Volumul este o relatare într-un ritm alert şi captivant a vieţii unui muzician rock din Iran care a crescut în America.

Personajul central, chitaristul Ali, duce un trai boem, mereu la limita supravieţuirii, mereu între turnee, concerte şi petreceri cu foarte mult alcool, droguri, sex şi iubiri pasagere.

Perfect integrat în societatea americană, Ali priveşte cu un ochi critic ambele sale culturi.

Amintirile decupate din trecutul iraniano-american şi comentariile încărcate de cinism construiesc o imagine realistă a vieţii contemporane, căreia artistul frămîntat îi simte efemeritatea.

Anii de aur, Ali Eskandarian – fragment

Traducere din limba engleză de Dan Sociu
Colecţia Biblioteca Polirom
Seria Actual
208 p.

Nu prea aveam bani, nu cîştigaserăm cine ştie ce cu ultimele concerte, şi plănuiam să dormim în dubiţă, dar ce dracu’, ne‑am zis, puteam să sărim peste mîncare a doua zi. Fetele astea erau obişnuite cu bogătaşul ăla din Vegas şi a trebuit să punem motelul ieftin şi sexul dur într‑o perspectivă care să ne avantajeze. Au insistat să‑şi ia propria lor cameră şi în scurt timp ne‑am împărţit în perechi. Odată ajuns în cameră, eu am scos o jumătate de sticlă de whiskey şi cîteva pastile de Hydrocodone. Fetele aveau ceva cocaină şi am consumat‑o în antracte.

Nu atît la sex mă gîndeam eu cînd mergeam cu managerul spre plajă, ci la cît de uşor mă prindea. Cît de uşor înşelam, cît de uşor deveneam mincinos. Era o chestie ce mi se pregătea demult şi, odată ce s‑au deschis digurile, n‑am mai avut nici o posibilitate să opresc potopul. O femeie trebuie să‑şi facă bărbatul să se simtă întotdeauna masculin, altfel treaba nu merge. Bărbaţii sînt proşti şi în majoritatea timpului trebuie trataţi ca nişte copii. Amber m‑a făcut să mă simt bărbat. Pînă la urmă nici nu era chiar aşa de sado‑maso, ci doar o fată care voia un futai bun în mijlocul pustietăţii. Cînd am terminat, s‑a întins lîngă mine şi a vrut să ne cuibărim unul lîngă altul.

— Ascultă, Amber… Aş prefera să dorm în camera cealaltă, mă duc să văd dacă au terminat.

— Ce? De ce nu vrei să dormi aici?

— Păi… Aş fi mai, ăăă…

— Ai o iubită, aşa‑i?

— Ăăă… da.

— Ştiam eu! OK, înţeleg… vreau să zic, bine, dar ai grijă să vii să‑ţi iei rămas‑bun înainte să plecaţi, da?
Am plecat luminoşi în dimineaţa următoare, devreme şi fără să le zicem nimic. Mana m‑a sunat de la birou, din New York, şi am vorbit cu ea ca şi cum totul ar fi fost normal. Sînt un monstru? Ce e un monstru? Un mincinos, da. Un trădător, da. Un şarlatan, da. Cum am putut să‑mi privesc iubita în ochi şi să o mint iar şi iar? Am pus asta pe seama nemulţumirii şi a legii conform căreia trebuie să‑ţi păstrezi vinovăţia pentru tine. Nu ştiu. Nimic din toate astea nu mai avea sens. Simţeam că mă îndepărtez tot mai tare de posibilitatea de a avea o relaţie solidă, cotidiană, cu o femeie şi asta mi se părea cu adevărat începutul sfîrşitului lumii.

Atîrnam suspendat undeva între realitate şi fantezie. Un prost pornit cu hotărîre să se autodistrugă: un masochist, un cîrtitor, un mincinos, un înşelător, o curvă, o fantomă, o carcasă, un drogat, un pastilat, un cocainoman, un opioman, un beţiv, un desfrînat, un singuratic, un om singur. Un artist? […]

Pe parcursul turneului ăluia am simţit cum se schimbă lucrurile chiar la concertele noastre din New York, cînd prietenii mei, tipii de la casele de discuri şi de la promovare, agenţii şi managerii, toţi aveau în ochi spaima aceea. Ce dracu’ se‑ntîmplă cu el? păreau să se întrebe cu toţii. E cumva vreo glumă? Ce face? Dar mie nu‑mi mai păsa deloc de ei. Nu‑mi mai păsa nici dacă se aruncau în apă, în East sau în Hudson. Ce ştiau ei? Nimic, asta ştiau. Oricum nu mai reuşeam să comunic cum trebuie cu nici unul din ei de o bună bucată de vreme. Aveam gusturi foarte diferite în toate. Ei se bălăceau în comercialism şi conformism.

Mana a făcut tot ce‑a putut ca să mă înveselească, dar ăsta nu era tocmai punctul ei forte. Ne dezintegram rapid. Afurisitul ăla de apartament al nostru din Brooklyn începea să pară un mormînt. Celălalt turneu în care ar fi trebuit să merg s‑a anulat şi iată‑mă iar lefter. Mi‑am petrecut cea mai mare parte din următoarele şase luni fumînd ţigară de la ţigară, înghiţind orice fel de pastile găseam şi bînd zdravăn. Cred că am scris şi am înregistrat cîteva cîntece, am mai avut nişte cîntări prin oraş şi am fost şi la cîteva festivaluri, dar amintirile îmi sînt cam înceţoşate. Mai mult muream, încet, da, dar muream.

Aşa se face că imediat după asta relaţia noastră a luat‑o la vale, iar eu m‑am întors în Dallas şi am început să ies cu prietenii mei vechi, învîrtindu‑ne cu maşinile pe aceleaşi străzi moarte, bîntuite.

Zona metropolitană Dallas/Fort Worth Metroplex, cum se zice, era în ochii mei un tărîm pustiit, întins, lipsit de suflet, degradat, infernal şi populat cu retardaţi şi încuiaţi. De cînd scăpasem de acolo, mă mai întorsesem doar ca să‑mi văd familia, uneori prietenii, şi să dau cîte un spectacol, două. (Aveam un loc de refugiu în Dallas, la studioul prietenului meu Jake. Locul ăla e ca fantasma unui obsedat de tehnologie analogică: găseai în el orice fel de sintetizatoare vechi ai fi vrut, orgi, piane electronice etc.)

Numai cînd vedeam peisajul de‑acolo, mi se făcea rău. Marele D, cum i se zice, era calea spre cea mai însingurată moarte, un pod către un loc unde visele sînt zdrobite şi reciclate în minciuni strălucitoare, cu care sînt hrăniţi sclavii mărunţi, ce ţipă că mai vor. E un oraş hidos, ridicat din comerţ şi jocuri de putere. Un oraş pe care îl suporţi doar cîteva zile şi numai din obligaţie. Din nefericire, e şi locul unde îmi locuieşte familia şi în acel moment aveam nevoie de familie. Şi aveam nevoie şi de o slujbă.

Despre Ali Eskandarian

Ali Eskandarian (1978-2013), talentat muzician de origine iraniană şi romancier, s-a născut în Pensacola, Florida. Revenit în Iran, a copilărit în Teheran, însă după Revoluţia Iraniană familia sa a primit azil politic în Germania, iar ulterior s-a stabilit în Statele Unite, în Dallas. Din 2003, Ali Eskandarian a trăit în New York, unde şi-a clădit o carieră de muzician. A cîntat împreună cu o formaţie de tineri iranieni emigraţi, The Yellow Dogs, şi a făcut mai multe turnee prin Statele Unite şi Europa. În 2013, Eskandarian a fost împuşcat mortal în New York, împreună cu alţi doi membri ai formaţiei.

Mai multe informații despre volum aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *