Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat. Copilăria e uneori tentaculară și premonitorie, iar alteori este atât de traumatică încât scriitorii cărora le adresez propunerea de a intra în acest labirint refuză experiența rememorării. T.O. Bobe ne oferă o experiență aproape sinestezică, care ne face să auzim, să vedem și să mirosim de la coarnele din Babadag până la praful străzii unde se juca Țară, țară vrem ostași!, toate într-un carusel de imagini în continuă mișcare din cartierul constănțean Coiciu.
T. O. Bobe: „Am văzut-o, în ’76, la un televizor TEMP, pe Nadia Comăneci luînd primul 10 din istoria gimnasticii”
Mărturisesc că acum, cînd mă pregăteam să scriu despre „acasă”, mi-am dat seama că mi-e greu să-mi închipui că altcineva, alți oameni au copilărit în alt loc decît Coiciu, cartierul din Constanța, unde am stat pînă la 14 ani. Poate nu pe aceeași stradă și de-aia nu-i cunosc de atunci. Sau poate nu chiar în același oraș, dar, oricum, într-un fel de Coiciu. Știu, în mod conștient, că alte copilării au arătat altfel, am citit Băiuțeii sau Muzici și faze sau Orbitor sau cine știe ce altceva, am prieteni care mi-au povestit despre copilăria lor, dar copilăria e un timp deopotrivă unic și comun, și atunci cum să-mi imaginez, cum să scot din memoria simțurilor sau a cărnii altceva decît un Coiciu universal?
Cum să cred că alții n-au copilărit tot într-un cartier muncitoresc, construit de tinerii țărani mutați la oraș la începutul anilor ’60, după știința și priceperea lor, cu case vagon din chirpici tencuit, unde existau una sau două camere bune, în care nu stătea niciodată nimeni și în care intrai doar ca să faci curățenia de Paște, de Crăciun, de vară și de început de toamnă, case cu pereți văluriți și văruiți pe dinăuntru, zugrăviți cu rolul de cauciuc care avea patru modele, case încălzite cu sobe de teracotă sau cu mașini pe motorină ori gaz, cu marchize din tablă și geamuri jivrate, acoperite cu tablă sau țiglă, case cu bucătării de vară, în ușile cărora fluturau mereu fîșii de celofan, ca să sperie muștele, cu mici grădini de flori sau de zarzavat, cu un coteț al porcului în fundul curții, lîngă magazia de lemne, cu un cireș sau un vișin sau un cais și, mai ales, cu bolți de viță-de-vie?
Așa a arătat Raiul meu, pentru că, într-adevăr, Rai a fost. Un cartier liniștit, cu trotuare înguste, pavate cu bolovani, printre care cei cu degetele mai iscusite decît ale mele jucau coci, pe monede de 10 bani sau pe capace de bere, cu bile de rulment sau cu limonine. Un cartier liniștit, cu străzi asfaltate doar de cîțiva ani, pe care treceau mai mult căruțele cu sticle goale sau cu fier vechi ale țiganilor din Anadalchioi decît mașini. Un cartier liniștit, unde liniștea era ruptă în după-amiezele de vară de strigătul „Coarne de la Babadag, face bine la stomac!”, al altor țigani, veniți, tot în căruțe, dinspre Tulcea. Un cartier liniștit, unde, în duminicile de vară, ici și colo, răsunau din curți vocile lui Dolănescu, Ileana Sărăroiu, Gabi Luncă, Irina Loghin, Maria Ciobanu sau, mai rar, Luigi Ionescu și Gică Petrescu. Un cartier liniștit unde, doar cînd eram foarte mic și numai de două ori au ieșit bătăi, de la fete, între țigani și militarii în termen de la marină, cu scînduri rupte din garduri și cu centiroane care au spart cu catarama cîteva arcade și buze. Un cartier liniștit pînă spre seară, cînd se mai răcorea, și eram simultan afară toți cei de vîrste apropiate, care stăteam pe Andrei Mureșanu, între Steagului și Izvorului: eu, Gică, Luci, Bebi, Nelu, Vili, Cristi, Gina, Flori, Carmen, Nicoleta. Cînd a crescut și el, ni se alătura cîteodată și Vali, ceva mai timid, și uneori venea și Marilena, de pe Crinului, de care am fost într-o vreme îndrăgostit în taină mai bine de trei săptămîni, dar Ligia nu, Ligia n-a venit niciodată.
Acolo am jucat Nouă pietre și Ascunsa și Frunza și Țară, țară vrem ostași, acolo am aruncat cu bulgări din cazemata de zăpadă, acolo am suflat din tubermane cornete de hîrtie sau boabe necoapte de struguri, acolo a fost organizat, în paralel cu cel din Argentina, în afară de de miuțele regulare, un Campionat Mondial de Fotbal, la porți din pietre, unde Gică, dribleurul străzii, s-a autoproclamat Mario Kempes 2. Acolo, în după-amieze lungi, cu arșiță, am jucat Diri-Diri la bătătorul de covoare din fața calcanului de la baie al lui nea Petruș, cel care, după doar patru fete, a renunțat la speranța că o să aibă și vreun băiat, acolo am făcut biluțe de catran pentru pocnitorile de Crăciun, acolo m-am dat cu cartul din placaj și roți din rulmenți. Acolo mi-am călărit Pegasul, am mîncat semințe de la baba Mafia, acolo m-am jucat cu indieni și cowboys din plastic, în curtea mătușii mele, la care am stat cu mama din vara lui ’75 pînă în iarna dintre ’82 și ’83. Acolo am citit și recitit de patru-cinci ori piesele și schițele lui Caragiale, acolo am citit vreo douăzeci de julvernuri, acolo i-am cunoscut pe D’Artagnan, Athos, Aramis și Porthos și tot acolo, oroare, mi-a plăcut Sadoveanu. Acolo am văzut-o, în ’76, la un televizor TEMP, pe Nadia Comăneci luînd primul 10 din istoria gimnasticii, acolo, de la Vasile Stîngă, m-am molipsit de dragostea pentru handbal, acolo așteptam, cînd încă eram preșcolar, meciurile lui Cassius Clay cu Foreman și Frazier, acolo m-am întîlnit în fiecare sîmbătă cu Kojak, cu Colombo, cu Mannix, dar și cu Bobby, Pamela, J.R., Sue Ellen, Lucy, Miss Ellie, Jock, acolo toată lumea s-a crezut cel puțin o dată John Wayne.
În Coiciu am văzut, la nici un an și la nici 20 de centimetri dincolo de fereastră, un om de zăpadă. În Coiciu, în lungul străzilor, vedeam, în perioada de dinaintea Crăciunului, în întunericul zorilor, în drum spre școală, focuri, din loc în loc, unde se pîrleau cu paie, numai cu paie, în stradă, porcii tăiați mai devreme, și în Coiciu susurau atunci, pe lîngă borduri, amestecate cu mîzgă, pîrîiașe de sînge, scurgîndu-se către canalizări. În Coiciu, vara, se făceau nunți cu lăutari și cu hore în fața casei de unde era luată mireasa, hore la care veneau să se uite și vecinii neinvitați, vecini care evaluau reușita evenimentului în funcție de cîte mașini mici se înșirau în alai. În Coiciu, toamna, se răsturnau în fața porților camioane sau căruțe de lemne și de cărbuni, cărbunii erau cărați în magazie rapid, dar stivele de bușteni așteptau cîteva zile, pînă venea să îi taie circularul pe motorină, și abia apoi bărbații în maieu și pantaloni de salopetă spărgeau cu topoare butucii. În Coiciu, o dată pe săptămînă, venea și mașina de gunoi, și toată lumea știa cînd vine și își scotea tomberoanele în fața porții de dimineață, și mașina se auzea de departe, și tot de departe se auzea, din ce în ce mai tare, strigătul „Gunoiul! Gunoiul”, care, după aceea, se stingea treptat, iar în urma mașinii rămîneau doar zoaiele negre.
De acolo, din Coiciu, mi s-au încrustat în minte, mai puternic decît contururile oricăror personaje literare, fie ele de la Dostoievski, fie de la Shakespeare, fie de la Balzac, contururile unor oameni care au fost sau sînt încă vii, care au purtat sau poartă carne, sînge, oase și piele și păr și cornee și unghii. Cum să-i uit pe nea Neacșu și tanti Neacșu, proaspăt pensionari, care nu mergeau nici pînă la Complex decît dichisiți și gătiți, care ne vînau cînd încercam să furăm cireșe din curtea lor, care încă se iubeau și beau împreună, doar ei, în fundul curții, iar pe urmă se certau și se băteau reciproc pînă la sînge? Cum să-l uit pe nea Marin, care încăleca și descăleca de fiecare dată, cu un gest larg, amplu, pe și de pe bicicletă, cînd pleca și venea de la serviciu? Cum să-l uit pe Nicușor, băiatul cel mic al lui nea Marin, care, la trei ani, sechestrat în curte, scurma în pămîntul de sub gard pînă își făcea loc să iasă pe-acolo ca să se joace cu noi, care, evident, nu-l băgam niciodată în seamă? Cum s-o uit pe Coana Gina, aflată la granița dintre dolofănie și obezitate, care spărgea în fața porții semințe aproape de dimineața pînă seara și nu-i scăpa nici o mișcare și nici o bîrfă de prin vecini? Cum să-l uit pe cel mai mic dintre cei 11 băieți ai dascălului de la biserica din cartier, trecînd printre noi încet, cu acordeonul în spate, însă și cu povara sindromului Down, înspre casă. Cum să-l uit pe Sile, golanul străzii, care fusese și închis la casa de corecție pentru că îl bătuse pe ta-su, trecînd crăcănat și mereu aplecat șmecherește, cu ochii întotdeauna spre cer, după grauri, și cu o praștie ieșindu-i din buzunarul drept de la spate al pantalonilor? Și cum să-l uit pe bețivul străzii, nea Mitruț, zis Litruț, întorcîndu-se din gard în gard de la drojdierii lui de la Complex și întrebînd printre sughițuri pe fiecare om care-i ieșea în cale „Drăguță, care-i strada Andrei Mureșanu?” Cum să-i uit, dar și cum să-i pomenesc pe toți, pe fiecare în parte?
Însă, chiar dacă i-aș pomeni, chiar dacă aș scrie pentru fiecare, nu doar o frază, ci un capitol de carte, chiar dacă aș descrie fiecare scîndură din fiecare gard, și fiecare melc din fier forjat, și fiecare jgheab, și fiecare burlan, și fiecare pod cu săpun de casă, și fiecare jaluzea din fiecare fereastră, chiar dacă aș reuși să inventez un dispozitiv care să redea straturile de mirosuri care îmi revin în minte și-n nări cînd spun Coiciu, mirosul de cozonac, de murături, de covoare de iută, mirosul de tei și de regina-nopții și de struguri tămîioși atîrnați din butucii de vie, mirosul cărnii de cîrnați care tocmai intră din mașina de tocat în mațele proaspăt spălate, mirosul de cartofi prăjiți în untură emanat în fiecare zi de cel mai bun prieten al meu, mirosul cenușii atunci scoase din sobă și al pămîntului de primăvară, umed, din care înfloreau ghiocei, chiar dacă aș povesti fiecare istorie din spatele fiecărui rid al familiei mele, despre care n-am spus nimic, tot n-aș reuși să arăt nici pe departe ce înseamnă pentru mine acel acasă presărat cîte puțin și discret în tot ce-am scris pînă acum.
Credit foto: arhiva autorului
T.O. Bobe
S-a născut în 1969, la Constanţa, iar în 1995 a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii Bucureşti. A lucrat ca secretar literar la Teatrul Mic din Bucureşti, redactor şi scenarist de televiziune şi copywriter. Volume individuale: Bucla (poezie, Ed. Univers, 1999, Ed. Humanitas 2015), Darul lui Moş Crăciun (carte pentru copii, Ed. Humanitas, 2003, 2011), Cum mi-am petrecut vacanţa de vară (roman, Ed. Polirom, 2004, 2007 și Ed. Humanitas 2011), Centrifuga (antologie de poezie, Ed. Polirom, 2005), Contorsionista (povestiri, Ed. Humanitas 2011). Volume colective: Tablou de familie (Ed. Leka-Brîncuş, 1995), Cartea cu bunici (Ed. Humanitas, 2007), Bookătăria de texte și imagini (Ed. Faber Studio, 2009), Primul meu job (Ed. Art, 2011), București ’21 (ARCUB, 2015), Cum iubim (Ed. Vellant 2016), Tot înainte. Amintiri din copilărie (Ed. Curtea Veche, 2016). Este prezent în antologiile Best Of. Proza scurtă a anilor 2000 (Ed. Polirom, 2013), 111 cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română (Ed. Nemira, 2016) și 10.000 de semne (Ed. Institutul Cultural Român, Ministerul Culturii, 2016). Volumul Centrifuga a fost tradus în limba germană (Merz&Solitude, 2004). Este scenaristul filmului experimental de scurt-metraj August (2007), regizat de artiștii Mona Vătămanu și Florin Tudor. A realizat textele pentru tablourile expoziției de pictură Nouă umbre a artistei Nectaria Radu. A predat cursuri de creative writing organizate de Revista Echinox (Cluj, 2011), SudentFest (Timișoara, 2015), Revista de povestiri (2014, 2015, 2016). În anul 2000 a fost bursier la Akademie der Künste din Berlin, în 2003 şi 2004 bursier la Akademie Schloss Solitude din Stuttgart, iar în 2006 bursier ProHelvetia. Tablou de familie a primit Premiul pentru debut al revistei Tomis, iar Bucla a primit Premiul Naţional Mihai Eminescu pentru debut în poezie. Contorsionista a fost nominalizată la premiile Radio România Cultural la categoria Cartea de Proză a anului 2011 și la Gala Industriei de carte din România la categoria Beletristică.
