Bookaholic

Am revenit cu o altă anchetă pe Bookaholic, ultima de pe acest an. Tocmai pentru că, pentru mulți dintre voi, vacanța sau concediul de iarnă a început, clipele acelea în care avem mult mai multă vreme de petrecut cu cărțile, ne-am gândit să dedicăm această anchetă lecturii. Să primim (sau nu, sau mai pe ocolite) sfaturi de lecturi de la o parte dintre scriitorii noștri români preferați. Așa că am adresat următoarea întrebare: „Cum (să) citim?”. Ne-au răspuns, cu amabilitate, entuziasm și texte minunate doisprezece scriitori: Ioana Pârvulescu, Florin Bican, Adela Greceanu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Daniela Zeca-Buzura, T.O. Bobe, Cristina Andrei, Florin Irimia, Miruna Vlada, Bogdan Munteanu, Corina Sabău și Jean-Lorin Sterian. 

Alte introduceri sunt de prisos. Lectură plăcută, așadar!

Ioana Pârvulescu

Cum să citim? Cu bucurie

Cea mai puternică imagine a cititorului se află, pentru mine, în Poveste fără sfârşit (sau, cum aş prefera eu titlul românesc, Poveste nesfârşită) de Michael Ende. Bastian s-a ascuns în podul şcolii, cu cartea lui furată. O deschide, ştiind precis că el este în lumea lui reală, într-un pod prăfuit, iar personajele din carte sunt în lumea lor fabuloasă, născută din litere. La un moment dat i se pare că se produce un fenomen curios, se simte „curentat”, ca şi cum cele două lumi s-ar atinge şi s-ar crea un canal de comunicare între ele, ca şi cum ar putea da mâna cu personajele, iar ele l-ar putea privi drept în ochi. Apoi, în a treia fază, băiatul care citeşte intră cu totul în lumea din carte, e absorbit şi devine personaj alături de eroii de acolo, îi cunoaşte, trăieşte cu ei aceleaşi aventuri, salvând tărâmul fanteziei. În fine, vine o clipă (grea), când trebuie să-şi ia rămas bun de la prietenii lui din viaţa cea nouă, spunându-le că n-o să-i uite niciodată şi, la urmă de tot, iese din carte şi se regăseşte iar în podul prăfuit. Doar că acum are amintiri şi prieteni în plus, existenţa lui s-a colorat. Şi, atenţie: nu sunt amintiri livreşti, sunt, dimpotrivă, amintiri trăite, amintiri ale întâmplărilor la care a participat şi el. El a salvat tărâmul fanteziei, iar acesta l-a salvat pe el.

Se spune că lectura de identificare din copilărie se pierde cu timpul şi pe măsura „specializării”. Ce n-ar trebui totuşi să se piardă este canalul acesta de comunicare între viaţa dinafara cărţii şi viaţa dinăuntrul ei. Până la urmă cărţile (mai ales cele bune, dar, uneori, şi bucăţi din cele proaste) tot viaţă sunt. Cititorul care uită asta şi crede că există un zid despărţitor între cele două lumi pierde tot rostul cititului, acela de a-ţi da mai multe vieţi, de a crea din existenţa ta o poveste nesfârşită.

(Cea mai recentă carte publicată: Cum continuă povestea, Editura Humanitas, 2014.)

Florin Bican

LECTURĂ PE ORICE TEMPERATURĂ

În principiu, lectura este o activitate pe care fiecare individ şi-o modelează în funcţie de propriile idiosincrasii. Am văzut oamenii citind în picioare sau chiar în mers. Am văzut – în Arizona – un conducător auto citind cu cartea deschisă pe volan, în timp ce se deplasa – ce-i drept, într-o coloană foarte lentă – spre Marele Canion. Pe plăcuţele de înmatriculare ale maşinii scria „ERIC 1” – aşadar, îmi place să cred că ştiu şi cum îl chema pe acest cititor singular.

Îl văd adesea, cu o imensă bucurie, pe „omul care aduce cartea” citind în metrou, sau chiar pe peronul metroului, şi radiind plăcerea lecturii ca pe o aureolă.

Chiar şi eu i-am citit fiului meu, la insistenţele lui, când avea vreo cinci ani, „Nostalgia” lui Mircea Cărtărescu (pe atunci „Visul”) în timp ce ne plimbam pe aleile Parcului Carol (pe atunci „Libertăţii”).
Se poate, deci, citi în orice poziţie… Personal, prefer să citesc în pat, cu o pernă tare sub omoplaţi, la lumină reglementară, căzând duios pe pagină, din stânga. Când stau culcat, îmi vine parcă mai uşor să-mi părăsesc trupul, căci ce e lectura dacă nu o ieşire din trup pentru a accesa un alt plan?

Dar nu cred că cineva ne poate sfătui cu adevărat cum să citim. Deşi în cruntul final al anilor ’80 am primit câteva sfaturi utile pentru practicarea lecturii pe timp de iarnă. Pe atunci iernile erau cumplit de reci, mai ales în apartamente, iar cititul în pat nu oferea confortul la care te-ai fi aşteptat, pentru că presupunea expunerea periodică a braţelor şi pieptului la frigul din cameră, ori de câte ori trebuia întoarsă pagina. Şi asta-ţi cam tăia cheful.

Însă doi profesori universitari de la Politehnica din Bucureşti, un cuplu nărăvit la citit, m-au învăţat cum să citesc în pat la temperaturi de sub zece grade. Reproduc în continuare sfatul lor, pentru că… s-ar putea să nu se ştie.

Deci: te vâri sub plapumă până-n gât, preferabil cu un fes pe cap şi mânuşi fără degete pe mâini. Iei o jachetă groasă, de lână, şi o îmbraci invers – adică ţi-o tragi pe mâini cu faţa în jos, peste plapumă, până când gulerul îţi acoperă bărbia. Astfel, ai braţele, pieptul şi gâtul protejate şi poţi întoarce paginile fără grijă, ferindu-te, totuşi, să provoci curenţi de aer prea puternici.

Revenind la Eric, care pariez că n-ar şti cum să citească în astfel de condiţii, sunt sigur că el ar fi în stare să breveteze o metodă de a citi la volanul unui automobil decapotabil.

(Cea mai recentă carte publicată: Și v-am spus povestea așa, Editura Arthur, 2014.)

Adela Greceanu

Sfaturi n-am să dau. Nu mă încîntă. Și nu știu la ce bun. Dar pot povesti cum îmi place mie cel mai mult să citesc. Mai întîi trebuie să am timp. Sau să-mi iau timp. Să fur, dacă trebuie. Apoi să scot din bibliotecă sau din teancurile de lîngă bibliotecă și de pe măsuța de cafea cărțile din care am chef să citesc și să recitesc. De pildă la începutul lui 2014, am prins cîteva zile (ce lux!) în care asta am făcut: mi-am înșirat pe canapea ”Cursurile de literatură” ale lui Nabokov, cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, „Enter Ghost. Scrisori imaginare către Osip Mandelștam”, ”Doamna Bovary” a lui Flaubert, ”Ulise”-le și povestirile lui Joyce, povestirile lui Kafka… Și (re)citeam din Nabokov, lăsîndu-mă ghidată de el prin istoria melancolică a gîndacului Gregor Samsa, cu cartea lui Kafka deschisă sub Nabokov sau citeam comentariile lui BAS la nodurile tematice (cum le spune Nabokov) din literatura lui Flaubert cu „Doamna Bovary” la îndemînă și tot așa. Cărți care cheamă alte cărți, care cheamă alte cărți… la nesfîrșit – așa îmi place cel mai mult să (re)citesc.

(Cea mai recentă carte publicată: Și cuvintele sunt o provincie, Editura Cartea Românească, 2014.)

Bogdan-Alexandru Stănescu

E foarte important să citești mai multe cărți simultan. Poți încerca să le plasezi în locuri strategice din casă. Să zicem că citești două romane: unul trebuie să stea pe lângă budă, celălalt în drumul spre telecomandă. Astea ar fi aparițiile recente. Ei, ele trebuie condimentate cu o carte veche, care ți-a plăcut foarte mult pe vremuri și pe care altfel nu ai avea timp s-o recitești. Să zicem, aleatoriu, Relatare despre Regele David. Pe asta ține-o lângă pat, pentru că nu e nimic mai reconfortant decât să-ți lași mâna să alunece spre o carte cunoscută, la prima oră a dimineții. Să spunem că dormi cu fața-n sus – respectă exact pașii! – primul lucru pe care-l faci este să verifici dacă mai trăiești. OK, ești în viață, coboară mâna pe lângă pat, cu palma în jos. E acolo? Bun, înseamnă că mai există speranță, pipăie coperta cu un gest care să nu excludă senzualitatea. Dacă e ediția aia din Globus, știi că hârtia a înflorit, are un soi de puf care vibrează când îl atingi. Ridici cartea și ți-o așezi pe față, deschisă. Inspiri profund și stai așa cam un minut. Afară e încă întuneric, copiii dorm în camera de alături, mâțele deja au început să se alerge și să se scuipe prin casă. E timp. Citește 5 minute, lasă-te înveșmântat de toate aromele și gusturile pe care Heym le presară în carte. Ziua poate să înceapă. Te gândești să faci o baie, lungăăă, fierbinte și mai ales fără alți oameni sau animale prin jur. Îți iei cu tine volumul de poeme al lui Louise Glück, iei cele două romane noi (unul e istoric, despre viața lui Alexandru cel Mare, celălalt e un roman scris de un tânăr autor român), iei eseurile lui Brodski și, eventual, îl iei și pe Kindle cu tine. Ai cel puțin o oră de citit în liniște. Pentru amiază îți rezervi ceva mai hardcore – poți începe, de exemplu, cu Odiseea. E foarte important să citești Odiseea în fiecare an. Citește două cânturi în după-amiaza asta, apoi treci la treabă. Ai printat vreo 6 manuscrise. Ia-l pe cel mai puțin interesant. Citește 20 de șpalturi, apoi treci la următorul. Ai timp până seara să-ți dai seama care merită citit integral, și care nu. Seara așteaptă să se culce toată lumea și treci la plăcerea ta vinovată: un roman de John Le Carré, poate chiar și două-trei pagini din Cvartetul din Alexandria. Poți adormi, eventual, cu niște Philip Larkin, Christopher Logue, James Fenton. Important e să adormi cu poezie, așa cum e important să te trezești cu o carte veche, plină de arome.

(Cea mai recentă carte publicată: anaBASis. Cu 12 ilustraţii de Laurenţiu Midvichi, Editura Cartea Românească, 2014.)

Daniela Zeca-Buzura

Cred că misterul răspunsului la întrebarea „cum să citim?” e cel puțin la fel de dens precum cel al întrebării „cum să scriem?”. Ei, bine, nu am o rețetă eficientă pentru asta, deși lectura s-a eficientizat și sunt puse în uz modele de citire rapidă, pe diagonală, pe sărite, dar consider că nu putem ști cum să citim până nu ne răspundem de ce o facem.

Pentru mine, în ordine cu totul subiectivă, un lucru e cert: nu poți citi ficțiunea decât rând cu rând și printre rânduri – asta în măsura în care asumi lectura ca pe o manieră subtilă de cunoaștere a lumilor celorlalți…

Eu, de pildă, citesc – dar când declar asta mă mențin departe de moftul oricărei recomandări – încercând să aflu dacă aș fi scris dezvoltând la fel acel subiect, iar bucuria îmi parvine în primul rând de pe urma acestui gen de confruntare: autorul acela a fost altfel decât mine și ce a descoperit el în plus, așa încât cititul devine o captivantă explorare a diferenței, care mă seduce la fel nu numai când este vorba despre literatură, ci și despre filosofie, istorie, politică, jurnalism, psihologie.

(Cea mai recentă carte publicată: Omar cel Orb, Editura Polirom, 2012.)

T.O. Bobe

Răspunsul la întrebarea cum să citim a fost întotdeauna foarte simplu: să citim adecvat. Adecvat la fiecare carte, la fiecare articol sau etichetă de pe un ambalaj. Așa cum nu te duci la plajă în haină de nurcă sau în șlapi la viitorii socri cînd ceri mîna alesei, n-are rost să citești nici o carte despre teoria unificată a universului doar ca să strîmbi din nas pentru că un cuvînt se repetă de șase ori pe pagină.

Bănuiesc însă că nu în direcția asta bătea întrebarea dumneavoastră. Și o să spun că, nu atît spre surprinderea, cît mai ales spre dezamăgirea mea, există încă mulți oameni instruiți care citesc ficțiunea în scop informativ, ca să învețe ceva, ca să deprindă nu știu ce fără profesor, ca să afle un sfat de viață util.

E aici o confuzie cauzată, bănuiesc, de suportul cărții. Dacă ai fost obișnuit din școală că niște hîrtii tipărite și legate între coperte servesc numai la aflarea unor informații (despre cum se calculează lungimea bisectoarei, despre cel mai înalt vîrf din Pirinei, despre aparatul excretor al rozătoarelor mici), atunci o să cauți și în Anna Karenina date despre vestimentația din secolul al XIX-lea, despre mijloacele de locomoție de pe vremea aceea sau o să încerci să extragi o învățătură morală despre cum se trăiește amorul, ca s-o aplici în propria viață. E ca și cum te-ai aștepta să vezi la televizor numai meciuri de fotbal și, dacă rulează Casablanca, ai fi dezamăgit că n-o să găsești acolo niște bărbați în chiloți alergînd după o minge.

Vorbesc mai întîi despre eroarea cititului pur informativ, pentru că ăsta e cazul cel mai des întîlnit atunci cînd obiectul e o carte de ficțiune. Să fii atent doar la poveste, să apreciezi exclusiv subiectul arată că scapi din vedere esențialul, și anume că un roman sau o povestire e în primul rînd un obiect estetic. Dacă te uiți la un tablou al lui Grigorescu și vezi boul sau la unul al lui Degas și admiri gambele balerinelor, nu se cheamă că ești un iubitor de artă. Dacă din Curcubeul gravitației te aștepți să afli date despre al doilea război mondial, nu se cheamă că ești cititor. Dacă ceri de la o carte de ficțiune să servească cine știe cărei ideologii, să determine creșterea alocației pentru copii și văduvele de război sau acordarea unei indemnizații de merit pentru țîrcovnicii pensionari, înseamnă să instrumentalizezi literatura, să-i atribui funcții pe care nu le are. Sigur, poți și să spargi nuci cu unele dicționare, dar asta nu înseamnă să le utilizezi în scopul pentru care au fost făcute.

Însă cea mai mare eroare mi se pare a fi aceea de a-ți închipui că, dacă nu extragi dintr-o carte în primul rînd informațiile, atunci știi cum trebuie să arate literatura și rejectezi din principiu orice nu seamănă cu propriile așteptări. În cazul ăsta o să te plîngi că la Virginia Woolf, în Valurile, nu e suficient suspans, că în Orașele invizibile a lui Calvino intriga e insuficient conturată sau că Pastelurile lui Alecsandri au excesiv de multe descrieri de natură. Evident că exemplele de mai sus sînt grosiere, însă aplicarea unei grile de lectură inadecvate e deseori o sursă de nefericire pentru cei care se pretind cititori avizați. Cum să nu compătimești un gourmet întristat că mămăliga n-are cimbru, iar brînza de bivoliță nu miroase a pește?

Ca să n-o lungesc foarte mult, recomand cititul relaxat, dar nu leneș, atent, însă nu firoscos. Nu căutați cu anasîna erori, dar nici nu înghițiți pe nemestecate orice. Nu începeți să citiți aplicînd una dintre cele trei, opt, unsprezece grile de lectură pe care le știți, pentru că e posibil ca respectiva carte să nu semene cu nici una dintre cele citite deja. Așteptați-vă la orice, bucurați-vă de orice descoperire nouă și nu cereți unei cărți să vă dezvăluie sensul ascuns al vieții, dacă nu vreți să ajungeți să postați pe facebook citate. Sensul vieții e unul singur și îl cunoaștem cu toții, e 42.

(Cea mai recentă carte publicată: Contorsionista, Editura Humanitas, 2011.)