Trebuie să spun de la început: mi-e imposibil să vorbesc despre orice carte de-a lui Margaret Atwood fără s-o raportez la întreagul ei Univers, fără să recunosc tipare de personaje care se repetă şi lecţii pe care autoarea americană încearcă, insistent, să ni le predea. Oryx şi Crake e, din punctul ăsta de vedere cel puţin, probabil la fel de reprezentativă pentru stilul ei ca şi Povestirea Cameristei (despre care am vorbit mai demult), ba chiar, deşi nu-i o construcţie la fel de solidă din punct de vedere literar, mai reprezentativă pentru filosofia ei.

Pornind din nou pe firul lui “ce-ar fi dacă”, Atwood ne povesteşte varianta ei de Apocalipsă, dar şi urmările ei, prin perspectiva lui Jimmy/Snowman, un individ care a asistat în mod direct şi la evenimentele ce au declanşat sfârşitul speciei umane, şi este, deloc întâmplător, şi unicul ei supravieţuitor. Sau cel puţin de la premisa asta pornim, într-o poveste care se derulează prin flashback-uri care alternează cu crâmpeie din viaţa post-apocaliptică a lui Jimmy.

E destul de clar, de la bun început, cam ce s-a întâmplat cu omenirea şi cum s-a autodistrus – dar Atwood încearcă să te ţină în suspans, dezvăluind detaliile poveştii treptat. Intercalarea planurilor temporale nu e vreo noutate, e tehnica ei preferată – dar în Oryx şi Crake am avut senzaţia că fură poveştii din dinamism. Mai ales că prezentul lui Snowman nu e foarte relevant pentru acţiune în sine – mă rog, cu excepţia începutului şi sfârşitului şia relaţiei lui cu singurele fiinţe (relativ) umane cu care îşi împarte singurătatea, crakerii, o specie de homo sapiens puternic modificată genetic cu care nu are în comun decât o parte din limbaj şi, într-o oarecare măsură, aspectul fizic.

Dacă mă întrebaţi pe mine, tocmai aceştia trebuiau să primească un rol mai important în desfăşurarea evenimentelor, pentru că întrebarea pe care o generează este foarte interesantă: în ce măsură umanitatea noastră e definită de conflicte interioare şi simbolism? Crakerii reprezintă fiinţa umană, din care au fost eliminate tot felul de “neajunsuri” (după cum le consideră Crake): capacitatea de a problematiza, sexualitatea continuă (parte care mi-a amintit de gethenienii Ursulei K. le Guin), consumul haotic de resurse doar de dragul de-a acumula. Practic, Crake a eliminat din piramida lui Maslow nevoile celor trei etaje superioare. Tocmai de-aia Snowman nu este capabil să relaţioneze cu ei, îi tratează ca şi cum ar fi copii mici. Crakerii sunt la un pas de uncanny valley şi singurătatea e preferabilă companiei lor. În ce măsură mai sunt ei cu adevărat fiinţe umane? De fapt, ce ne defineşte pe noi ca oameni?

Şi cred că asta e întrebarea valoroasă pe care ar fi putut s-o pună cartea asta. În schimb, Atwood ne ţine o morală cât o zi de post despre cum consumăm prea multe resurse, am transformat violenţa în entertainment, abuzăm de manipularea genetică, despre cum nu respectăm mediul înconjurător, ceea ce, în sine, nu e neadevărat. Dar nu e nici nimic nou, mai ales pentru 2003, anul când a fost publicată cartea. Iar autoarea insistă prea mult pe partea asta. Trei sferturi din carte descriu societatea decadentă – o descriere foarte bogată de altfel, piperată de acrobaţii de limbaj, însă cu personaje destul de plate şi nu din cauză că Atwood n-ar şti să creeze un personaj rotund. Ci pentru că distrugerea planetei e, în sine, un personaj, unul mai important decât Jimmy, Oryx sau Crake.

La fel, povestea lui Oryx pare să aibă relevanţă pentru roman numai în contextul în care autoarea ţine să ne atragă atenţia asupra exploatării sexuale a copiilor şi femeilor – în final, orice alt personaj ar putea să joace rolul lui Oryx în apocalipsa lui Atwood, iar triunghiul amoros sugerat e de importanţă reală doar pentru Jimmy/Snowman, nu şi pentru cititor şi te lasă destul de rece. N-am putu să mă abţin să nu-l compar cu triunghiul din Jocurile Foamei, cu dinamismul relaţiilor din romanele lui Collins, mai ales că vorbim tot de literatură YA.

Însă oricum ai da-o, nu pot nega că Oryx şi Crake e o carte bună, excelent scrisă – aici chiar n-ai ce să-i reproşezi, Atwood e, ca scriitură, o balerină a science fiction-ului, sau poftim, a ficţiunii speculative, pentru cine nu e convins că scrie SF – pe care n-ai cum să n-o termini, măcar şi ca să citeşti, în ultimele pagini, cum s-a petrecut de fapt sfârşitul speciei umane. Ba mai mult, prin final te trimite direct la continuarea poveştii, care din păcate n-a fost tradusă în română, The Year of The Flood. Eu, cel puţin, m-am apucat de ea ca de a doua prăjitură – când te-ai cam săturat deja, dar e dulce şi bună, vrei să mai îndeşi câteva linguriţe.

Însă melancolia lui Atwood, dacă la început e plăcută, spre final ai vrea să se transforme în ceva mai alert. Sfârşitul lumii trebuie să fie ca o lovitură puternică, bruscă – mie mi-a dat senzaţia unei sufocări lente. Nu ştiu, poate aşa e de fapt, cine ştie. Dar eu am senzaţia că filosofia îşi cam pierde sensul când toţi oamenii pe care i-ai cunoscut vreodată se tăvălesc în chinurile morţii.

Ioana Epure

organizator de evenimente, fotograf, owner Uncle Jeb Photo& Events, fost redactor Metropotam.ro, colaborări în presa culturală: Dilema Veche


3 comentarii
  1. AvatarJen

    Eu am ramas putin dezamagita de Oryx & Crake. Cred ca ma asteptam la ceva mai… apocaliptic, nu pre-apocaliptic. Year of the Flood mi s-a parut mai misto, probabil chiar din cauza asta – acolo nu mai e vorba despre tineretile cuiva, ci despre niste oameni care incearca sa supravietuiasca in “lumea noua”. Plus ca pentru mine sfarsitul de la Oryx & Crake a fost putin frustrant, si mi-a placut sa descopar in sfarsit cine erau aia 😛

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *