Bookaholic

Pentru că ţara arde şi sînt suficienţii care se fac că plouă, am zis să tratăm şi noi problema protestului cu mijloace specifice şi să ne gîndim la cîteva cărţi în care se iese pe baricade şi se contestă starea de lucruri. Concluziile, sărăcăcioase la prima strigare, în continuare:

Avem o literatură cu protestatari exact în ţările în care oamenii au construit, sute de ani la rînd şi nu peste noapte, un set de valori după care care tînjim şi noi, dar pe care ne e mai greu să le practicăm: cele ale conştiinţei civice contestatare.

Francezii, în plin romantism, ne-au dat cîteva personaje „clasice“, care mor pe baricade în frunte cu Gavroche, din Mizerabilii lui Hugo, iar englezii au făcut trecerea de la intriga de salon la cea din poarta fabricii prin Dickens în primul rînd, şi un pic mai tîrziu, prin romanele cu cîrlig social ale lui D.H Lawrence, Charlotte Bronte sau Thomas Hardy, ca să rămînem doar în preistoria genului.

Cîtă nedreptate, atîta literatură găsim în perioadele de mare zbucium şi fierbere prin care SUA au trecut lăsînd în urmă victime şi lacrimi – să  ne gîndim doar la problema sclaviei – dar şi cărţi bune, care rămîn bucăţică ruptă din acea atmosfera încărcată.

Aleg trei titluri fără nici o cronologie: Coliba unchiului Tom, (Harriet Beecher Stowe), Fructele mîniei de Steinbeck sau Să ucizi o pasăre cîntătoare, de Harper Lee, şi sînt convinsă că oricine preocupat de temă poate să continue lista. Toate se ocupă de poveşti în care nedreptatea şi protestul schimbă nişte vieţi, dar şi de preţul pe care îl cer şi de curaj. Sînt cîteva lucruri esenţiale, care se învaţă greu şi cu care nu se trăieşte comod, dar măcar se doarme liniştit.

În literature noastră nu avem prea multe, şi poate şi de asta, ca  mulţi din generaţia mea, am citit cu gura căscată literatură americană scrisă în adolescenţa părinţilor şi am rămas  mai mult decît ar fi normal fixaţi într-un timp mai aproape de ei sau chiar de părinţii lor, decît de noi: o nostalgie după o flower power personală  şi o hipioţeala cam diluată, cam second-hand.

Revin la americani, că de la ei vine acum occupy-ul trans-continental care supără pe atîţia şi care, evident, nu e produsul întîmplării, ci răspunsul unei societăţi care şi-a obţinut nişte drepturi deranjînd establishmentul mai insistent decît prin alte părţi.

Problema sclaviei, lupta pentru drepturile minorităţilor, inclusive sexuale şi împotriva disparităţilor sociale au dat în SUA o întreagă literatură a protestului, şi cu aşa o tradiţie, nu e de mirare că una dintre cele mai puternice mişcări contraculturale din cîte ştim acolo a crescut. Mă refer la beatnici şi în special la Allen Ginsberg, în special la HOWL. Nu pot să nu copiez un fragment numai bun să scuture din nou din amorţire o întreagă generaţie care a făcut corp comun cu lap-topul şi canapeaua extensibilă:

What sphinx of cement and aluminium bashed open their skulls and ate up their brains and imagination?

Moloch! Solitude! Filth! Ugliness! Ashcans and unobtainable dollars! Children screaming under the stairways! Boys sobbing in armies! Old men weeping in the parks!

Moloch! Moloch! Nightmare of Moloch! Moloch the loveless! Mental Moloch! Moloch the heavy judger of men!

Moloch the incomprehensible prison! Moloch the crossbone soulless jailhouse and Congress of sorrows! Moloch whose buildings are judgement! Moloch the vast stone of war! Moloch the stunned governments!

Şi aşa mai departe.

Mă gîndesc la Berlin Alexandreplatz şi la piesele lui Brecht, deşi de fapt caut ceva mai aproape de noi. Nu-mi vine nimic în minte, în afară de povestirile cu ilegalişti de gherilă în Spania franchistă a lui Hemingway, de Ferma animalelor mereu sub asediu a lui Orwell sau de Samuraii Juliei Kristeva, cu acele best minds of her generation seduse de China comunistă: Foucauld, Barthes, Sollers etc. E o jumătate de secol de atunci.

Ce-ar fi să scuturăm ce s-a scris la noi, măcar în ultimii 20 de ani (lăsăm Răscoala să se odihnească) – nu despre rezistenţă, ci despre oameni care se pun direct de-a curmezişul şi spun NU, familiei, sistemului, convenţiilor –  şi să vedem o dată ce găsim, şi apoi cît din ce ne frămîntă acum regăsim în titlurile astea? Eu una am obosit să am doar două repere, şi alea din copilăria alor mei: mai ’68, la Paris şi în San Francisco.