Luna trecută întrebam cincisprezece scriitori români ce baruri, cafenele sau restaurante frecventează, fie cu prietenii sau familia, fie singuri, pentru a scrie sau a-și petrece timpul liber. Cum credem cu tărie în literatura română contemporană și suntem de părere că scriitorii români merită, cu vârf și-ndesat, să fie citiți, am revenit cu o anchetă care, sperăm noi, vă va stârni interesul pentru cărțile acestora.
Dacă despre scriitorii din afară știm cum și unde lucrează, ce ritualuri de scris au sau cum arată camerele în care își compun cărțile, despre scriitorii români aflăm mai greu (mai mult prin interviuri, accidental) informații de acest tip. Așa că i-am rugat, pe șaisprezece dintre aceștia, să ne spună care sunt locurile și obiceiurile lor de scris. Tema le-a plăcut și ne-au răspuns, cu amabilitate, următorii scriitori: Simona Popescu, Cecilia Ștefănescu, Florin Iaru, Ana Maria Sandu, Robert Șerban, Adina Rosetti, Silviu Gherman, Petronela Rotar, Corina Sabău, Ionuț Chiva, Liliana Corobca, Florin Irimia, Adina Popescu, Dan Pleșa, Svetlana Cârstean și Iv cel Naiv.
Simona POPESCU
Alte (în)scrisuri, alte încăperi…
Cum scriu?
Scriu greu şi dezordonat. Funcţionează însă un fel de instinct – sau nu ştiu cum să-i zic – care are legătură cu nevoia de ordine, de limpezire, de recapitulare, de interpretare a lucrurilor – „procese” care scapă raţiunii simplificatoare. Culeg continuu, din mers, tot felul (să le spunem, ca să nu ne complicăm, „informaţii”, din lumea vastă şi imprevizibilă, fie ea „exterioară” sau „interioară”) – ca pasărea care strînge nimicuri pentru cuib. Nimicurile sînt foarte preţioase. Fără ele, pasărea n-ar avea locul ei, viaţa ei. Fără „loc”, nici zbor n-ar fi! Aşa şi eu, îmi fac cuiburi de hîrtie, ca să am de unde să decolez şi la ce să mă întorc (pentru alte desprinderi, nu?). În laptopul meu există chiar nişte fişiere care se numesc pur şi simplu ADUN. O colecţie de „materiale de construcţie” pentru varii cărţi viitoare, cărţi pe care le voi scrie peste un an, doi, zece, douăzeci – sau cîţi or fi să fie! „Depozitul” (şi concret, ca număr de pagini, şi virtual, deci inombrabil – pentru că fiecare informaţie implică o serie de lucruri nevăzute) conţine destul pentru… 100 de ani de-acum înainte! Dar cum eu scriu o carte la şapte ani, din el nu va fi folosit decît un mic procent. Restul – un fel de QRcoduri sinecdotice, indescifrabile, cu legato-uri care vor fi pe veci pierdute.
Uneori termin un text de o pagină în cîteva minute şi altădată în cîteva luni. Dacă e prins într-un ansamblu, sigur mă „preocupă” cîteva luni (că n-am încotro, intră fragmentul în jocul variilor conexiuni, se metamorfozează). Dacă e iarnă, scriu mai concentrat, mai intens. Dacă e vară, scriu mai… mătăsos, mai… catifelat. Uneori, am nevoie de muzică, altfel sînt ca un pietroi. Cînd e muzică, mă legăn adesea în timp ce merg mîinile pe tastatură, ca pe o claviatură de pian. Am descoperit de ceva vreme că scriu foarte uşor cînd alţii vorbesc. La conferinţe sau întîlniri “cu logos”. Îmi vin tot felul de idei, într-o mare viteză, fără legătură cu ceea ce aud urechile. Îmi voi cumpăra un laptop prietenos şi uşor şi o să mă vedeţi pe la lansări de carte sau vorbiri din astea cît mai lungi scriindu-mi viitoarele cărţi. Îmi voi schimba stilul. Gata cu scrisul cîte şapte ani la o carte! Şapte luni maxim! Voi deveni o grafomană, voi publica două cărţi pe an, voi trece la romane cu dialog și acțiune! (Glumesc.)
Locuri pentru scris
De cînd ne-am mutat, acum un an şi jumătate, într-o altă casă, nu-mi găsesc locul. Am încercat în trei camere diferite, în cîte un colţ. Nu se leagă nimic! Zonă rece. Mi-am organizat o cămăruţă numai a mea, cu obiectele mele, multe şi mărunte, cu cărţile mele (doar jumătate dintre ele de literatură), cu pereţii plini cu desene ale fetiţei mele de cînd era foarte mică, rame goale şi foarte frumoase una într-alta, fotografii, hîrtii şi hîrtii şi hîrtii pe sub pat, sub birou, în sertare. Mi-am cumpărat o maşină de cusut care nu funcţionează, din care o să-mi fac o masă cu pedală. Trebuie să-i mai pun un blat de lemn. Apoi, voi schimba poziţia noului meu birou. Lumina trebuie să vină din stînga. Acum vine din dreapta şi mă blochează. Sub ferestră – două cartoline. Pe una scrie L’Usage du temps, pe cealaltă Mille-Feuilles. Pe peretele din faţă – o hartă de metrou din Paris, o ramă rotundă, de lemn, pentru goblen, în care se află, agăţat, un mărţişor ca un goblen în miniatură, în care e cusut un coşar, şi trei fire de levănţică. O poză cu mama în iarbă, tînără, frumoasă. Rîzînd. O compunere înrămată (a Dandei, de cînd era în clasa a doua), ceva despre “broasca dorinţelor” şi „broasca uşii”. O plăcuță cu circuite integrate de la un vechi aparat, montată într-o carcasă de plastic gri – un fel de tablou în care am atîrnat un înger mic de lemn și un glob de lemn portocaliu pe care e desenată o mică inimioară roșie. Mai sus, pe etajeră, tot felul (din care aleg doar o cartolină cu o canapea abandonată pe marginea unui drum). Și mai sus, o turtă dulce în formă de trifoi cu patru foi, din care cineva a muşcat cîndva o bucăţică, e atîrnată de un cui cu o sfoară. Pe peretele din stînga, o poză cu bunicii mei, o ramă în care sînt alţi doi trifoi cu patru foi, unul foarte mare şi altul foarte mic (pe hîrtie, lîngă cel mare scrie „de la tata”, iar lîngă cel mic, scrie „de la Andrei”). Alături, tot într-o ramă mică, franţuzească – o frunză de dafin lîngă care scrie „de la Ezra”. O să povestesc odată ce e cu ele. Pe peretele din stînga – o fotografie cu tata şi una în care apar, tineri, prietenii mei Andrei, Marius şi Caius. În spate, două corpuri de bibliotecă şi o oglindă mare, de cristal, de la dulapul dezmembrat al vecinei mele de la trei. Ea vroia s-o arunce. În oglindă, dacă mă întind în patul de o persoană, se vede tot ce văd eu stînd la computer (şi computerul deschis, unde mă aşteaptă un text despre cum scriu şi locurile în care scriu). Şi nu se văd o grămadă de alte lucruri mici, care nu se vor vedea nici în acest text.
Ei bine, aici, unde încerc eu să-mi fac „cuibar”, nu de ape, ci de gînduri, pot scrie cîte ceva, dar nu şi, deocamdată, asambla. Cum am de re-asamblat vreo două cărţi, mă duc din cînd în cînd în vechea casă, pe care încă nu am vîndut-o şi care e aproape goală. Mă instalez în cămăruţa de dincolo de bucătărie, unde obişnuiam să scriu. În faţă, un perete cu desenele de demult ale Dandei. La dreapta, un computer ancestral, cu care nu mai am ce face, dar a fost computerul meu şi în hard-disk sînt texte pe care nu le voi mai recupera niciodata. Dar sînt! La stînga, fereastra prin care văd blocul lui Mircea Nedelciu. Nimic în cameră, nici o carte. Doar biroul vechi, cu sertarele golite. Nu am conexiune la Internet, deci e bine. Stau pe un scaun de plastic roşu pe care am pus o pernă uriaşă. Scriu cu picioarele încrucişate sub mine, ca de obicei. Stau turceşte. De la o vreme mă dor genunchii. Ce-o să fac eu cînd nu voi mai putea scrie turceşte? Imposibil să scriu picior peste picior, cu picioarele pe pămînt! Stau în casa aia aproape goală şi… re-asamblez. E o acţiune aproape fizică, parcă mut blocuri de piatră de colo-colo. Blocuri de text masiv. Sau, uneori, ca într-un fel de jocuri de logică şi intuiţie şi… noroc (Mahjong?, Bejeweled?, Sudoku? etc.) – mişc, mental, bile şi imagini şi numere şi tot felul. Cînd obosesc, mă duc în camera din faţă, unde pe jos e un palton îmblănit, cîndva al bunicii Ica (ar fi împlinit anul ăsta 111 ani). Mă întind pe el şi mă uit pe fereastră la cer. Pe cer, la mare înălţime, pe seară, sînt foarte multe păsări, mici, mici, departe, departe. Dar cine se uită pe cer la Bucureşti?
Poate o să ajungem vara asta, pentru măcar cîteva zile la rînd, fără să mai trebuiască să muncim, la căsuţa noastră de lîngă o pădure. În spatele casei, unde e răcoare, cu pădurea în faţă şi cu un acoperiş de frunze deasupra, mi-am făcut anii trecuți “biroul” – o masă roşie, un scaun roşu, de plastic. Masă de scris în natură. Aşa, da! Ea îşi vede de treabă şi foşneşte, eu îmi văd de treabă şi fac linişte în mintea mea, ca să apară imaginile doldora de cuvinte. Acum sînt în Bucureşti, la biroul meu şcolăresc (al Dandei, de cînd era la generală), e aproape noapte şi cîntă tare nişte greieri. Îmi ridic capul şi dau de o fotografie 3D cu o broscuţă dintr-un film, una Samy. Înoată în apă şi parcă zboară, cu aripile întinse, ca un înger verde, hidrocefal, vesel. Desupra scrie Explorez les fonds marrants! Simetric, o cartolină cu un înger cu o rochie de litere. Dedesubt scrie: Ange travail dur. Mă gîndesc să dau drumul la muzică. Să fie… Massive Attack (Angel, desigur).
Cecilia ȘTEFĂNESCU
Locul din casă în care scriu e bucătăria. Asta probabil pentru că, atunci cînd m-am mutat aici, a fost prima încăpere pe care am mobilat-o. În al doilea rînd, pentru că nu e deloc o cameră separată, e mai degrabă austeră, are vedere spre un perete gri care, vara, cel mult e plin de iederă, nu te face să-ţi pierzi şirul, iar monotonia priveliştii îţi fixează gîndurile. Lucrul cel mai important însă nu e camera, ci casa. În casă, atunci cînd scriu, nu trebuie să existe nici cea mai mică suflare de om. Orice zgomot, bănuiesc că pînă şi respiraţia cuiva dintr-o cameră alăturată, îmi taie ritmul de scris. De aceea, în primii trei ani, după ce l-am născut pe Vlad şi am stat cu el acasă, nu am scris nici măcar un rînd.
La fel de bine scriu într-o cameră de hotel. Pentru mine, o rezidenţă ideală ar fi să stau trei luni, chiar şi în Bucureşti, dar nu acasă, ci la un hotel. Printre mobilele acelea impersonale, în încăperea pe care ţi-o curăţă în fiecare dimineaţă cineva, cocoţată în pat, acolo merge cel mai bine scrisul.
Florin IARU
Scriu oriunde.
De preferință, într-un loc zgomotos.
Zumzetul mulțimii îmi dictează ritmul.
De aia, pot să scriu în pat, la restaurant, la masă, în tren, pe locul mortului, pe telefonul mobil.
Paradoxal, zgomotul devine ininteligibil, ca rămășița „Big-Bang“-ului.
Ah, uitasem. Cînd scriu poezie, e musai să fiu singur cuc.
