Bookaholic

Există evenimente, oameni și locuri care ne definesc, care ne-au format și pulsează latent sau manifest în ceea ce facem, în ceea ce scriem, în modul în care relaționăm cu ceilalți, în modul în care ne dezvoltăm și trecem prin viață. Există povești pe care memoria ni le „întoarce” în prezent sub o formă mai mult sau mai puțin reală, există imagini puse pe stand by care mai sunt prezente doar în amintirile noastre. Rubrica Autori în casă, autori acasă este un spațiu în care scriitorii se întorc în timp, la primele amintiri din locurile natale, pentru a retrăi farmecul de odinioară al unui trecut personal, pentru a ne dezvălui unde au luat naștere cu adevărat.

Diana Iepure ne poartă într-o poveste a unei copilării petrecute pe malul Nistrului, împreună cu o puzderie de copii, fiecare cu temperament aparte și obiceiuri de neuitat. Iar de la prima carte luată dintr-o bibliotecă de pe malul Nistrului, „Coliba unchiului Tom”, de Harriet Beecher Stowe, la cărțile pe care le scrie sau le traduce acum, nu a fost decât un pas.

Diana Iepure: Adoram cabinetul ,,tehnic” cu aparatele-i fascinante, cu ecranul alb pentru proiecţia filmelor şi diafilmelor

Pe parcursul anilor, m-am raportat diferit la copilăria mea. Am trecut prin tot felul de etape: de la idealizare, nostalgie foarte puternică la o evaluare calmă, temperată, apoi la una destul de critică. Cel mai bine m-am simţit, bineînţeles, în prima extremă. Ea mi-a oferit şi îmi oferă un anumit confort psihologic. E atât de odihnitor, măcar din când în când, să locuieşti în propria poveste.

M-am născut într-o capitală, dar am copilărit la ţară, în satul de baştină al mamei, situat între două orăşele – Soroca şi Iampol – pe malul drept al Nistrului, unde părinţii s-au stabilit după terminarea facultăţii. E plin internetul, cred, cu istorii din copilăria mea, de aceea mă voi strădui să nu mă repet.

I. Şcoala

Aşa cum copiii de actori, de foarte multe ori, cresc în teatru, pe scenă, printre culise şi în cabinele de machiaj, aşa am crescut eu în şcoală, părinţii mei fiind profesori. Acolo m-am simţit mereu acasă. Îmi era familiară şi chiar familială atmosfera: sunetul clopoţelului, seratele şi serbările şcolare, careurile, băncile, mirosul de cretă, tablele mari, maro, bureţii îmbibaţi cu praf alb, florile de la geamuri, zgomotele din sala de sport, atunci când mingea de baschet nimerea în coş sau când, în timpul antrenamentelor la lupte clasice, adversarii se „trânteau” de pocneau „matrasurile” (*1). Îmi era familiar vuietul cazanului imens, „vu-vu-vu”, mirosul cărbunelui din cazangeria şcolii (kocegarka), aflată chiar lângă scările ce coborau spre sala de sport, sau – cum i se spunea la noi – sala sportivă, dar şi mirosul chimicalelor din cabinetul de chimie, cel din şcoala veche, cu fantasticul – pentru acele vremuri, dar şi pentru cele de azi – laborator cu eprubete şi reactivi.

Mama, în centru, cu elevii ei. 1974, probabil

Noi, copiii, adoram cabinetul „tehnic” cu aparatele-i fascinante, cu ecranul alb pentru proiecţia filmelor şi diafilmelor şi ne îmbulzeam, în repausuri, la bufetul şcolii – plin cu bunătăţi de genul checului de 16 copeici, ruladei cu halva sau „pirojoacelor” (*2) cu magiun – în aşteptarea rândului să deşertăm în palma vânzătoarei cele câteva monede zornăitoare. „Măăăăi, grijania voastră! Care mi-a dat, faraonilor, mâna asta de copeici cu tot cu un păduche?!” Şi se făcu pe loc o linişte de mormânt.

Îmi sună şi acum în urechi zarva din recreaţii, făcută de copiii satului. Unii dintre ei mă simpatizau, mă purtau în cârcă, în sân sub cămaşă sau după gât. De curând, am descoperit pe internet poze cu elevii de atunci, cu fetele şi băieţii care mi se păreau atât de înalţi şi de frumoşi. M-am convins că nu doar păreau, ci chiar aşa erau. Alţii, mă simpatizau mai puţin şi îmi spuneau „dihanie”, mai ales dacă primeau vreo notă rea la biologie sau chimie.

În această poză este imortalizat un set de veselă (de aluminiu), visul oricărei fetițe în acele vremuri. Sau, mă rog, aproape al oricărei, plus, în colțul din dreapta, se vede un fragment de cărucior (kaleaskă) pentru păpușă, un element de lux, pentru noi, în materie de jucării. Sunt cea mai mică, imitam o îmbucătură. Cosăuţi, 1975

În şcoala nouă, mă simţeam bine doar când toţi plecau, se făcea linişte şi puteam să mă gândesc în voie la ale mele.

II. Prietenii mei din mahală – cu accent pe „ha”

Am dat de mulţi dintre ei pe internet. M-am bucurat că şi-au păstrat trăsăturile. De câte ori le văd pozele, îmi amintesc de aventurile noastre.

Margareta. Cu ea am fugit pe coclauri să culegem căpşune şi am adormit sub o tufă de viţă de vie, în vârful dealului, deasupra cimitirului, unde ne-a găsit tata, deja pe amurgite. La ea îmi plăcea să mănânc, în anexa de după „sarai”, cartofi prăjiţi, tăiaţi rotund şi presăraţi cu piper. „Nu te mai duce atâta pe capul oamenilor!”, mă apostrofau acasă, dar eu mă duceam pe ascuns. Erau de o bunătate şi de o blândeţe deosebită părinţii Margaretei, ambii calzi şi primitori.

Olica. Ne certam şi ne împăcam într-o veselie. Aveam aşa o atracţie una faţă de alta, nu dura mult supărarea. La parterul casei noi din curtea Olicăi, puneam la pickup-ul ei cu 4 viteze fel de fel de viniluri date la viteză diferită. Melodiile ieşeau mai toate cu prostioare, cântate piţigăiat de vedetele URSS-ului: „Puţulai ne viju, puţulai ne slîşu, puţulai ne znaiu, puțulai nikomu, nicego ne skaju! (*3)”.

Ala. Lângă fântâna din curtea ei, la umbra unui nuc, ne jucam şi urmăream vecinii care veneau după apă, iar odată, după ce ne-am jucat la mine, mi-a zis: „Nici nu-ţi închipui ce viaţă fericită trăieşti tu”. Nu mă gândisem niciodată la asta. Aveam amândouă cam în jur de şase ani, dar aşa m-au impresionat cuvintele ei, că, vedeţi, încă nu le-am uitat.

Viorel, unul dintre băieţii prietenilor noştri de familie, deschis, altruist, sincer. În camera lui plină cu jucării, piesa centrală era un căluţ de lemn pe care îl adoram. Ce poate fi mai frumos decât doi copii jucându-se liniştit printre valize cu jucării? Numai că odată am fost într-atât de liniştiţi, încât părinții nici nu ne-au observat şi ne-au căutat în disperare prin toate fântânile şi gropile din împrejurimi, pe la Nistru şi pe dealuri, gândindu-se la ce e mai rău.

Eu cu Viorel în faţa atelierului şcolii. 1974

Larisa, o verişoară. Mi-a luat de la magazinul „pe zagatovkă” (*4) de la Iampol un tricou scump, de import, dintr-un material fin, cu desen viu colorat. Spatele tricoului era tot siniliu, partea din față – albă, cu un leu mic imprimat pe piept. În plus, avea sub leu inscripția Jungle King. Karoce (*5), un vis pentru acele timpuri. Într-o zi, țin minte că observasem la cineva un tricou similar și m-am grăbit s-o informez:

– Știi, Larisa, era un tricou fix ca al meu, dar parcă pe mine se așază mai bine.

– Clar lucru că se așază mai bine – a zâmbit – are și pe ce se așeza.

Și i-am fost atât de recunoscătoare. Datorită ei, m-am simțit regina junglei, fapt care nu mi s-a întâmplat prea des în copilărie.

Jenea, altă verişoară, venea cu cărţi şi îmi citea poezii: „Naşa Tanea gromko placet. Uronila v recyku meacik. Tişe Tanecyka ne placi. Ne utonet v recyke miacy”. Știu și azi poezioara asta de Agnia Barto și țin minte momentul când am primit cartea frumos ilustrată, cu Tanea plângând amarnic după mingea ei.

Profesoara mea de română. Aşteptam cu nerăbdare sărbătorile noastre de familie, nopțile dansante pe coridorul lung de la etajul casei ei. Acolo am răsfoit primele reviste în franceză, am mirosit primele parfumuri din sticluțe sofisticate.

Primăvară în preajma școlii din Cosăuţi. Un băiat care îmi plăcea mie în copilărie. 🙂 Sfârşitul anilor ’70

Bibliotecile, Luminiţa

Cu Serioja am intrat într-o duminică în biblioteca pentru copii de pe malul Nistrului. Am stat o bucată de zi printre rafturi şi am citit ce am vrut. Iar când am ieşit de acolo exact pe unde am intrat (pe un geam spart de la uşa din spate), am luat cu mine cartea „Coliba unchiului Tom” de Harriet Beecher Stowe, pe care o am şi azi. Dintre cărţile câştigate cinstit, m-a marcat „Regele Maciuś I” de Janusz Korczak. M-am pricopsit cu ea trăgând un bilet de loterie la Luminiță, magazinul nostrum de cărţi. Am avut mare noroc. E unica loterie din viaţa mea la care am jucat și chiar am câştigat în repetate rânduri.

Cititul la țară

Nu duceam lipsă de cărți acasă, dar, în același timp, am avut norocul să locuiesc într-un sat mare cu spații generoase dedicate cărților – librăria, biblioteca pentru maturi, cea pentru copii, biblioteca școlii – în care, din când în când, mă refugiam. Dorința asta de a sta printre cărți nestingherită de nimeni are și ea un temei. La țară, unde lumea, pe parcursului întregului an, vorba mamei, „crapă de lucru”, lectura era (și, probabil, încă mai este) considerată mai mult o odihnă decât o muncă, așa că se rezerva lecturii timpul care rămânea după munca „adevărată”.

Aranjatul cărților în biblioteca familiei după tradiționalele reparații de vară era ceva intermediar între distracție și muncă și, când mi se oferea această șansă, deveneam inutilă pentru societate, până s-a prins mama că n-o scot niciodată la capăt și m-a eliberat de această muncă. În picioare pe scaunul din fața etajerei am citit mai multe cărți, printre care „Bărbatul și femeia. Relații intime” de S. Schnabl, tabu și raritate mare, descoperită în timpul uneia dintre aranjări. Nu mai zic că în carte erau și diferite desene în secțiune, inclusiv ale actului sexual. Deși tradusă în rusă, paradoxal, am înțeles tot.

Profesorii din Cosăuți pe pragul școlii de pe malul Nistrului. 1980

La drept vorbind, pentru mine, lectura constituia odihnă, distracție, o ocupație care îmi producea o mare satisfacție. Și cum satisfacția de orice fel dă dependență, am găsit o modalitate de a-mi rezolva problema obținerii acestei satisfacții. Oriunde și oricând. La un moment dat, aveam cărți ascunse peste tot: în canapelele pliante, după scară, printre sacii cu făină, în bașcă după cărbuni, pe acoperișul wc-ului de afară, aveam chiar și în iesle la vacă, în podul casei erau, oricum, reviste. Astfel, indiferent de misiunea de muncă „adevărată” pe care o primeam, în orice colț al curții aveam cu ce mă sustrage. Încă de atunci mi-am zis că îmi doresc să trăiesc la oraș, pe care l-am considerat mereu mai prielnic atât lecturii, cât și altor activități inaccesibile intelectualilor de la țară, mereu nevoiți să muncească pe zece fronturi pentru a se menține la un nivel cât de cât onorabil, dar și pentru a fi în rând cu lumea, ba chiar mai mult, un exemplu pentru lume.

Atmosferă. Nuntă cu fanfară la Cosăuți. Sfârșitul anilor ’70

În concluzie, nu știu cum se face, dar atunci când scriu, toate lucrurile bune se înșiră mai ușor, cu de la sine putere, parcă. Probabil că au fost mult mai multe și mai importante pentru scrisul meu și pentru ceea ce sunt acum. Cele sumbre rămân să zacă undeva și să mă macine, fără a se lăsa încetișor scrise.

(*1) saltele
(*2) pateuri
(*3) „Puțulai nu văd, puțulai nu aud, puțulai nu știu, puțulai nu voi spune nimăinui nimic”. Sunt cuvintele unui cântec care, odată dat discul la o altă turație decât cea prevăzută, vocea cântăreței se auzea foarte subțire, schimonosit, iar cel mai picant cuvânt din cântesc era, pentru noi, „puțulai”, care la turație normală se auzea, paradoxal, „nicego”, adică „nimic”.
(*4) Magazin „pe zagatovkă” – un magazin de unde puteai cumpăra diverse lucruri de import. Plata se făcea parte în bani, iar parte – în produse bune pentru export, cum ar fi miez de nucă, miere de albine etc.
(*5) Mai pe scurt (rus).

Credit fotografii: arhiva autoarei

Diana Iepure a debutat în 2004 cu volumul de poeme „Liliuţa”, apărut la Editura „Vinea”. A semnat poezie şi proză în publicaţiile literare „Vatra”, „Contrafort”, „Convorbiri literare”, „Orizont”, „Ziua literară”, „Feed Back” , „Stare de Urgenţă”, „Revista la plic” etc. În 2009, a obţinut Premiul Grand Underground al revistei electronice TIUK! A tradus volumele: „Tărâmul inaccesibil” de Sf. Nicolae Velimirovici, Editura Cathisma, 2007; „Moartea lui Ahile” de Boris Akunin, Editura Humanitas, în 2008. Prezentă în antologiile: „Noua poezie basarabeană”, Editura Institutului Cultural Român, 2009, și „Iubirea e pe 14 februarie”, Editura Vinea, 2010. În 2011, a publicat volumul de poezie „O sută cincizeci de mii la peluze”, Casa de Pariuri Literare (Premiul Republica la Salonul Internațional de carte, 2012, Biblioteca Națională a Republicii Moldova). Mai multe despre Diana, aici.