Baletul este o modalitate de expresie a unei stări ce, la suprafaţă, nu poate însemna decât graţie, sensibilitate, candoare – feminitatea întruchipată. Ce se ascunde însă în spatele costumelor diafane şi a zâmbetelor îngereşti nu are, de multe ori, nimic de-a face cu aparenţa sclipitoare şi desăvârşită a dansatoarelor care fac ca dansul lor să pară ceva înnăscut, ceva contopit cu fiinţa lor şi care, tocmai datorită acestei contopiri, pare ceva lipsit de dificultăţi şi de efort. Nimic mai fals de atât – pe lângă orele chinuitoare de repetiţii, balerinele duceau, nu cu atât de mult timp în urmă, o viaţă extrem de presantă, statutul lor fiind, de fapt, cel al unor curtezane (în cel mai bun caz). Kathryn Wagner recrează, în Dansatoarea lui Degas, atmosfera Belle Époque a Parisului „tuturor posibilităţilor”, surprinzând un tablou despre care ne formăm adesea o imagine idealizată – lumea balerinele care aveau privilegiul de a dansa pe scena Operei din Paris şi pe care toată lumea le invidia sau le râvnea.
Pornind de la o serie de lucrări ale lui Degas care sunt studii pe dansul balerinelor şi pe stilul lor de viaţă, în Parisul sfârşitului de secol XIX, Kathryn Wagner, scriitoare americană aflată la primul ei roman, îşi imaginează care a fost povestea din spatele acelor tablouri. Nealterând faptele cunoscute despre Degas, Kathryn Wagner păstrează ficţionalul în cadrul verosimilului: nu-l idealizează pe Degas şi nici nu-i creează un happy-end.
Degas apare ca o figură excentrică în Parisul ce încă mustea de tradiţionalism şi rigiditate în gândire, încă nu era cunoscut, era ceea ce noi numim acum „struggling artist”, un pictor care se revolta împotriva tradiţiei şi avea curajul să vorbească despre „noua artă”. Spre deosebire însă de dansatoare, Degas şi grupul său de pictori impresionişti dipun de toată libertatea din lume: să creeze, să se dedice artei, să răstoarne ideile preconcepute şi să aducă un nou stil în pictură, realismul, surprinderea vieţii aşa cum este ea, fără înfrumuseţări şi alte podoabe false.
Romanul aduce la viaţă două realităţi care coexistau în Parisul Belle Époque: eleganţa şi opulenţa celor bogaţi, care, de la distanţă, păreau fericiţi şi lipsiţi de griji, şi, pe de altă parte, sărăcia care îi împingea pe oameni la nişte limite greu de înţeles – mame care îşi împingeau fiicele să facă balet doar ca să îşi găsească un bărbat bogat care să le întreţină. Exact în această postură este şi naiva Alexandrie, crescută la ţară, într-o familie săracă şi cu o mamă extrem de ambiţioasă şi, se va dovedi, crudă: tot ce face pentru fiica ei nu are la bază preocuparea pentru fericirea sau bunăstarea ei decât în măsura în care acea fericire ar presupune transformarea ei într-o femeie întreţinută, care să-i scape de griji pe toţi membii familiei. Dacă pentru Alexandrie, baletul era adevărata pasiune, lucrul care o făcea să uite de tot şi să se dăruiască total unei stări aproape de beatitudine, pentru toţi ceilalţi, baletul era mijlocul de a scăpa de sărăcie.
Kathryn Wagner descrie perfect mediul presant şi traumatizant în care trăiau balerinele: ore întregi de muncă istovitoare, competiţie acerbă, o concurenţă care le făcea pe multe să clacheze. Iar legea nescrisă a Operei din Paris, la acea vreme, era că, din momentul în care a împlinit 25 de ani, o balerină avea două opţiuni: fie să plece, fie, dacă dorea să rămână în continuare în corpul de balet, trebuia să devină curtezană (asta în cazul în care nu era deja o lorette – întreţinuta unui singur bărbat, care plătea Operei o sumă substanţială pentru acest aranjament): după fiecare spectacol, primea un plic cu o sumă de bani şi cu numele unui client şi sponsor al Operei, cu care trebuia să-şi petreacă noaptea.
Alexandrie este o figură singulară în acel bordel elegant şi ipocrit care era Opera din Paris – îndrăgostită de Degas, pictorul care venea să le deseneze pe balerine la repetiţii şi care a ales-o pe ea drept muză, se păstrează pentru el. Inutil, căci Degas este o personalitate stranie, când afectuos, când extrem de crud, susţinând că totul trebuie sacrificat pe altarul artei. Este descris de alte personaje a oscila mereu între extreme: când este sufletul petrecerii, când rămâne închis în el.
Prin imaginea balerinelor, Kathryn Wagner surprinde, de fapt, imaginea femeii în Franţa acelei perioade: fie te vindeai pentru a avea bani, fie munceai pe unde apucai, neştiind dacă mâine vei mai avea ce pune pe masă. Iar dacă alegeai să devii dansatoare, nimănui nu-i păsa de visurile tale, de ambiţiile tale. Nimeni nu voia să ştie de gândeşte o dansatoare, nimeni nu o lua în serios, crezând că şi ea urmăreşte tot să se vândă cât mai convenabil şi cât mai repede. Vai de cele care nu gândeau aşa…
„Nu există o carieră de dansatoare. În clipa în care ai intrat la Operă, nu eşti decât o prostituată mai rafinată, cocoţată pe poante.”
Alexandrie rămâne imaginea artistei dedicate, care face astfel încât dansul să nu devină rampa ei de lansare în lumea întreţinutelor, ci un mod de viaţă, prin care se defineşte şi care îi aparţine. Totuşi, şi un caracter puternic ca al ei este prins în tăvălugul promiscuităţii şi al ipocriziei, Kathryn Wagner accentuând situaţia precară şi supusă hazardului a balerinelor din Parisul sfârşitului de secol XIX.
„Le oferim acestor oameni posibilitatea evadării din viaţa lor plictisitoare şi, în schimb, noi avem şansa să trăim ca întreţinute bogate şi fermecătoare. Suntem cele mai bune dansatoare din ţară. Pentru bărbaţi, suntem zeiţe la care doar visează.”
Nu este o poveste veselă şi, deşi reuşeşti să empatizezi cu multe personaje, scriitoarea nu-ţi oferă aproape deloc ceea ce ai spera: Dansatoarea lui Degas, deşi poate intra în categoria istoriei romanţate, nu este deloc un roman sentimentalo-romanţios, ci unul care prezintă o frântură de istorie în toată cruzimea şi monstruozitatea ei. După ce citeşti Dansatoarea lui Degas, nu vei mai privi atât de idealizat Parisul din Belle Époque.
Kathryn Wagner, Dansatoarea lui Degas, traducere de Adriana-Carmen Racoviţă, Editura Humanitas Fiction, Bucureşti, 2013-08-18
