ANTOLOGÍE, antologii, s. f. Culegere de lucrări reprezentative, alese dintr-unul sau din mai mulți autori. (sursa)

The Nebula Awards Showcase volumes have been published annually since 1966, reprinting the winning and nominated stories in the Nebula Awards, voted on by the members of the Science Fiction & Fantasy Writers of America®. (sursa)

(mai multe detalii despre antologiile Nebula aici)

Acum că ne-am lămurit cu contextul, să trecem la conținutul propriu zis al acestei colecții, care, teoretic, conține la crème de la crème-ul science fiction-ului ultimilor ani (spun ultimii, și nu ultimul, pentru că volumul despre care vorbim cuprinde și povestiri din 2011, spre exemplu). 600 de pagini de minunății, zici, ca un cititor inocent, și deschizi cartea. Dai peste:

  • O poezie numită Piersici topite-n miere, din care cităm:

Și-n acea clipă când nu se va uita,

când îi va fi oftatul ca un strigăt,

o să ling eu dragostea din ea,

o să gust piersicile din ea,

o să beau mierea din ea,

din surprinderea ei o să sorb dulceața. 

(Într-o grădină, / Lâng-o tulpină, / Zării o floare ca o lumină.)

  • Un soi de articol enciclopedic de teorie literară în care ni se explică tot felul despre lucruri despre așa-numita “poveste de club” (o culegere de povestiri relatate în cadrul unei alte povestiri și adresate unui grup de oameni dintr-un local, ceva oarecum asemănător cu ceea ce la noi e cunoscut sub termenul “povestire în ramă”).
  • O altă poezie.
  • O povestioară de copii (sau nu?) despre niște albine super înțelepte și niste viespi rele (cred?), intitulată, cum altfel, Viespile cartografe și albinele anarhiste.
  • O povestioară moralistă despre cenzură vs. political corectness, scrisă de Connie Willis (la care mă așteptam, sincer, la mai mult).

Dacă restul antologiei era beton, însă, probabil nu mă enervam atât de tare dând peste genul ăsta de conținut aleatoriu. Nici faptul că sunt, în cel mai bun caz, doar tangențial science fiction nu mă deranja. Dar n-am mai citit o colecție de povestiri atât de slabe mult. Unele dintre ele mi s-au părut mult prea emoționale, de-a dreptul diabetice (cum a fost cazul povestirii “Menajeria de hârtie” a lui Ken Liu, a cărui personaj principal își redescoperă și acceptă moștenirea culturală chineză amintindu-și cu tristețe maximă de origami pe care îi făcea mama lui).

Altele, incomplete: spre exemplu, Omul care a unit malurile ceții, de Kij Johnson, e un text decent, bine scris, cu ceva suspans și niște personaje interesante. Este povestea construcției unui pod peste un râu de ceață ucigașă, și a arhitectului ei, un străin pe un tărâm străin, care trebuie să se adapteze la o viață complet diferită de cea cu care era obișnuit. Dar, atunci când se termină, nu pot să te abții să te întrebi: și ce-i cu asta?  E genul ăla de poveste fără miză, care nu te lasă cu nimic. Ca un experiment reușit de creative writing, care exemplifică cu succes niște tehnici narative, dar n-are altfel niciun alt scop.

Altele chiar n-au nicio treabă cu science fiction-ul sau fantasy-ul. Sunt atât de departe, că e insultător faptul că au fost nominalizate pentru premiu (serios, nu găseau niște texte SF reale, la fel de bune? e ca și cum la un concurs ai premia niște indivizi care de fapt n-au participat). Textul lui Geoff Ryman (omul, de altfel, un autor de SF decent), Ce am descoperit, povestea unui om de știință nigerian crescut într-o familie cu multe abuzuri – aș fi văzut-o în orice alt colecție de povestiri, dar nu în Antologia Nebula. Este valabil și pentru Printre ceilalți, un fragment dintr-un roman de Jo Walton (povestea a două surori, despărțite la o vârstă fragedă).

Apoi, sunt povestirile din care nu înțelegi mare lucru, cum este Mișcare, de Nancy Fulda sau Axioma alegerii a lui David Goldman. Diferența dintre cele două este că, în cazul primei, nici nu pricepi, nici nu rămâi cu nimic. E ca și cum ai auzi acum câteva cuvinte în chineză pe stradă. N-o să mai ții minte cum sună peste cinci minute. Axioma alegerii e însă un text bine scris, și isteț, care cere, pur și simplu o a doua lectură.

De altfel, dacă ar fi să aleg totuși câteva titluri din Antologie pe care le-aș recomanda, acesta ar fi unul dintre ele. Al doilea ar fi Omul care a unit malurile ceții, de Kij Johnson, de care vă povesteam mai sus, pentru firul narativ mai complex. Al treilea ar fi Modul de trai migrator al dansatorilor, de Katherine Sparrow, un soi de distopie care aduce în prim-plan joaca cu genomul uman, dar se axează mai mult pe consecințele acesteia asupra anumitor indivizi, decât asupra speciei.

Povestirea mea preferată, însă, a fost Stația verzei murate (Sauerkraut Station în original), a lui Ferrett Steinmetz, un text haios, dar emoționant, cu personaje feminine puternice, fir narativ isteț, spusă din perspectiva unei fetițe care – împreună cu mama și bunica ei – se trezește prinsă într-un război cu care nu are nicio legătură doar pentru că mica lor stație spațială se află la locul nepotrivit, la momentul nepotrivit.

Ok e și Rază de soare, a lui Brad Torgresen, o distopie ceva mai clasică, dar bine scrisă, și care ar fi un excelent punct de pornire pentru un serial de pe CW (de altfel, mi-a amintit de The 100): într-o lume care omenirea s-a resemnat cu faptul că trebuie să trăiască pe fundul oceanului, și că nu va mai vedea niciodată soarele, adolescenții romantici și nesăbuiți sunt cei care pun primii sub semnul întrebării ceea ce restul lumii a acceptat deja demult.

Iar Labirintul libertății, de Delia Sherman, e un fragment care aproape că m-a convins să caut tot romanul: o puștoaică mulatră se trezește plimbată vreo o sută și ceva de ani în trecut, în Sudul american de dinainte de Războiul Civil, unde oamenii o iau drept sclavă.

Am lăsat la sfârșit o povestire care nu e nici pe lângă subiect, nici greu de priceput, ci e pur și simplu proastă. Ar trebui să fie un exemplu de “așa nu” la cursurile de scris. E vorba de Bufnița de gheață de Carolyn Ives Gilman, care mi-a amintit de textele moraliste din cărțile pentru copii și îți spune, în caz că nu știai deja, că războiul e rău, folosindu-se de cele mai stupide și inutile personaje peste care am dat de multă vreme încoace (serios, cred că Cioburi de onoare e o capodoperă din punctul ăsta de vedere, și cartea aia e plină de personaje stupide și inutile), iar firul narativ are la fel de mult sens ca o șosetă într-un pahar cu lapte. Pornim într-un soi de dictatura religioasă, unde o adolescentă rebelă e meditată la matematică de un profesor bătrân și excentric, în timp ce e ignorată de mama ei egoistă, prietenele ei enervante și iubitul ei vânător de naiba-știe-ce-popor-paria. Aflăm niște informați inutile despre un război care nu ne interesează pentru că nu afectează cu nimic personajele principale, dăm peste o mini-intrigă cu un tablou care conține niște ecuații despre care nu aflăm niciodată de fapt ce înceamnă, iar la sfârșit toată lumea se îmbrățișează. Fuck logic.

Asta ca să nu aduc aminte de traducerea acestei antologii minunate, care conține denumiri precum “Asociația Pârliților Văratici” (!!!). Sau coperta, care e peeeeerfect în temă (science fiction! mutanți mascați călare pe roboți! care zboară prin spațiu fără costum! pe deasupra unei planete generice! minunat, start the presses!).

Serios, oameni buni, căutați pe net cele trei-patru povestiri care merită citite. În rest, nu vă pierdeți vremea. N-am mai citit ceva atât de iritant de mediocru de multă vreme, și cred, și am mai spus-o, că viața e prea scurtă pentru cărți mediocre. Mai bine puneți mâna pe Fifty Shades of Grey, măcar o să râdeți bine 🙂

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *