Există cărţi pe care ai impresia că le poţi descifra numai printr-un fel de magie, una care te ajută să pătrunzi dincolo de rânduri, să intri până în mijlocul unor păduri întunecate spre care nu te-ai încumeta dacă te-ai afla de unul singur în faţa lor în viaţa reală. Dar graniţele dintre ceea ce este şi ceea ce ar putea să fie chiar în jurul tău se străbat foarte uşor cu astfel de cărţi care merită oricând o recenzie, așa cum este cea a lui Iván Repila.
Visul, realitatea şi irealitatea, tangibilul şi imaginarul, imaginaţia şi ghicitoarea sunt toate elemente pe care cineva le aşază în mod voit într-o astfel de operă care va deveni pentru mintea ta o călătorie extraordinară.
Doar în Drumul înfometat a lui Ben Okri am mai avut această senzaţie de epuizare citind, o ameţeală precum cea despre care cineva îmi povestea că a simţit-o urmărind Russian Ark al lui Sokurov. Azaro, copilul-spirit prins între două lumi, cel care vede şi aude spiritele la fel de rătăcite ca şi el, face constant o descriere a unei lumi care te înspăimântă şi de care, cu toate acestea, nu te poţi desprinde.
În puţ, acolo unde Cel Mare şi Cel Mic sunt captivi, cei doi fraţi din romanul lui Repila, ai aceeaşi senzaţie de rău, de ameţeală, de vertij pe care nu-l poţi abandona în întregime. Pătrunzi atât de adânc în carte încât nu de puţine ori îţi vei dori să ridici privirea, doar pentru a verifica dacă deasupra ta mai există o suprafaţă cu aer curat. Sau poate că, ridicându-ţi privirea, verifici inconştient ca realitatea din jurul tău să mai fie aceeaşi.
Transe, vise, delir, toate amestecate ca într-un drum pe care numai Azaro ştia să-l parcurgă, cu o dexteritate care însă Celui Mic pare să-i lipsească la început, atunci când Cel Mare are grijă de el şi nu îl lasă să mănânce din punga cu mâncare pe care o păstrează pentru mama lor.
Trec nouăzeci şi şapte de zile până la finalul cărţii, iar deznodământul aruncă afară din puţ cheia pe care ne-o dorim de la început: de ce au ajuns acolo şi de ce nu îi caută nimeni?
Dar nu asta ne va frământa pe parcursul celor nouăzeci şi şapte de zile, timp în care vom începe, din ce în ce mai mult, să simţim în gură gustul mâlos al cuvintelor, apropiat de consistenţa scrierii lui Repila, să trăim lângă ei spaima care îi apropie de moarte, să răscolim cu degetele încleştate după rădăcini şi viermi care să ne asigure o supravieţuire fantasmatică.
Pământul care hrăneşte şi care poate totodată să rănească, groapa pe care o sapă Cel Mic vrând să se afunde cu totul, „pătura de pământ” care îi acoperă la căderea nopţii duc aproape inevitabil la legătura dintre Robinson şi pământul descris de Tournier, pământul fertil, văzut inclusiv ca având funcţie maternă, aproape ca o fiinţă vie:
„Acest întuneric din inima zilei. Dar şi această căldură inexplicabilă, atât de apropiată de iubire… N-o vezi? Nu simţi lichidul care ne înconjoară, ca şi cum am fi nişte fetuşi? Aceşti pereţi sunt nişte membrane, iar noi plutim printre ele, ne întoarcem, aşteptând venirea noastră pe lume, atâta timp amânată. Puţul ăsta e un uter, tu şi cu mine stăm să ne naştem, ţipetele noastre sunt durerile facerii lumii”.
Din nou, ideea de renaştere alături de cea de uniune gemelară ca în Meteorii şi, în plus, acelaşi miros de pământ reavăn sau proaspăt amestecat de la ploaie, aceeaşi senzaţie de scufundare reies din ambele cărţi: Băiatul care a furat calul lui Attila şi Vineri sau limburile Pacificului.
Scurta paralelă nu poate merge însă mai departe, nu cu aceleaşi două cărţi, dar se poate îndrepta către Meteorii lui Tournier, către mitul iniţierii şi către cel al refacerii, luând ca exemplu experienţa Celui Mic care se dovedeşte într-un final a fi mai puternic decât Cel Mare, dar care are de parcurs un traseu iniţiatic, unul care nu e neapărat unul de renaştere sau de salvare, iar asta poate rămâne la latitudinea celui care citeşte, cel care alege să judece sau nu.
Dar cine poate şti cine învaţă pe cine? Cel Mare pare să fie la început profesorul, cel care îndeamnă, cel care educă, arată sau interzice. Cel Mic e cel care va recupera imediat, cel care, slăbit fiind, prin căderea în transă, găseşte ceea ce Celui Mare îi va fi imposibil să descifreze. Poate că acolo, în puţ, timp de câteva minute în care povesteşte, chiar se află băiatul care a furat calul lui Attila:
„M-am simţit important, ca un pictor. Am descoperit că adulţii se uscau înaintea copiilor şi că aceştia din urmă nu ţipau când vedeau moartea apropiindu-se, ci o primeau liniştiţi, înţelegând-o. Mi-am continuat drumul călcând în picioare popoare şi rase, şi ştiu că atunci o limbă a încetat să mai fie vorbită, pentru că l-am strivit, surescitat, până m-am rănit eu însumi, pe ultimul om care o cunoştea”.
Acelaşi mit se reia şi prin ideea de furie, de crimă care vine după oroarea dusă la extrem, după ce misiunea de a ucide se îndeplineşte. Iniţierea, cel puţin teoretică, e făcută de Cel Mare, dar cui i se va oferi şansa de a deveni bărbat, în înţelesul pe care acesta din urmă o dă întregului parcurs de devenire?
„Şi, în sfârşit, vine voinţa. În dimineaţa crimei, nu vei putea mânca, pentru că toată noaptea ai fost bântuit de vise teribile. Vei fi prins cu totul sub blestemul unei violenţe care te va orbi cu puterea ei, însă o violenţă filtrată printr-o nebuloasă de îndoieli, de parcă ai fi îngrozit că vei sparge un pahar de cristal bând apă din el. Nu-ţi face griji. Păşeşte liniştit, simte cum paşii tăi deschid falii întunecoase în cotloanele sufletului, înaintează ca şi cum pământul s-ar învârti privindu-te ţintă în ochi.”
Transformarea se face în mod continuu în cazul Celui Mic, iar Cel Mare e cel care va rămâne în urmă fără să-l mai înţeleagă, de la un punct încolo, în întregime pe fratele lui. Rolurile se inversează, ca într-un scenariu bine definit în care nu mai poate interveni nimeni.
Uterul-puţ, cu muzica sa „osovegetală” („sunetul rezultat prin lovirea rădăcinilor uscate cu diverse oase”), pregăteşte şi găzduieşte transformarea, ţine în el ceea ce atât Cel Mare, cât şi Cel Mic pregătesc de-a lungul celor nouăzeci şi şapte de zile.
Romanul lui Iván Repila e ca o iederă pe care o zăreşti crescând dinspre marginile cele mai întunecate ale unei fântâni, fără să fii sigur că va ajunge vreodată la suprafaţă. Îi urmăreşti însă fiecare nouă încrengătură, îi observi frunzele mai întâi firave, dar decise, firele contorsionate şi rezistente, construcţia care nu are decât o direcţie: aceea de a ieşi la suprafaţă.
Straturi? Cu siguranţă, există mai multe, dar nu au loc într-o singură recenzie Iván Repila. Însă nu felul în care poţi alege să spui că ai intuit o parte din temerile sau convingerile celui care scrie e esenţial aici, nici măcar felul în care violenţa îşi dovedeşte importanţa într-un ritual care nu poate duce decât la şi mai multă violenţă (limbaj şi mecanism similare celor din Împăratul muştelor). Nu va exista o concluzie clară nici măcar la final, atunci când, ca cititor, vei avea ocazia de a alege: să crezi sau nu într-o direcţie care, în cele din urmă, precum parcursul întregului roman, se va dovedi inevitabilă.
