alecart-filit-2016

Din 2013 încoace, am fost în fiecare an la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași (FILIT). Și, de fiecare dată, m-au surprins, cu precădere, întâlnirile cu scriitori organizate de ALECART și de Clubul „Logos”. Tineri ieșeni inteligenți, bine pregătiți, citiți, cu întrebări pertinente, uimitoare, o efervescență pe care rar mi-a fost dat să o întâlnesc, vin cu sutele la aceste întâlniri din cadrul FILIT, din proprie voință, și discută cu autorii cărțile lor. Cititori care îți dau speranță – poate suna patetic, dar e ceva ce trebuie să simți pe propria piele cel puțin o dată în viață. 

De-a lungul timpului, am vorbit cu mulți scriitori invitați la FILIT despre liceenii aceștia minunați și cât de rodnice sunt întâlnirile cu ei. Reacțiile au fost întotdeauna aceleași: oameni fericiți că au descoperit comunități de cititori tineri faini, dar care credeau, până să vină la FILIT, că ecourile pozitive din presă cu privire la aceste evenimente, deși credibile, erau puțin exagerate. Sigur, opinia se schimba radical odată ajunși față în față cu tinerii Alecart și Logos, aclamați ca niște vedete, bombardați cu întrebări, copleșiți de zecile de autografe pe care le-au dat după întâlniri.

Dacă la Iași se poate, cine știe?, poate că s-ar putea și în alte spații. Cheia este la profesorii-coordonatori, cred eu. Emil Munteanu și Nicoleta Munteanu – ALECART – și Serinella Zara – Clubul „Logos” – sunt trei nume pe care este musai să le rețineți și să le urmăriți, ei sunt profesorii care îi stimulează pe tinerii ieșeni să citească, să își formeze opinii, să fie preocupați de literatură, să scrie despre cărțile pe care le citesc ș.a.m.d. Magia se produce grație lor, iar eu, una, sunt recunoscătoare pentru eforturile pe care le fac la Iași. Liceenii pe care ei îi pregătesc sunt parte din motivul pentru care revin la FILIT, sunt o garanție a unor evenimente deștepte.

ialecart-filit-2016-ziua1-6-385x580

Sursa

Așa că anul acesta – când FILIT a avut loc între 26 și 30 octombrie – m-am gândit să schimb puțin anchetele obișnuite și să le dau cuvântul lor, liceenilor, să vă convingă că imaginea pe care ați văzut-o în toți anii aceștia nu este deformată, că rândurile citite n-au fost fals-extaziate, că ei chiar citesc pe rupte. Am invitat, așadar, tineri din comunitatea Alecart să răspundă la întrebările „De ce citești literatură română contemporană? Ce carte recent apărută a unui scriitor român ai recomanda și altcuiva?”. Există și o excepție frumoasă, un puști care a răspuns la anchetă și nu este, încă, la liceu, dar este alecartian până în măduva oaselor. Vă las să descoperiți pe cont propriu universul Alecart.

Anastasia Fuioagă

clasa a IX-a, Colegiul Național Iași

În primul rând, literatura contemporană mă atrage mai mult prin actualitatea temelor abordate. Mă regăsesc într-o mai mare măsură în universul unei cărți apărute recent pentru că ea pornește de la o lume reală, vie și prin ea recuperez ceva din mine. Personajele devin proiecții ale gândurilor și ale trăirilor mele, chiar dacă psihologia unora se contrazice cu a mea. Cărțile de acest gen sunt cele care m-au modelat într-o persoană „open minded”. În esență, literatura contemporană m-a ajutat într-o mare măsură să învăț să renunț la lucrurile insignifiante și să depășesc prejudecățile.

Spre vai de jad si salbatie-EGO Proza-800pxPe de altă parte, cred că e o anumită responsabilitate a cititorului să parcurgă astfel de lecturi. Un scriitor depinde de cititorii săi, în sensul că opera acestuia există atâta timp cât cineva își îndreaptă atenția asupra ei. Citind literatură contemporană, oferi de fapt o șansă de afirmare autorului. În absența unor astfel de experiențe livrești de actualitate din partea publicului cum poate un debutant, de exemplu, să devină cunoscut?

Mărturisesc că îmi e greu să aleg o singură carte, întrucât sunt multe care m-au marcat. O să spun însă Spre văi de jad și sălbăție de Veronica D. Niculescu datorită caracterului său introspectiv. E o carte despre fiecare dintre noi, despre copilărie și depresie, despre o permanentă căutare a sinelui. Miranda este femeia actuală, care se confruntă cu singurătatea, cu o iubire care ajunge să o dezamăgească, cu acuta oscilație între a publica sau nu ceea ce a scris – decantare a realității trăite. Personajul a reușit să mă captiveze prin capacitatea de a se analiza, pornind de la amintirile copilăriei și ajungând în prezent. Întregul roman este o călătorie de cunoaștere și autocunoaștere, cele două fiind inter-dependente. Personal, prin intermediul Mirandei am ajuns să descopăr și să admit anumite părți din ceea ce sunt și cred că fiecare poate, într-o măsură mai mică sau mai mare desigur, să dezgroape ceva din sine pe parcursul lecturii. E o carte a amintirilor, a frânturilor ce alcătuiesc o persoană.

Anca Șcheul

clasa a XII-a, Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă”, Iași

Nu știu dacă citesc literatură română contemporană pentru că este literatură română contemporană. De cele mai multe ori, motivul pentru care am optat pentru cărți care fac parte din această „categorie” a fost că mi-au stârnit interesul. În acest sens, un rol foarte important l-au avut recomandările primite și întâlnirile cu scriitori, fără de care mi-ar fi fost destul de greu să ajung la anumite cărți. Poate în cazul poeziei lucrurile stau puțin diferit. Gravitez adesea spre această zonă, întrucât mă interesează foarte mult inovațiile formale și lingvistice. Dar nici în acest caz, nu favorizez poezia română contemporană față de alte forme inovative ale literaturii.

Svetlana-Carstean__GravitatieGravitație, de Svetlana Cârstean, este o una dintre cărțile pe care le-aș recomanda cu cea mai mare căldură atât iubitorilor de poezie, cât și „neinițiaților”. Deși mai citisem vreo două volume de poezie contemporană înainte să ajung la ea, consider că Svetlana Cârstean este cea care mi-a deschis cu adevărat „apetitul” pentru acest gen. Ulterior, în încercarea de a recupera timpul pierdut, am citit destul de multă poezie, incluzând câteva volume excepționale, însă nici unul nu a avut un impact la fel de puternic asupra mea. Totuși, pentru cei care sunt prea intimidați de poezie, voi recomanda întotdeauna un roman de Marin Mălaicu-Hondrari (un autor pe care l-am citit și recitit anul acesta și a cărui proză „îmi face mereu poftă” de poezie).

Ioana Tătărușanu

clasa a IX-a, Colegiul Național Iași

Nu cred că atunci când citesc caut vreodată argumente sau îmi doresc să pot răspunde la vreo întrebare care să se încadreze în paradigma lui de ce. În multitudinea autorilor străini, incitanți, literatura română contemporană mă determină să înțeleg vertijul lumii confruntându-mă direct, brusc, neașteptat cu acesta. Viața pe care o trăiesc este în definitiv aici. Și acest aici din România se poate sincroniza poate doar la nivel emoțional cu un acolo. Dar cum aș putea să îmi înțeleg trecutul, să îmi trăiesc conștient prezentul, să mi-l atribui în totalitate, să-l validez într-o notă proprie, să mi-l însușesc, necunoscând materializarea sa estetică? Și oare îmi pot aroga dreptul de a mă numi cu adevărat român, atâta timp cât existența mea nu intermediază, nu se intersectează cu artistul, cu poetul, cu scriitorul român?

Fetita care se juca de-a Dumnezeu-FictionLtd-aDacă ar fi să optez pentru o anume carte recent apărută, cu siguranță m-aș orienta spre romanul lui Dan Lungu, Fetița care se juca de-a Dumnezeu. Pentru mine, acesta este exponentul sensibilității și al frumuseții inocente a copilăriei înțelese prin ochii triști și veșnic umezi ai Rădiței, care reflectă o imagine convulsivă, contorsionată a României postcomuniste, a emigrației temporare, scurgându-se în privirile introvertite ale copiilor pierduți și însingurați în scări de bloc, uitați, neglijați, care suferă implicându-se cu tot corpul și toată capacitatea lor imaginativă. Am ales această carte nu doar pentru încărcătura ei emoțională copleșitoare, ci mai ales pentru că, mai pregnant decât în alte romane actuale, este creionată ideea că fiecare om sfârșește, în singurătatea sa, să-și fie propriul Dumnezeu. Și dacă Rădița doar se joacă, noi tinerii, în răzvrătirea noastră permanentă, ajungem la un moment dat să fim dumnezeii minusculi ai unor lumi create în interiorul nostru, din suferințe, angoase, doruri și neajunsuri.

Horia-David Munteanu

clasa a VI-a, Colegiul Național Iași

La 12 ani, nu ai prea multe opțiuni, deși nu așa pare: fie nu citești (adică n-ai chef, nu ți-a pus nimeni o carte în mână, telefonul mobil e mai interesant), fie îngurgitezi autorii din bibliografia școlară (pf!, rareori ceva interesant), fie o iei pe drumuri nebătătorite și sari de la clasici la contemporani, îți petreci week-end-urile răsfoind volumele de prin librării, riști și… cel mai adesea câștigi. Așa a început pariul meu cu literatura contemporană – pe care, mărturisesc, o consider fascinantă. Pentru că e alunecoasă, pentru că părinții încă nu îmi dau voie să citesc chiar orice din ea (și ce e interzis e și mai provocator), pentru că mă face diferit. Citind, recunosc ceea ce văd în jurul meu, mă regăsesc într-o mai mare măsură în întâmplări, mă trag singur de urechi știind că ceea ce descopăr în cărți s-ar putea să mi se întâmple și mie. Mă rog, într-o altă formă. Și mai e Kinderlandceva: stilul alert, provocator, dinamica textului care creează o permanentă stare de dependență prin atenția pe care o solicită.

Ce le-aș recomanda celor de vârsta mea? Kinderland! Am citit cartea anul trecut înainte de FILIT pentru că urma să mă întâlnesc cu Liliana Corobca și nu puteam să mă duc cu temele nefăcute. M-a impresionat prin realitatea dramatică pe care o ilustrează. Povestea celor trei copii care cresc fără părinți este tulburătoare, precum și felul în care Cristina ajunge să se maturizeze, asumându-și un rol care nu ar fi trebuit să fie al ei. M-am întrebat tot timpul dacă eu aș fi putut sta fără părinți și dacă viața la bloc fără aceștia e mai simplă decât cea din carte. O tristețe sfâșietoare se desprinde din tot ce trăiesc personajele, fără a anula însă total inocența. Până în final, când, ca în viață, o bucurie încearcă să compenseze o moarte.

Ana Țebrean

clasa a XI-a, Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava

Citesc literatura contemporană din simț practic, pentru că, deseori, aceasta are o conștiință poetică de care am neapărată nevoie. Îmi dă, îi dau. Citesc literatură contemporană română, mai ales poezie, din patriotism, pentru că nu pot accepta gândul că românul ar fi mai puțin creator, mai puțin artist decât englezul, decât francezul. Vă vine să credeți? Românii au opere de valoare, recunoașterea internațională nu este, neapărat, un „must be”, se scrie literatură de calitate cu siguranță, problema este îndoiala paradoxală a cititorului român că ar citi ceva de calitate de la ai lui. Și nu e vorba neapărat de literatura clasicizată, de școală. Au apărut numai în ultimii ani volume de poezie cu o forță și o vitalitate de neînchipuit. Enumăr aici doar câteva: Cantosurile domestice de Radu Vancu, Corpuri românești de Răzvan Țupa, cobalt de Claudiu Komartin, păzitoarea de Ana Dragu, Gravitație de Svetlana Cârstean. Ce să mai vorbim despre volumele de referință ale lui Mircea Ivănescu sau ale Angelei Marinescu, adevărate capodopere? Voi recomanda însă un clasic în viață, Mircea Cărtărescu.

poezia cărtărescuPoeziile lui Mircea Cătărescu, un uriaș volum, și la propriu, apărut la editura Humanitas în 2015, sunt dovada unei opere contemporane românești de calitate incontestabilă. Cartea nu este un „must be”, datorită, să zicem, recunoașterii internaționale a unui scriitor român. Poezia concentrează tocmai lumea contemporană, o lume vie, într-un oraș viu, în care omul suferă mai ales transformări metafizice. Românul-cititor este pus în fața unui spațiu cunoscut în care poate să-și cultive conștiința (nu e un cuvânt mare), poate să-și trăiască sentimentele și dorințele. Ce o separă de alte cărți de poezie? Organicitatea și ușurința translației scriitorului ideal într-un „trăitor”. Astfel, citim literatură română contemporană pentru că o merităm, citim literatură română contemporană așa cum citim (și) literatură engleză, din dorința de a rămâne cu o conștiință mai trăită după ce s-au epuizat paginile.

Tudor Berbinschi

clasa a XII-a, redactor-șef Alecart, Colegiul Național Iași

Există în spatele motivației sau dorinței, cum vrei să o numești, un mecanism complex. Probabil cel mai pregnant „constituent” al impulsului de a nu mă limita doar la literatura universală (fie ea contemporană, fie clasică) e curiozitatea. De aici se naște pasiunea: guști o dată și, după, nu mai scapi. Se mai adaugă plusul nativității. Scriitura nu mai trece prin niciun filtru al traducătorului, e lăsată „pură”, „la prima mână”. Apoi nevoia de validare prin propria grilă, orgoliul. Dacă auzi pe cineva spunând că a citit ceva nemaipomenit, vrei să aplici tu judecata de valoare. Așa că, de ce să nu citești și Matei Florian și Vișniec și Mălaicu-Hondrari și Radu Vancu și Acosmei? Data viitoare Solenoidștii și mai bine ce vrei, de fapt, de la o carte…

Din păcate, am rămas în urmă cu „noutățile”, timpul unui elev în clasa a XII-a la mate-info nu prea mai are răbdare (mai ales că acum, când, printre testele de la școală, sunt prins de 2666 al lui Bolaño). Totuși, mă tentează să recomand Solenoidul lui Cărtărescu, pe care l-am văzut ca pe o bobină narativă ce înmagazinează chiar de la cititor câte ceva pentru a-i da înapoi exact cât are nevoie. De fapt, e o recomandare egoistă, pentru că vreau să provoc părerile unor colegi mai „relaxați”, pentru că statutul meu de elev „amenințat” de bac și de admiterea la facultate nu-mi permite prea curând o reîntâlnire cu această carte, deși mi-aș dori.

Sursă imagine principală, credit foto: Ioan Răducea

4 comentarii
  1. vasile popescu

    daţi-mi voie să nu cred…tinerii aştia despre care spuneţi că citesc, nu sunt de întâlnit prin librării, iar prin biblioteci sunt văzuţi, foarte rar, cu liste de cărţi în mână, liste care le sunt cerute de programa şcolară…eu nu cred că ei văd în literatura română contemporană altceva decât o modă, o fitză cum le place să se exprime: cu ce să-l compari pe dan lungu? atunci când n-ai baza dată de clasici, îl compari cu cărtărescu! este ca şi cum ai compara ciulinii cu mărăcinii sau conurile de brad cu conurile de pin!?

    Reply
    1. Eli BădicăEli Bădică Post author

      Aveți tot dreptul să vă îndoiți. Dacă nu v-au convins prin argumentele și recomandările lor excelente – și, a propos, iar spuneți lucruri nefondate, cum ar fi cu clasicii -, atunci mergeți la Iași și priviți-i „în acțiune”. 🙂

      Reply
  2. vasile popescu

    îndoiala este măsura creaţiei filozofice, ceea ce este foarte departe de mine…eu am spus că nu cred, pentru că recomandările lor seamănă prea mult cu cele îndeobşte comandate şi promovate- să dea d-zeu să mă înşel!

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *