floriniaru

Prima parte a aventurilor scriitorului Popescu în lupta cu redactorul său de carte o găsiți aici. 🙂

Telefonul sună noaptea jumătate. Nu, nu e miezul nopții, că nimeni nu se mai culcă la opt, cu găinile și nici nu se scoală la patru dimineața, să pună în desagă mămăliga rece și ceapa, pentru seceriș. Deci e trei dimineața, fix. Redactorul strînge din dinți. Ca un făcut, mobilul nu-i la îndemînă, să-i rupă gîtul. La al treilea apel se extrage din pat, evitînd privirea plină de orice a soției și se retrage în bucătărie. Nu răspunde – încă. Își aprinde o țigară și oftează. E Popescu. Popescu, romancierul. O să sune încă o dată, asta e mai sigur ca sfîrșitul lumii.

Și telefonul sună, la secundă, la al treilea fum.

— Hai, mă, unde te ascunzi?

— Dorm.

— Dormi? Nu pot să cred. Cine citește romanul meu nu poa’ să doarmă – răsună în receptor vocea autorului. Hai, spune drept. Te-am dat pe spate.

— Da.

— Serios? Doamne, am învins! Știam eu…

— De fapt, sînt nițel blocat.

— Știam, știam, știam! (apoi, cu voce scăzută) Tăceți, bă, vorbesc cu editorul meu! (din nou, cu voce plină) Te-am dat pe spate!

— De fapt – redactorul își îngroașă vocea –, sînt blocat în introducere. Nu pot să trec de ea. E prea…

— Genială?

— Da, îndrăznesc să cred că e genială, de aia nu-i dau de cap.

Brusc, la celălalt capăt al mobilului se lasă un soi de liniște. Vocea lui Popescu a dispărut, zgomotul de fundal (un bar cu geamuri multe) e limpede ca cristalul.

— Fii atent aicea – vocea redactorului se umple pe dinăuntru, iar stăpînul ei ia între dește manuscrisul –, zici așa, citez: “Pavel era una din acele naturi pasionale care poartă în adîncul sufletului lor mai multe motive de tulburare decât le poate îngădui lumea de afară: ele sunt ca oceanul. L-ați privit vreodată sub cerul senin, cînd nici o adiere nu se zbate deasupra? E calm ca untdelemnul. Din senin începe-a fierbe; clocotește, se umflă, se ridică uriaș și înspăimîntător; se zbate tot mai tare și mai tare, tot mai iute și mai iute, vasta anarhie a talazurilor peste talazuri! Au pierit zeii, e mort Neptun, lumea e din nou un haos al începutului! Cine să-l mai fundamenteze dintr-o singură-ncruntare, la un singur semn? Ce zbucium satanic din senin! Ascultați mugetul acesta zguduitor de ceruri! Corăbier, nu-ți pierde vremea, atât de prețioasă pentru mîntuirea sufletului tău! Lasă sforile velelor și închină-te: adîncul te cheamă nerăbdător și ucigaș! Uraganul năprasnic se prăvale! Cine? cine l-a pornit cu așa grozave porunci? Oceanul însuși. Sufletul omenesc. El se chinuie din propriul și profundul lui neastîmpăr. Iată sufletul omului pasionat…*

— Da, zice Popescu mîndru. Sînt cele mai bune pagini…

— Stai, stai puțin! Cartea ta e despre vreun marinar? Nu se petrece în București?

— Ba da, dar…

— Domle, Bucureștiul nu e port la mare. Se taie! Mă înțelegi? Tăiem primul capitol, Pavel și Oceanul. Apropo, Pavel e corporatist și povestea lui începe vineri, în Centrul Vechi. Vorbim mîine.

Redactorul surîde demonic, închide și trece telefonul pe silent.

(va urma)

* Autorul (nu Popescu) și-a luat permisiunea de a adapta “Cîteva păreri” de I. L. Catagiale pentru capodopera scriitorului Popescu.

Florin Iaru

Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori români contemporani, Florin Iaru a fost membru al Cenaclului de Luni, a debutat în 1981 cu Cântece de trecut strada și a fost co-autor al volumului colectiv Aer cu Diamante. Florin Iaru lucrează în presă, atât print cât și televiziune și ține cursuri de scriere creativă. Cea mai recentă carte este volumul de proză scurtă "Povestiri cu final schimbat".


Un comentariu
  1. POPA MIA

    E,mai în glumă,mai în serios,lupta pentru supravieţuire a adevăratului creator şi a Mekăi sale

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *