocmai acolo, lîngă tabloul cu femeia dezbrăcată, cum l-au numit nişte foarte tineri poeţi.
Acolo unde într-o noapte, absolut întîmplător, am găsit scrijelit în spatele tabloului mi-e frică! şi n-am ştiut ce să fac altveca decît să-mi scot pixul din geantă şi să scriu: curaj.

Diana Bădica

Prima dată când am scris într-o cafenea nici nu mi-am dat seama că erau oameni în stânga şi-n dreapta. Desigur, ştiam că mă aflam la MŢR, aşteptând să înceapă FILB 2012, nu îmi pierdusem cunoştinţa, doar că nu mi s-a părut ceva neautorizat să scriu în public. Până atunci crezusem că scrisul e un act intim, că e o treabă pe care o faci tu cu tine, pentru tine. Scrisesem numai în casă, cu toate uşile închise, cu telefonul pe silent, nu tu radio, nu tu televizor, uneori chiar cu dopuri în urechi. Dacă m-ar fi întrebat cineva cum de aveam un caiet şi un pix în geantă, aş fi spus că la mişto, de chichi, uite-aşa. În liceu purtam în rucsac, la orice olimpiadă, Zbor în bătaia săgeţii a lui Patapievici şi răspundeam la fel – la mişto, de chichi, uite-aşa (am uitat să o pun în bagaj la naţionala de română din clasa a 12 unde m-am pomenit cu un 5,75 decisiv – n-am mai dat la litere). Astea nu ar fi obiceiuri ieşite din comun, dacă eu nu aş fi locuit singură şi dacă m-ar fi sunat cineva, dar eu locuiam singură şi nu mă căuta nimeni. În fine, am scris atunci o povestire despre moartea cuiva, o povestire tristă care, dacă aş fi fost scrisă cu uşile închise, m-ar fi făcut să bag vreo două, trei bocete. Aşa mi-am dat seama că, scriind pe-afară, sunt mai detaşată. Am scris în mansardă la Bastilia şi în ceainărie la Cărtureşti, am început alte povestiri la MŢR unde e zgomot de-nnebuneşti şi am scris poezii în metrou. La Comedie am făcut corecturi şi teme la germană. Cu prietenii mei, autori sau nu, îmi place să stau oriunde există o casă, o grădină, iar pe vreme urâtă… hmm, habar n-am, merg oriunde, dacă sunt cu prietenii mei. Cel mai mult mi-ar plăcea să stau într-un cinematograf de dimineaţa până seara, cum am văzut, când eram copil, că făcuseră doi puşti într-un film căruia nu-i mai ştiu titlul. (dacă şi-l aminteşte cineva, să-mi dea un semn)

Andrei Dósa

De câțiva ani am devenit mai degrabă un party-animal de casă. De cele mai multe ori mă văd cu prietenii acasă la unul dintre noi și ne amăgim că nicăieri nu poți să-ți alegi muzica, nicăieri nu poți să-ți faci singur cocktail-urile, plus că nu trebuie să stai să împarți și să împarți nota de plată și să te gândești la bacșiș. E adevărat că cineva trebuie să se ocupe de curățenie după și nu prea ai ocazia să te întâlnești cu celebritățile artistice și cvasi-artistice dacă o arzi la party în apartament.

Când întâlnirea în spațiul public e inevitabilă, ne vedem în locuri foarte mainstream, gen Control, Legere, Eden, pentru că e aproape de casa prietenilor noștri pragmatici, iar când nu avem bani mergem în Library, un bar amenajat într-un chioșc de metal ceva mai mare, unde patronul proiectează concerte blues de pe DVD, aproape suportabile după 5-6 beri.

E adevărat că împreună am descoperit și locuri de care nu știam: pubul Smarts, de pe strada Alexandru Donici, aflat într-o casă care seamănă a castel, cu uși secrete și clienți scoțieni; Alandala cu decorul său fistichiu, unde ne-am dus să ascultăm un concert Karpov not Kasparov, unde fetele au probat pălării de fetru în culori pastelate; un bar clandestin al cărui nume l-am uitat, undeva pe lângă biserica Sfântul Silvestru, cu o singură masă și lângă, pe un grătar se pregăteau legume și pui pentru clienții care se știau toți între ei (unul dintre ei a adus bomboane, și ne-a dat și nouă, iar dacă mai stăteam, primeam și din legumele și puiul la grătar); barul amenajat în palatul H. Spayer, cu încăperi extrem de spațioase, cu un decor sărăcăcios, lipsit de imaginație.

Stau de aproximativ un an în București și mi-am făcut un obicei din a descoperi barurile de la periferie, unde paharul de vin fiert e 2 lei, chelnerițele îți dau țigări moca, altele uită să-ți mai aducă restul. E adevărat că te-au întrebat ce carte citești și un astfel de gest ridică vizibil acul sensibil al bacșișmetrului. Uneori asiști la îmbrânceli, îți bei berea repede și pleci, alteori ai norocul să se așeze lângă tine un fost boxeur sau un bătrânel care seamănă leit cu Ernest Maftei.

Elena Vlădăreanu

O, Doamne, o, Doamne! La mine este atât de simplu: nici unul, nici una! Fără trufie, fără mișto, e realitatea, pe bune. Nici înainte să nasc nu mergeam, că nu e genul meu, pur și simplu, nici în liceu nu mergeam în baruri, discoteci, dar de când am născut… nici atât.

Acum, ce să zic, într-o proiecție ideală, când mai văd câte un film, îmi spun: Vai, vreau să fiu acolo. Rahat, de fapt nu vreau să fiu acolo, nu suport fumul de țigară, dar nici fumul de alt tip, de cele mai multe ori prețurile mi se par nepermis de mari, așa că îmi beau eu frumos cafeaua acasă, în fața computerului.

Adrian Teleșpan

O să-ți răspund pe două localități, pentru că ultimii aproape doi ani i-am petrecut în Londra. În Marea Britanie e nevoie cam de 100 de lire să te îmbeți în oraș, prin urmare ieșeam destul de rar în baruri sau cluburi. Mergeam, însă, destul de des la restaurante, pentru că prefer să dau banii pe mâncare decât pe alcool. Îmi plac Brasserie Zedel, bucătărie franțuzească, unde prețurile sunt incredibile pentru Londra, iar mâncarea e foarte bună, Busaba, cu specific tailandez, poate cel mai bun restaurant cu specific asiatic la care am fost vreodată, Dishoom în Shoreditch, unul dintre cele mai bune indiene la care am fost vreodată sau La Fromagerie, unde am mâncat pentru prima dată obrajori de văcuță, genial.

Nici în București nu ies în foarte multe locuri. Merg în Gaia și în Control, pentru că acolo merg oamenii pe care îi cunosc eu, iar pe zi mă duc la Grădina Verona, la Voila, care nu știu niciodată unde e, Ad Hoc Bistro pe Calea Victoriei, Marin în Centrul Vechi.

Veronica D. Niculescu

Nu frecventez nici un bar, nici o cafenea, dacă ar fi să spun că frecventez ceva, acela ar fi un parc, unde mă plimb aproape în fiecare zi şi alerg de două ori pe săptămână câte trei kilometri. Cum nu beau şi nici nu am vreo gaşcă de prieteni, barurile îmi sunt străine, cafenelele aproape la fel. Am însă un loc favorit, un loc de zi, cu mult verde, soare şi umbră, unde spre sfârşitul primăverii am stat cu o prietenă şi o bufniţă albă de ceramică sub ciorchini de glicine, exact când ieşeam dintr-o carte cu adieri de vânt prin glicine (“deflorator de flori”), şi unde am stat la începutul verii cu altă prietenă, în ziua când a apărut “Foc palid” şi noi plănuiam alte poveşti, şi când un porumbel mi-a lăsat o amintire delicată pe geantă în timpul cafelei lungi, şi unde am stat alaltăieri cu un prieten, un popas de vreo oră cu un pic de soare şi un pic de ploaie, sub o umbrelă primitoare, pătrată, şi cu ceva emoţii, înaintea unei gale care n-a mai contat. Cam atât. Grădina Verona.

Vasile Ernu

Ultimii 25 de ani mi i-am petrecut în patru oraşe: Chişinău, Iaşi, Cluj şi Bucureşti. Am mai stat şi în altele, dar în aceste patru oraşe am stat suficient de mult cît să fiu familiarizat cu crîşmele oraşului. Cu unele am devenit foarte familiar, iar de unele chiar dependent în anumite momente.

Recunosc că am o abordare puţin mai conservatoare faţă de localuri: odată ce m-am obişnuit sau îndrăgostit de o crîşmă îi rămîn devotat şi nu o prea schimb. Nu-mi place să schimb localurile des. Dar încerc să vizitez şi noile apariţii. Nu merg în locurile prea frecventate de scriitori. Ba din contră: le ocolesc cu mare grijă. Mă plictisesc “băutele scriitoriceşti”, cu toate că ador anumiţi oameni care, întîmplător, mai sînt şi scriitori.

În Bucureşti am cîteva localuri pe care le frecventez şi în care-mi dau întîlnire în funcție de anotimp, oră a zilei sau persoane. E foarte important cînd, cu cine şi cît timp am de gînd să stau, aşa că totul variază. Merg şi la terase precum cea a Hotelului Triumf, pe care eu o numesc “la Comunişti” (ieftină, central şi verde), dar şi la J’ai Bistrot, unde e umbră şi loc de joacă pentru copii. Pot sta şi la Clubul Ţăranului (care e aproape de casă), dar şi la „scăpătatul” Boema care are o istorie pentru mine şi stă în drum uneori. Merg şi la Londophone, unde mă simt foarte bine şi intim, dar şi la Dianei, fără a uita crîşmele de cartier pe care le vizitez la “vremea potrivită”.

La Cluj, de exemplu, cînd ajung, îmi stabilesc “statul major” la Insomnia pentru că este crîşma care a “debutat” cu mine şi cu care avem o “istorie comună”. La Chişinău, unde merg rar, “statul major” e la Eli-Pili pentru că “localurile generaţiei mele” au fost distruse, iar aceasta e pe gustul meu şi-mi aminteşte de cele vechi.

Luca Dinulescu

În perioada când am început să ies în oraș, era jale. În București, adică, unde m-am născut. Oamenii erau cumva împărțiți în rockeri și non-rockeri, cel puțin asta îmi aduc aminte. Asta era undeva pe lângă Rosetti, într-un bar care se numea Felix. De ce Felix și nu Viorel, n-am nicio idee. Dar nu era nicio distracție, pentru că de obicei totul sfârșea într-o mare bătaie la nici două ore după ce totul începuse. De ce, iarăși nu știu. Așa era. Asta a durat vreo 5 ani. După aia am început să merg în Green, vorbesc de începutul anilor 2000. Ăștia de vârsta mea începeau să prindă treaba cu jazzul, alții o știau demult. Îți luai o cafea, o bere, ceva și ascultai niște muzică înțeleaptă. Timp în care iscai oarece prietenii, normal. Nu-mi amintesc să fi căzut pe sub vreo masă. Alții abia ieșeau de sub ele, mai ales la Muzeul Literaturii Române. Și în 2 Mai, la Dobrogeanu, pentru cine a prins perioada aia. Ăștia bătrâni beau enorm, beau monstruos, ceva ce astăzi e irepetabil. Nimeni din generația de azi nu știe cu adevărat ce înseamnă a bea, nu cum o făceau ai noștri.

Dup-aia cred că am început să merg la o chestie care se numește Sport Spirit, pe Caragea Vodă. Mergeam să mă uit noaptea la meciuri de baschet, din cauza diferenței de fus orar din America. Și azi mă uit, dar nu acolo. Sport Spirit e o căzătură cu mese din alea jalnice, cum era și Turistul pe vremuri. Și acolo se rătăceau diverși de pe la Uniunea scriitorilor, ca de atlfel și la ’33, care era imediat alături. E și azi, de fapt, pare un loc fără moarte. În Turist apăreau poeți din ăștia vetuști, care nici nu intrau bine și cădeau sub masă. De unde nu-i mai scotea nimeni, evident. Totul era o devălmășie, o prăbușire perpetuă, ca într-un domino al bețivănelii, cumva. Dar nu era absolut nimic literar în ce se întâmpa acolo. Azi, în schimb, lumea e cuminte, se bea cu măsură, cu responsabilitate. De Lipscani nu-mi aduc aminte mare lucru. A fost o perioadă în care am mers și în Lăptărie, inevitabil, doar că acolo era prea multă lume. Nu-nțelegeai nimic. Dădeai mâna cu cineva, dar nu știai cine e, că treceau prea repede și lumina era stinsă. Plus că nu-mi plăceau concertele, nu-mi amintesc să fi ascultat în viața mea ceva acolo până la capăt.

Deci n-am avut niciodată un loc stabil, în care să ies mai mult. Mai încoace am intrat în faza de pre-hipstereală, mergeam pe la UNArte. Și acolo se vorbea înțelept, stăteai o oră la masă și plecai doctorand în ceva. Cred că a fost de fapt unul din primele locuri în care am văzut instaurându-se o atmosferă tainică, în care mesenii păreau instruiți într-un secret numai al lor, care-i desăvârșea. Dar singura taină era că limonada costa 12 lei și nu 10, cât ar fi fost normal. Iar și mai recent bineînțeles că am mișunat și eu prin locurile care sunt acum în vogă. Sau poate nu mai sunt, nu știu. Am intrat și la Eden, am băgat capul și la noul Control. Dar cred că cel mai bine și mai bine mă simt când îmi cumpăr Cola și o beau aiurea pe străzi. Situație care mă duce de obicei în Herăstrău, unde mă întâlnesc cu un prieten și ne uităm la bărci. Sigur, el îmi povestește ce-a mai citit, dar eu folosesc uneori acest fundal sonor ca să mă gândesc la niște corăbii mari de pirați care iau în stăpânire lumea întreagă. Nu știu de ce. Apoi, de regulă pe la 9.30, mă ridic și mă duc acasă. Unde fumez una sau mai multe țigări.

[Fotografia este făcută pentru această anchetă și se numește, conform scriitorului, #însuși – poză cu băutură. Vinul e de Valea Călugărească, pentru cei interesați :). ]