Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Adela Dragomir ne povestește cum a personificat Timișoara în perioada revoluției din `89. Această „soră” mai mare i-a adus însă în fața ochilor primul mort și frica. A integrat emoțiile de atunci scriind.
„Amintirile despre copilăria mea sunt mai tot timpul imagini”
Despre mine nu prea mă pricep să scriu. Mă scriu prin poeziile și prin textele de proză scurtă, unde mă ascund după personajele mele. Când fac totuși încercări să mă vorbesc, mă trezesc în mijlocul unei vorbării lichide, încadrată rigid într-o haină superfluuă. Îmi dau seama că sunt adesea un partener de discuție eliptic și confuzionant. Totul vine dintr-o timiditate moștenită și asumată pe care cred că mă descurc să o ascund destul de bine. Poate uneori nici eu nu mă mai găsesc în spatele ei. Însă știu sigur că mă regăsesc în și prin textele mele, mai cu seamă în poezia mea. Ea e natura mea cea mai profundă, acolo locuiește toată frumusețea mea, în camere în formă de lumină.
Puțină lume știe de mine sau de poezia mea. Consonante cu timiditatea, comportamentele care încă îmi oferă un fel de confort sunt evitarea, ascunderea, non-expunerea. În lumea interioară, mă simt puternică și cu mare încredere în crezul meu poetic. Scriu de la 8 ani și așa m-am format ca om, scriind despre lume și mine, prin mine. M-am raportat de mică la lume prin emoțiile, imaginile și cuvintele care rulează mereu pe ecranul meu interior. Nu m-a interesat mai niciodată să mă expun, la fel cum nu m-a interesat să mă inspir direct din ceva exterior mie. E destul material în interior, am fost bine gândiți și înzestrați, deși firește ne influențează ce se petrece în afara noastră. Dar filtrul personal mă animă cel mai mult. În ultima vreme, simt că poezia mea ar fi bine să ajungă la alții. Am material pentru mai multe cărți, voi începe să le scot din sertar. După publicarea volumului meu, Colaj de tăceri, în 2010, am trăit niște emoții neașteptate. Atât oameni pe care îi cunosc dar și oameni pe care nu i-am întâlnit vreodată, mi-au scris cum au rezonat cu versurile mele, cum s-au simțit, cum i-a înaripat scriitura mea. Și asta e minunat – să afli cum ceilalți își aduc aproape de sufletul lor cuvintele care te exprimă și să vezi ce ecou are în ei zbaterea ta.
Amintirile despre copilăria mea sunt mai tot timpul imagini, pur emoționale. La nivel faptic, amintirile mele sunt destul de vagi. Sunt copil unic și asta mi-a influențat mult jocul. M-am jucat adeseori singură. Mi-am creat o lume în camera mea, unde cântam la spray toate cântecele Angelei Similea. Țineam concerte în fața păpușilor, din timiditate rareori erau invitați și părinții mei. Am scris câteva poezii în timpul revoluției, la 9 ani. Țin minte că personificasem Timișoara, o percepeam ca o soră mai mare care suferă mult și pe care nu știam cum să o ajut. Îmi amintesc că eram speriată, era multă frică pe străzi, la televizor, printre vecini. Împreună cu părinții mei, am văzut primul mort al revoluției, la scurt timp după ce fusese împușcat. Fără niciun reper, habar nu aveam în ce registru să integrez ce se întâmpla, ce vedeam, ce se vorbea. Îmi revine acum în minte foarte vie suferința și confuzia acelor zile, la care nu știam cum să mă raportez și doar prin scris m-am descurcat.
De-a lungul copilăriei și adolescenței mele, echipamentele tehnice care m-au însoțit și m-au ajutat să mă exprim creativ au fost pick-up-ul și mașina de scris. Mereu am cântat. Bunicul și sora lui cântau frumos, poezii celebre sau romanțe. Mi-a rămas de acolo gândul că cel mai bine mi-ar sta să îmi cânt poeziile. Am manuscrise bătute la mașină și poate cel mai reușit e cel din timpul anilor de liceu, Carte de aprilie, care însumează poezii scrise în luna aprilie vreme de doi sau trei ani consecutiv. Cred în întâlnirile miraculoase, care te formează și îți influențează devenirea artistică. La 17 ani, prin profesoara de română, Mirela Prodan, de la liceul unde am învățat, W. Shakespeare, am ajuns în contact cu domnul Cornel Ungureanu. El mi-a devenit maestru literar. De atunci, avem întâlniri în care vorbim de scrisul meu. Dânsul m-a nominalizat când aveam 18 ani și astfel am câștigat premiul Amarcord pentru debut în poezie, un premiu frumos, în cărți, care m-a umplut de bucurie. La recomadarea dânsului, la 21 de ani, trebuia să public volumul Poemele vindecării de mine, care era gata pentru tipar. Însă nu am îndrăznit. Nouă ani mai târziu, am ales să public o selecție infimă de poeme scrise între 17 și 30 de ani, Colaj de tăceri, Editura Brumar, carte-obiect, fabulos ilustrată de prietenul de suflet, artistul vizual Cristian Ienciu. Cartea s-a vândut peste așteptările noastre.
Suntem ființe trecătoare. Poate de aici și graba sau nerăbdarea noastră. Mi-am dat seama însă că tot ce trăim e cu grijă și sens așezat în povestea noastră. Devenirea artistică își are cursul ei și e clădită din întâlniri miraculoase, cum îmi place să le numesc. Întâlnirea mea cu dansul contemporan s-a întâmplat prin televizor și prin Ioana Iacob, prietena mea. Pe Ioana o cunosc de la 12 ani, ne-am întâlnit într-o tabără de engleză și de atunci nu ne-am mai despărțit. Ne plăcea și încă ne place să ne prostim, să dansăm, să ne jucăm cu cuvintele. Tot ea e unul dintre primii mei cititori. Legătura cu dansul contemporan la nivel mai serios s-a întâmplat în 2016, prin Cosmin Manolescu. Prin el, mi-am validat ideea despre cum dansul, poezia și cântecul sunt strâns legate în suflul meu artistic. Participarea la proiectul #dansliteratura mă onorează și îmi dă ocazia să le includ în jocul meu și pe celălalte două surori ale poeziei – dansul și muzica.
Am vorbit despre mine prin câteva întâlniri care m-au modelat, însă cel mai potrivit ar fi să vă las cu poezia mea.
Cu fața la viață
Am încercat să trăiesc, nu mi se potrivește,
nici moartea nu-mi vine pe croiala sufletului,
de câteva ori am încercat sa fiu femeie, am rămas fetiță.
Am încercat să stau cu fața la viață, pe alocuri mi-a mers.
M-am uitat în oglinda retrovizoare a mașinii
și culmea, de multe ori, m-am văzut neclar
deși trăiam cu credința că mă asigurasem bine de mine.
Am încercat să nu scriu ani de zile pentru ca, bunăoară, să trăiesc mai aievea
vă spun din adâncuri, nu există moarte mai neagră pentru mine.
Am încercat să nu simt viața, m-am pomenit tremurând de emoție în ea.
Cuvintele unui prieten de litere au sens în mine așa –
– devenirea mi se potrivește cel mai mult,
ființarea e la ea acasă în mintea mea, dar e grea și departe
dacă nu mă locuiesc tihnit sau așezat.
Trăirea trăirii nu e pentru mine
rămân suspendată între lumi, între mine și emoțiile mele.
Nu m-am priceput niciodată să fiu fără nostalgie, să plonjez în prezent
Mo-men-tul
mi se părea că trebuie așteptat cu pregăteli spirituale înalte
și atunci
am tot încercat să mă trăiesc, nu mi-a ieșit nici din greșeală
decât în ziua în care m-am luat în brațe
și m-am întors cu fața la viață.
O să mai scriu despre asta.
Credit fotografii: Cristian Ienciu și arhiva autoarei
Adela Dragomir s-a născut în Timișoara, în 1980. A publicat volumul individual de poezie: Colaj de tăceri, Editura Brumar (2010). Este prezentă cu proză și poezie în revistele: Suplimentul literar Renaşterea Bănăţeană (1997); Orient Latin (2000); Orizont (2001); Dintr-o respirație (2004); Forum Studențesc (2004); Orizont (2005); Orizont (2011); Orizont (2015). Cărți colective, proiecte Ariergarda: Spații părăsite, Cartea de la Lipova, Editura Mirador, 2009; Cartea străzii „Eugeniu de Savoya”, Editura Brumar, 2010; Strada „Augustin Pacha” – Curți interioare, Editura Brumar, 2011; Aleea din parc, Editura Brumar, 2012. Antologii de poezie: Piper, scorțișoară, dafin, vanilie (editor Marian Oprea), Editura Brumar, 2013; Sexul frumos (editor Marian Oprea), Editura Brumar, 2015. A fost distinsă cu Premiul Amarcord pentru debut in poezie, acordat de Uniunea Scriitorilor (1998). Este membru-scriitor 5+TVA (Timişorenii văd altfel) și membru-scriitor Ariergarda.
