Bookaholic

A trecut ceva timp de la ultima noastră anchetă pe Bookaholic. Am revenit, chiar în plină vară, cu o temă care sper că vă va atrage atenția, vă va plăcea și vă va incita la lecturi diverse: ce citesc scriitorii români în acest sezon. I-am întrebat, iar zece dintre aceștia ne-au răspuns. În cele ce urmează veți vedea ce cărți au pe noptieră, pe birou sau în bagaje Gabriela Adameșteanu, Adrian G. Romilă, Ioana Bâldea-Constantinescu, Ionuț Chiva, Moni Stănilă, Vlad Drăgoi, Krista Szöcs, Vlad A. Gheorghiu, Ana Barton și Simona Antonescu. Nu o mai lungesc, aveți ce citi 🙂 – recunosc că eu mi-am tot notat, pe măsură ce primeam textele de mai jos, tot felul de recomandări.

Așadar, lectură plăcută!

Vlad Drăgoi

Am terminat JFK de Stephen King acum în iunie, ultima carte de el de care m-am apucat acum mulți ani a fost Bag of Bones și am abandonat după o sută? două sute? de pagini, pentru că, culmea, nu găseam că se întîmplă nimic tip King în ea, adică îmi părea tentativă de thriller psihologic și atît, și nu șlagăr paranormal horror, nebulos, epic, cum îi iese lui cel mai bine, și cred că asta am încercat acum cu JFK, și mi-a și ieșit, anume să mai fac ca acum și mai mulți ani, prin facultate, cînd tot așa, era vară, și pe tren spre Petroșani m-am apucat de seria lui imensă cu Apocalipsa, care m-a ținut perfect trei volume. E oarecum de rău, ieftin augur să deschizi o discuție despre King cu “problema lui King e la dialoguri, la exacerbarea sentimentului de camaraderie care apare atît de convenient între personaje, dar fix lucrurile astea te țin la el, acel corniness de care ar fi tot atît de convenient să te iei, fiindcă, desigur, King scrie pentru everymanul profesor de literatură din provincie, care se împrietenește atît de ușor cu muncitorii în salopetă sufletiști, aflați la un pahar după schimbul de noapte, mereu dispuși să-și spună povestea urechii receptive, și și ei tot everyman, care putem fi și eu și tu etc etc”; ce-i iese lui cel mai bine, e că atrage finuț în convenția aia de film de familie pe care Darabont i-a lucrat-o cel mai bine, deci se poate trece lejer peste stridențe, justificări, hiperexplicări, burți.

Am citit și Falconer de Cheever, care mi-a plăcut mult, și care cînd va apărea această anchetă pe internet, cartea va fi fost deja căpătată de Ion Buzu la pachet sper, pentru că ei săracii nu au acolo de unde să facă rost de cărți. M-am apucat mai demult de proza scurtă a lui Cheever și nu știu de ce am lăsat-o, dar acum am reluat-o și bine am făcut, pentru că îmi place foarte mult, acel cărțoi mare cu integrala prozei, traducere de Ciprian Șiulea, la Polirom, trebuie neapărat avut de către oameni. „O, ce poți face cu un om ca acesta? Ce poți face? Cum îi poți convinge ochii să nu mai caute, în mulțime, obrajii cu acnee și mîna infirmă; cum îl poți învăța să reacționeze la inestimabila măreție a rasei, la frumusețea aspră pe care o lasă viața să se vadă; cum poți pune în locul lui degetul pe acele adevăruri insistente în fața cărora frica și groaza sînt lipsite de putere?”

Am citit în cîteva zile Playback de Raymond Chandler, care m-a încîntat dar care m-a și descumpănit puțin, pentru că cine nu vrea să vorbească și să fie ca Marlowe după ce citește? Eu unul aș vrea să fiu mult, dar știu că n-am sufletul croit anume pentru asta, nu sunt nici dur și deși blîndețe am multă, o canalizez fad și o emit sacadat, pasiv, acolo unde o emit, cînd și dacă o emit, așa că dacă o domnișoară aflată la ananghie îmi spune: n-am văzut pe nimeni atît de dur și atît de blînd în același timp, cum i-a zis fata aceea lui Marlowe la un punct, eu nici să mor n-aș putea să revin cum a revenit Marlowe cu replica: dacă n-aș fi fost dur, n-aș mai fi fost în viață acum, și dacă n-aș fi putut să fiu blînd, n-aș fi meritat să fiu în viață (!!!). Deci cînd am citit schimbul ăsta, pe la 2 noaptea, mi s-a dus și somn și tot, și mai că n-am ținut-o într-un chiot de admirație. Oricum, mi s-a generat de aici un puseu puțin snob și m-am apucat de Ucigașul din mine de Jim Thompson, ediția aceea frumoasă, mică și roșie de la Art, după care voi lua și Dashiel Hammett.

Foarte frumos mă întrețin acum însă cu benzile Transmetropolitan, făcute de Warren Ellis și Darrick Robertson între ’98 și 2002, și, deși eu n-am pus cine știe ce botul la trendul Hunter S Thompson, cu consum de substanțe și cinismul jurnalistului în aglomerația epocii, cum n-am pus mult nici la Kerouac, Ginsberg – în primul rînd îmi plac benzile, și seria asta de benzi îmi place mult, e un ghiveci transgresiv foarte cu cap făcut, Ellis în primul rînd scrie bine, cum altcumva să fi combinat super-filmic, serios și coagulat în primele 3 numere o poveste de tipul jurnalistul gonzo Spider Jerusalem trebuie să dactilografeze pe un feed live despre înăbușirea violentă a unei revolte înscenate comunității semi-transumane (oameni care s-au hotărît că vor să-și schimbe specia, adică să își facă corp de extraterestru, dar n-au reușit pînă la capăt, așa că mulți au jumate de cap mare și chel, cu un ochi mare, de grey alien). În fine, sunt mai multe benzi, recomand și Preacher, Y: The Last Man, The Boys și Providence de Alan Moore, care e doar un număr ieșit pînă acum, dar care reia cu așa o finețe și cu un bun simț literar temele lui Lovecraft, încît zic bravo Alan Moore, am doișpe luni ce aștepta de-acum. Într-adevăr, e cu același risc al pomenirii necesității de a te putea băga în convenție și treaba asta cu benzile, și problema la mine nu e dacă mă pot băga sau nu, că deja sunt băgat, problema e că uneori mă mai întreb, auzi? dar oare e adevărat despre benzi că te tîmpesc la cap, cum e concepția (la rîndul ei, concepție grosier aruncată, făcută pop, deci cît de aplicabilă?), rămîn eu cu literatură după ele? rămîn cu reziduul cinetic exaltant, ca după un film bun de vară gen mad max 4, godzilla? rămîn cu aprecierea calității și potrivirii desenelor cu textul și mișcarea poveștii, și dacă da, am eu antrenamentul format bine, sau sunt ca un prostălău în fața unei picturi de pictor francez renumit și vechi, și parcă s-ar genera sentimente în mine, dar nu chiar cum ar trebui, că n-am germenele?

Ce cărți mai am acuma pe polița deasupra capului și vreau să le citesc vara aceasta: McEwan – Legea copiilor, care sigur va fi următoarea, David Gilmour – Clubul de film și Mika Waltari – Egipteanul, care e mai groasă.

(Cea mai recentă carte publicată: Eschiva, Editura Cartea Românească, 2015)

Krista Szöcs

Tocmai am început să citesc Lecții de dans pentru vârstnici și avansați, romanul într-o singură frază a lui Bohumil Hrabal, iar umorul lui vine perfect după o perioadă de agitație. Pe noptieră așteaptă să fie așezat în bagaj și citit romanul 2666, a lui Roberto Bolaño, care probabil o să-mi ocupe destul de mult timp din vară, dar nu mă grăbesc nicăieri de data asta. Pentru că o să-mi petrec câteva zile pe drum, am ales și cartea care o să-mi fie bun partener, adică Flora și Ulise. Aventurile iluminte, de Kate DiCamillo, o poveste despre o fetiță cinică care se împrietenește cu o vulpe care zboară și scrie poezii și împreună învață cât de importantă este prietenia. Cum fără poezie nu se poate, îi am pe Mark Strand cu Collected Poems și o ediție din 1973 a cărții Cântec despre mine, de Walt Whitman și toate pentru că:

„N-a fost geneza mai mare decît este astăzi,
Nici mai multă tinerețe sau bătrînețe decât acum,
Nici mai multă desăvîrșire,
Nici mai mult rai, sau iad decît e acum.
Graba, graba și iarăși graba;
Veșnic graba fecundă a lumii.”

Walt Whitman (traducere de Mihnea Gheorghiu)

(Cartea de debut: Cu genunchii la gură, Editura Charmides, 2013)

Vlad A. Gheorghiu

Vara asta a început bine pentru mine, am reușit până acum să citesc Nada a lui Andrei Dosa și acum mai am pe listă Vlad Drăgoi – Eschiva, Moni Stănilă – Colonia fabricii, Ioan Es. Pop – Fețe jupuite, Mihok Tamas – Winrar de tot, Andrei C. Șerban – Coregrafii și Michel Houellebecq – Supunere. Astea ar fi până acum, dar sunt sigur că voi mai apărea și altele pe parcurs.

(Cartea de debut: fratele mut. la nord apa e curată, Editura Paralela 45, 2013)

Ana Barton

Foto: Narcis Pop

Am întâlnit-o pe 22 iunie pe doamna Ileana Mălăncioiu. Mi s-a făcut dor de poezie, aşa c-am început s-o recitesc. Dar şi „Vina tragică“, Polirom, 2013, teza de doctorat a domniei sale.

„Opt povestiri“, cartea Anei-Maria Caia, Tandem Media, 2015, este cea mai recentă achiziţie şi deopotrivă revelaţie.

Am citit toate cărţile lui Nicolae Steinhardt şi mare parte din publicistică, aşa că, în momentul în care un scriitor se bucură de aprecierea lui, mă opresc cu mare atenţie asupra acelui autor. Şi iată cum am ajuns la „Noi domenii interzise“, de Leonard Oprea, Tracus Arte, 2015. O carte care împleteşte lumea cu lumile.

„Pălăria albastră“, semnată Andrei Crăciun, Herg Benet Publishers, 2015, este un volum de proză scurtă scris cu talentul şi acurateţea unui artist bijutier.

„Frica domnului Al Kuppi“, de Constantin Ciucă, CCartea, 2015, e o imersiune în cazanul cu viaţă adevărată, un drum de făcut.

La rând sunt alte câteva zeci de cărţi, aşteptând cuminţi pe rafturi, pe noptieră, pe masa din bucătărie, de-a dreapta monitorului şi-n leagănul pisicilor.

(Cele mai recente cărți publicate: Foto Splendid. Viaţa socială – Ediţie specială Ana Barton, Editura Filos, 2015 și Mamifer, Herg Benet Publishers, 2014)

Simona Antonescu

foto: Sorin Petculescu

Cronica Stăicului – de Sarmiza Cretzianu

De ce mi-a plăcut

Cartea este cea mai bună dovadă a vorbei „creaţia îşi devorează autorul”. Personajele ei supravieţuiesc timpului întregi, perfect conturate, ducându-şi viaţa între paginile cărţii la fel de viu cu fiecare nou cititor, în vreme ce chipul ori detaliile vieţii autoarei s-au pierdut demult prin vreo cută a timpului.

Sarmiza Cretzianu a scris într-o vreme nepotrivită (anii 1950) despre un subiect nepotrivit (elitele nobiliare ale Olteniei, vechile viţe boiereşti româneşti). În aceste condiţii, de mirare că avem astăzi nu una, ba chiar două cărţi ale ei: „De pe Valea Motrului” şi „Cronica Stăicului”. Toată drama acelor vremuri în care a fi de neam vechi începea să însemne a te înscrie pe lista celor ce trebuiau şterşi în tăcere de pe faţa pământului se află strânsă într-un fragment care dă măsura întregii cărţi:

„Cucoana Masinca Hârgotă, stăpână peste curtea de la Stăic, îşi înzestra cele trei nepoate – în lipsă de pogoane destule – cu poveşti, boabe de mărgăritar din şirul de poveşti adevărate pe care atâta vreme le adunase. Nici una dintre fete nu ştia să asculte ca Dochiţa, de aceea cucoana Masinca ştia bine că tot Dochiţa va fi vistiernica tainiţei cu poveşti, căci ei, mai mult decât văruicelor sale mai vârstnice, îi era drag trecutul.”

În lumea cucoanei Masinca şi a Sarmizei, fetele sunt codane, bărbaţii tineri cunosc numele vreunui pandur ce le-a fost strămoş iar femeile sunt cucoane – în sensul cald de stăpânitoare ale locului şi obiceiurilor, de păstrătoare ale unor taine cum doar în litaniile femeilor Bene Gesserit din Dune mai putem întâlni. Ca şi în Dune, cu o inflexiune a vocii ori cu un cuvânt a cărui încărcătură ne scapă, dar care ne subjugă, Sarmiza Cretzianu îşi foloseşte abilitatea de a dezarma scuturile raţiunii cititorului, strecurând apoi prin poarta întredeschisă a inimii lui lumi întregi, adormite în urmă cu două sau trei generaţii.

Cuvintele magice sunt însă aici, spre deosebire de litaniile neînţelese ale femeilor Bene Gesserit, mult mai pământene. Sunt nume de oameni şi locuri a căror simplă rostire porneşte în mintea cititorului un film: cucoana Marghioala Severineanca, Macu, neamul Colibăşenilor de pe Motru ori boierii Băleni din Samarineşti.

Severinul împreună cu moşiile întinse de-a lungul apelor galbene ale Dunării sunt leagăn poveştilor mai vechi ori mai noi cu care cucoana Masinca îşi creşte nepoatele. Cu legende despre căpitani de plai ce clădeau cu răbdare drumuri de flori până la porţile iubirilor lor, cucoana Masinca leagă pe fetiţe de înaintaşii lor, mai trainic decât orice carte de istorie, în vremuri când din cărţile de istorie se ştergeau neamuri întregi de români.

De ce să citiţi cartea?

Pentru că blândeţea şi înţelepciunea cu care sunt tratate în această carte dramele vieţii sunt molipsitoare. Se iau. Veţi deveni de nedărâmat în faţa propriilor voastre încercări.

Copilul-umbră – de P. F. Thomése

De ce mi-a plăcut

Pornită de la un eveniment real – fiica autorului moare la numai două săptămâni de la naştere – cartea pare să nu aibă trup, la fel ca şi copilul pierdut. Cei care vor citi vor înţelege despre ce vorbesc.

„S-a întâmplat în realitate” este o frază fermecată ce deschide în noi, invariabil, curiozităţi. „Poveste adevărată” sunt cuvinte care nasc, măcar într-un colţ al minţii noastre, un semn ghiduş de întrebare: „ia?”

Pe clapetă, o frază ca un pumn iese din carte şi te loveşte, fără menajamente, drept în plexul solar:
„Unei femei care-şi îngroapă soţul i se spune văduvă, unui bărbat rămas fără soţie – văduv. Un copil fără părinţi este orfan. Dar cum se numesc tatăl şi mama unui copil care a murit?”

Citeşti şi dintr-odată te simţi exact cum trebuie să se fi simţit Thomése, atunci când fiica sa Isa a murit la două săptămâni de la naştere: nedumerit. Prins cu garda jos. Vinovat. Responsabil. Redus la tăcere prin durere.

Întreaga carte este formată din astfel de construcţii ce au darul de a te face să experimentezi drama trăită de autor, fără a-ţi povesti, în fond, nimic. Mulţi spun că au plâns. Eu nu am putut plânge, dar inima mea s-a ridicat, cu respect, în picioare. Toate durerile citite până acum au pălit, ca şi cum pe scenă ar fi păşit DUREREA însăşi.

Odată depăşit momentul curiozităţii iniţiale şi scăpat apoi de lovitura frazei-pumn de pe clapetă, deschizi cartea cum ai da lespedea într-o parte şi ai privi într-un mormânt: cu respect. O mare dramă ne poate dezvălui condiţia noastră de trădători, pentru că durerea, invariabil, trece. Trece cristalizându-se în cărţi ori în surâsuri amare ce ni se aştern pe chip atunci când suntem traversaţi de vreo amintire.

De ce să citiţi cartea?

Pentru că sunt o sută de pagini care ne transformă pe toţi într-o planetă de oameni cărora le este dor de Isa – copilul care nu a trăit niciodată.

Jurnalul albastru – de James Levine

De ce mi-a plăcut

Ca în filmul lui Roberto Benigni – „La vita e bella” – poveştile (spuse sau scrise) ajută la traversarea unui coşmar. Astfel el, visul cel urât, pare să fie mai vizibil pentru cei care citesc cartea (sau văd filmul, în cazul „La vita e bella”) decât pentru protagoniştii săi. Asumarea rolului de narator pare să ridice pe aceşti eroi, cumva, la două palme deasupra pământului şi a tot ceea ce este pământesc.
Batuk este o fetiţă indiancă de numai nouă ani care este vândută de tatăl său proxeneţilor din Mumbai. Pe Strada Cuştilor, Batuk devine unul dintre sutele de copii oferiţi pentru plăceri bărbaţilor de toate vârstele şi condiţiile sociale, în India contemporană.

Salvarea ei devine un caiet albastru în care fetiţa scrie, pe ascuns, evadând cu fiecare poveste însemnată. Jurnalul albastru este ARTA care vine să salveze INOCENŢA aflată în mijlocul unui coşmar. Timp de şase ani, Batuk trăieşte pe jumătate captivă a unei realităţi cumplite, pe jumătate liberă în lumea caietului său albastru, în care fetiţele de nouă ani devin regine ale unui tărâm minunat. În lumea din caiet, fetiţa-regină se îneacă însă într-un lac de iubire, pentru că nu mai văzuse niciodată aşa ceva, şi „nici nu a strigat după ajutor pentru că – s-a gândit ea – aşa se simţea orice om când era mistuit de dragoste.”

Spre deosebire de filmul lui Roberto Benigni, unde poveştile salvează pe toate planurile iar copilul rămâne în viaţă, în Jurnalul Albastru salvarea reuşeşte numai la unul dintre niveluri: sufletul lui Batuk, intangibilul leopard cu ochi de argint, cu care fetiţa se identifică pe tot parcursul cărţii, rămâne neatins de mizeria unei vieţi al cărei control nu mai apucă să-l ia. Scrisul îi protejează inima de invazia urii ori a duşmăniilor de tot felul, construind în jurul ei o lume aşa cum te-ai aştepta să vezi în jurul unui copil: curată, bună, protectoare, plină de imaginaţie şi de speranţă.

Cartea îşi poartă cititorul printr-un montagne-russe ameţitor de cruzime şi delicateţe sufletească, promiscuitate şi puritate, brutalitate şi tandreţe înduioşătoare. Destul de greu de suportat, tocmai din cauza candorii cu care toate perdelele sunt date la o parte.

De ce să citiţi cartea?

Pentru că se întâmplă în zilele noastre. Încă.

Douăzeci de ani în România – de Maude Rea Parkinson

De ce mi-a plăcut

Maude Rea Parkinson s-a născut în jurul anului 1860 în Anglia şi a lucrat ca guvernantă în ţări europene, unde a auzit vorbindu-se despre România ca despre un loc „cu un decor de lux oriental”, iar „fascinaţia celor o mie şi una de nopţi îmi luase în stăpânire toate gândurile şi ideile despre România”.

De la acest punct (adică de la cea dintâi pagină a cărţii) suntem copleşiţi cu informaţii dintre cele mai interesante privind modul în care o guvernantă englezoică putea, la vremea aceea, încheia un contract cu o agenţie de recrutare din Germania, pentru un loc de muncă în România. Suntem în anul 1889, să nu uităm. Ce poate fi mai interesant? Poate numai povestea înfiinţării Armatei Române, dintr-o gloată de recruţi fără uniforme şi înarmaţi cu săbii şi suliţe, spusă direct de un trăitor al acelor vremuri. Sau poate felul în care un ochi străin privea pe oltenii negustori de legume făcându-şi cruci largi atunci când treceau prin dreptul unei biserici, pentru ca imediat după aceea să-şi înşele clienţii la cântar, „socotind aceste escrocherii nu ca fiind păcate, ci mândrindu-se cu isteţimea lor de a stoarce ceva mai mult de la tine”, spune amuzată Maude.

De altfel, umorul străbate paginile întregii cărţi, autoarea vorbind despre oameni pe care i-a înţeles şi i-a îndrăgit cu toate ale lor, bune sau mai puţin bune. Memorabilă rămâne povestea excursiei la Vârful Omu şi a coborârii pe Jepi, evident fără echipament adecvat, ceea ce duce la peripeţii prin Bucegi, în miez de noapte, cu jumătate din populaţia Azugăi şi a Sinăii pornite în căutarea domnilor, cu felinare aprinse în mâini. Caragiale curat.

Minuţioasă, mai degrabă raţională (nu uităm că este fiica demnă a Angliei), Maude Rea Parkinson spune tot ce vede în Bucureştiul lui Carol I şi al Reginei Elisabeta: cele dintâi magazine româneşti aparţineau unor nume din înalta societate (prinţul Ştirbei, prinţul Brâncoveanu, domnul Brătianu). Aici, toate produsele proveneau de la moşiile proprietarilor. Chiar şi borcanele în care erau trimise legumele conservate ori butoaiele de vin se fabricau tot acolo.

Afli că spitalele sunt gratuite, indiferent dacă eşti român ori străin, iar dacă oferi o mică atenţie sau cunoşti pe cineva, poţi primi o rezervă. Zâmbiţi? Suntem în anii 1890 – 1900. Şi mai am o veste pe care doamna noastră ne-o transmite peste ani: umblă vorba că medicii şi chirurgii români sunt foarte talentaţi.

Nu există pagină a cărţii care să nu-şi surprindă cititorul cu astfel de picanterii, mici comori menite să smulgă un surâs a cărui tandreţe trebuie să fii român ca să o înţelegi. Sau să ajungi să-i îndrăgeşti, aşa cum a fost cazul lui Maude Rea Parkinson.

De ce să citiţi cartea?

În loc de orice alt răspuns, voi cita o întâmplare petrecută înainte de Marea Unire, pe vremea când Transilvania era încă sub ocupaţie austro-ungară.

„Predealul este un sătuc frumos cu vile răsfirate şi este o staţiune preferată de bucureşteni pe perioada verii. Am petrecut o vară întreagă la Predeal şi mi-a plăcut foarte mult. Satul este românesc, dar s-a întâmplat ca vila noastră să fie construită la numai câţiva metri dincolo de graniţa cu Ungaria. Ungurii aveau interesul ca oamenii să se stabilească pe partea lor, aşa că ofereau facilităţi pentru construcţii.

Pentru a marca frontiera, un şanţ adânc mergea de sus, din pădure, prin spatele casei noastre, până la drum. Şanţul era permanent păzit de un soldat maghiar care interzicea ferm trecerea pe teritoriul românesc prin orice loc în afara celui legal – pe la bariera de pe drum.

Aproape toţi prietenii noştri locuiau pe partea românească, şi uneori aveam chef să le facem vizite seara. Dar nici nu ne trecea prin cap să batem tot drumul până jos, când ne era atât de uşor să sărim peste şanţ.

Trecerea graniţei cu bunuri interzise se făcea de fiecare dată cu oarecare riscuri. Ce moment de încordare când ţi se cerea să intri în birou şi cât de mare era plăcerea când cineva reuşea să strecoare niscaiva articole de contrabandă! (…) Batoane de săpun ascunse în pălărie, ciocolată în geantă sau sub şaua bicicletei, ce bucurie era să le aduci!

Oficialităţile de la vamă (…) nu aveau voie să percheziţioneze oamenii decât dacă erau siguri. Dacă o făceau şi nu găseau nimic, se considera delict. Aveam câteva păsări pe care le adusesem cu noi de la Bucureşti, dar cerealele cu care le hrăneam trebuiau ţinute pe teritoriul României, pentru că taxa pe aceste produse era foarte mare.

De fiecare dată când rămâneam fără provizii, trebuia să trecem graniţa îmbrăcaţi în pelerine sau haine largi. La întoarcere, fiecare dintre noi avea câte un pacheţel ascuns sub haine, aşa că păsările aveau ce le trebuia şi ungurii erau păcăliţi.”

(Cartea de debut: Fotograful Curții Regale, Editura Cartea Românească, 2015)

Sursă imagine principală