Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica „Autori în casă, autori acasă” este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. sorin despoT creează un colaj-amintire, în care poemele din cel mai recent volum al său se insinuează în acest traseu parcurs de la casa părintească la căminul din București, sau la formele mai largi ale acestei case, definite alături de persoana iubită.


sorin despoT: „ultima libelulă | primul îngheț”

Ce-mi spunea mustăcit mama la fiecare masă în familie:

„Sorin, nu mai vorbi așa! Iar are vertij bunica”.

În familia lui taică-meu bărbații erau preponderent seculariști și femeile, preponderent creștin-
ortodoxe. O altă particularitate a familiei ăsteia este numărul mare de bărbați cu cariere în spațiul
militar, polițienesc sau în cel al serviciilor de informații. Ei bine, Andra, eu sînt oaia neagră în
ochii bărbaților acestei familii și un păcătos în ochii soțiilor #lol.

Taică-meu a murit cînd aveam treisprezece ani, iar frații lui au dat fix zero telefoane
dezinteresate în ultimii optsprezece. Pot, Andra, să le bat, aici și acum, numai un picuț,
obrăjorul?

Sorin Despot _

Vezi tu, de îndată ce am învățat să dubitez, am învățat să vociferez, mulțumită acestei familii.
Însă, rudele din partea tatălui meu și parte din vechii mei prieteni evită astăzi să mă invite la
nunți și botezuri, întocmai din cauza reputației de vorbitor în public ultra-elocvent ce mă
precede. Motivul pentru care am puține contacte cu familia lui taică-meu este și motivul pentru
care îi sînt nesfîrșit de recunoscător.

Pe cealaltă parte a curcubeului, familia maică-mii e făcută din dragoste. Dragoste pură. Este într-atît de ingenuă și de molipsitoare încît nu o poți respinge fără să te simți ultimul om. Creștini din
cei cu blîndețe vie în priviri și vorbitori înflăcărați, plini de poante și cugetări ironice, oamenii
ăștia sînt aproape flower power, fără să-și fi pierdut capacitatea de a fi rock. Familia maică-mii
mi-e, evident, foarte dragă, cea mai dragă, dragă Andra. Sînt niște bomboane. De la ei am învățat
cum se trăiește și se crește împreună.

Acasă, înainte de optsprezece ani, însemna de fapt vreo cinci case diferite, rude și prieteni de
vîrsta mea cu care încă vorbesc și o sumedenie de ocazii festive care ofereau pretextul perfect ca
noi să ne jucăm de bezmetici, iar ei, proletari de gașcă, să bea șprițuri și să rîdă în hohote. Era
tare marfă. Cît despre acel „acasă” unde locuiam cu mama și tata, uite ce am scris despre asta în
cartea pe care am publicat-o la finalul anului trecut:

c_despot

1. cînd bea,

avea prune-n fălci și-și
mesteca pofticios cuvintele.

tati, să pui întrebări multe, mai ales cînd omul
se jură că e onest, pe mama lor de imaculați!

mustăcea, mă bătea pe umăr, mă trimitea la joacă. lega șireturile.
castanii miroseau toamna a ghetuțe de piele. avea mîinile calde.

vino tati să vezi asta și mă duceam glonț și era.
eu nu mă duceam glonț după nimic, niciodată.
vino tati să vezi cum se rezolvă problema asta
pe care nu ai știut să o rezolvi la extemporal.

nu-i nimic, data viitoare.

2. să fie lună

îmi amintesc un robot din pachete de bastos,
un teanc de viniluri care mi-ajungea pîn’ la nas,
pick-up-ul lustruit asortat cu biblioteca, nocturnele,
sub colecția de cristaluri a maică-mii, paharele din care
beam numai de revelion, în fața televizorului,
convinși că nu vom avea niciodată pisică.

3. infantilizarea prin pupăceală

des întîlnit în relațiile cu copiii și cu animalele de companie, dar fără a fi limitat la acestea,
procedeul presupune asediul susținut al subiectului cu puzderii de pupici vîrtoși și onomatopee
sterpezinde. obiectivul pupăcitorului este în mod convențional contagiunea celui pupăcit cu
sentimente gîdilicioase.

Juvenoia, sau „cum un cămin întreg futea buha de dragul alienării mele”

Cînd am venit în București la facultate, mama mi-a dat un-milion-de-buzunar și mi-a zis că din
acel moment „capul face, capul trage”. Și asta „la modul pe bune”, nu ca la antrenamente. Fii
manierat, Sorine, nu-ți bate joc de nimeni, cu atît mai puțin de tine, fii de ajutor și tot restul
povețelor esențiale nu au lipsit, dar rețin că a insistat pe treaba asta cu: conștientizează
consecințele acțiunilor tale, gîndește. Bravo, mamă! Zis și făcut.

Am aterizat într-o cameră de cămin în care mirosea în mod constant a bere ieftină și durere de
pulă. Un vis. Acasă a devenit preponderent creierul meu, singurul spațiu în care mai reușeam să
fiu întocmai eu însumi, cu bube cu tot. Am scris mult în facultate și am suferit, mi-am pus
sufletul pe hîrtie, am strigat după ajutor. A venit, Andra, la un moment dat.

În cămin am învățat să beau cu măsură și să fiu de ajutor la modul cel mai concret, nu cu sfaturi
și idei năstrușnice. În oarecare măsură, acasă încă mai însemna apartamentul maică-mii și
mergeam acasă ca să-mi spele rufele și să îmi aranjeze cu grijă în nemuritoarea sacoșă de rafie
mîncare gătită cu care-mi tratam și uimeam colegii de cămin, frații mei de suferință și unica
plasă de siguranță într-un București care mă intimida și îmi futea sporadic cîte un jap, treci
acasă! Am strîns din dinți, Andra, am mai făcut un pas, încă unul.

Sorin _Despot

Încă trăiam cu gîndul că o să fiu tînăr pentru totdeauna, că ficatul meu e capabil să mă poarte în
ritm alert pînă la o sută de ani. Astăzi trăiesc cu speranța că juvenoia generalizată de care insistă
să se agațe planeta ne va da pace suficient cît să facem schimbările nesfîrșit de importante pentru
supraviețuirea noastră. Cu toate acestea, de ce să mă emoționez aiurea, întorc capul după tot soiul de tinere estetisme, fie ele și ambulante, fie pentru a le studia, fie pentru a le admira, fie pentru a le înjura, firește, numai în mintea mea, chiar dacă din toți rărunchii.

Apropo, juvenoia înseamnă frica sau ostilitatea unei generații la adresa unei generații mai tinere,
sau față de cultura tinerilor în general. Alt vis.

motan

Apoi m-am îndrăgostit de n-am știut ce-i cu mine

Am iubit ca nebunul o nebună mai mare ca mine și am lăsat nebunia să-și facă de cap cu noi. Ne-am inventat un „acasă” utopic, un balon de săpun care știam că urmează să plesnească, totodată
fiindu-ne clar că putem întîrzia inevitabilul după bunul nostru plac. Cine mai știe cine a spart
balonul, e incert… Cert e numai că acela a fost un prim „acasă” relevant pentru felul în care
înțeleg astăzi cuvîntul ăsta. De atunci, am fost mereu „într-o relație”, cum zice facebook,
implicat în viața oamenilor pe care îi iubesc, cum mai curînd o descriu eu. În cartea asta nouă,
m-am referit la povestea asta și în acest fel:

ce fățucă de năucă

abia ce-mi făcuși ochi între obraz și claviculă.
nici un sunet dincoace de fereastră; dincolo,
legănatul blînd al castanilor în ulcica de noxe.

balanța umerilor tăi, ușor înclinată deasupra pervazului,
o idee de cafea, un suspin de tutun, o urmă de replică.
în replică, un clinchet cu zîmbet, o ventuză vîrtoasă pe obraz.

bruma de poezie din așternuturi
biciuiește firișoarele de lumină
furișate printre draperii.

Am scris-o, însă, cu gîndul la un efect emoțional, am făcut asta ca să creez sentimentul de
deplină intimitate, folosindu-mă de fondul afectiv al relației pe care ți-am descris-o încă și mai
sus. Apoi, ei bine, cum era de așteptat, au urmat alte cîteva baloane de săpun, toate pregătite să
se spargă din momentul T-zero, toate prevestindu-și finalul printr-un sentiment de extaz negativ,
ca la Sartre:

extaz negativ

dacă aș face-o, aș face-o ca hemingway,
mușcînd din țeava unei puști de vînătoare.
sau ca chamfort, forțîndu-i pe-ai mei
să mă jelească printr-un sicriu sigilat.

cum să te liniștesc mai curînd?
mai degrabă am de gînd să spun stop,
să ies pe ușa din față, să las în urmă
un mare semn de-ntrebare.

aș hoinări pe străzile unui alt oraș
pînă i-aș învăța pe de rost ritmul,
micile și marile idiosincrazii. aș găsi
un colțișor confortabil de sufragerie,
o femeie călduță care să-mi toarne-n pahar.

și iarăși, dacă s-ar întîmpla să m-ajungă din urmă,
aș arunca o privire spre magnum, aș săruta fruntea pruncului meu,
aș lăsa în fotoliul de lîngă fereastră-un bukowski,

semnul de întrebare mototolit.

Acasă, într-un final, rămîne între clavicula și obrazul ei, Andra. Și încă dor toate, să știi, dar nu-mi
dau voie să mă proptesc în propriile nostalgii, nu chiar acum. Îmi doresc să te las cu un singur
gînd, unul care să deschidă conversația, dar să închidă subiectul.

libelulă

data viitoare cînd ești tentată să îndepărtezi o libelulă de pe mînecă, las-o
să zăbovească acolo o vreme. de vreme ce libelulele trăiesc o singură zi,
se prea poate ca libelula asta să își petreacă întreaga adolescență
hoinărind pe o balustradă, sub nasul tău, după ce te hotărăști să o așezi
acolo cu grijă.

    astfel trebuie să ne fi privit profesorii, sorbind din ceșcuțe la ferestrele înalte.
    aceleași linii monotone, în așteptarea unei țîșniri, a unei desprinderi de pluton. | o
    libelulă curajoasă care obține contactul cu o specie extraterestră. o plimbare pe aleile
    liceului, chiar și numai în capul tău. și ce duminică surdă, ce soare tîmpit, ce de lume
    în urmă.

sorin despoT (în buletin, Sorin Staicu, n. 1985) este scriitor și consultant de comunicare în industria IT. Volumul apasă (2010) i-a adus premiul pentru debut în literatură al Uniunii Scriitorilor din România, iar la finalul lui 2016 a publicat al doilea său volum de poezii, termeni | condiții, Casa de Editură Max Blecher. Este coordonatorul taberei tinerilor scriitori de la Săvîrșin și înfăptuiește cu înflăcărare cursuri-blitz de scriere creativă.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *