Prima mea întâlnire cu scriitoarea Adina Popescu a fost în paginile cărții sale semi-autobiografice, Povestiri de pe Calea Moșilor, unde m-a încântat prin stilul ei natural și plin de umor. Despre Adina mai știam că este jurnalistă la Dilema Veche, iar la întâlnirea noastră pentru rubrica Bibliotecă de scriitor am aflat că a regizat și două filme documentare – Copiii Uraniului și Anul dragonului – și că este coordonatoarea revistei Ordinul Povestitorilor, unde copiii creativi pot publica texte și cronici de carte.

În micul ei apartament din perioada interbelică, aflat pe o stradă pitorească din zona Căii Moșilor, am vorbit nu doar despre bibliotecă și literatura pentru copii – care o preocupă în mod deosebit -, ci și despre întâmplări din vremea școlii, jocuri pe calculator, nebuna cartierului, ba chiar și despre fantome. Am aflat că Adina Popescu are o cu totul altă concepție vizavi de ce înseamnă o bibliotecă. Scriitoarea preferă să împrumute, în loc să cumpere, pentru că mai importantă i se pare lectura, nu posesia cărților. În schimb, este atașată de biblioteca ei cu cărți pentru copii, unde se regăsesc și exemplare vechi, la care ține foarte mult. Trebuie să mărturisesc că Adina m-a inspirat, căci, în urma întâlnirii noastre, mi-am promis că mă voi opri o perioadă din cumpăratul compulsiv, pentru a mă ocupa de cărțile pe care le am deja în bibliotecă.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă? Ții o evidență a cărților?

Nu sunt multe, câteva zeci, nu cred că sunt o sută… Nici n-o pot numi bibliotecă, în adevăratul sens al cuvântului. E, de fapt, o bibliotecă încropită din cărți cumpărate, uneori în urma unor impulsuri de moment, dăruite, găsite, „confiscate” din biblioteca părinților mei. Probabil că s-a întâmplat așa din cauza spațiilor mici în care mi-am trăit cea mai mare parte a vieții mele de adult – mai întâi într-o garsonieră, apoi într-un apartament minuscul de două camere, care seamănă cu un vagon de tren. Câteodată chiar mă gândesc că o s-o ia din loc, cu tot cu bocceluțele și cutiile noastre, inclusiv cu cărțile.

Cărți din rafturile „pentru adulți”

Nu țin o evidență, însă aproape de toate cărțile pe care le păstrez mă leagă câte ceva, o scurtă poveste, o amintire, o stare. Sunt mai mult cărți „emoționale” decât cărți de citit. Știu că, în general, imaginea unui scriitor este una cu o bibliotecă impresionantă în spate, însă, ca să fiu sinceră, nu cred că îmi doresc o bibliotecă mai mare, n-aș avea ce să fac cu atâtea cărți. Dacă vreau să citesc cu orice preț o carte, în primul rând încerc să o împrumut. Dacă acea carte îmi devine indispensabilă și sunt convinsă că voi tânji după ea, că o voi reciti peste cinci ani, de pildă, o cumpăr. În fond, principalul scop e lectura, nu posesia. Mi se par de prost gust cei care cumpără cărți, eventual din aceeași colecție, pe post de obiecte de decor. Cărți pe care nu le deschid niciodată.

Rafturi din biblioteca Adinei Popescu

Îmi place să dau și să iau cărți cu împrumut. Îmi amintesc un schimb simpatic în redacția Dilemei, atunci când i-am împrumutat lui Radu Cosașu Sărbătoarea țapului a lui Llosa, iar el mi-a dat la schimb Așa s-a călit oțelul a lui Nikolai Ostrovski. Acum, când făceam ordine în bibliotecă, chiar m-am întrebat: unde o fi Sărbătoarea țapului? În niciun caz la domnul Cosașu, pentru că știu și când am făcut schimbul înapoi, fiecare mulțumit de ceea ce citise. Probabil că s-a rătăcit într-un alt schimb.

Obiecte din biblioteca Adinei: un coif de cititor pe care i l-au dăruit copiii de la o școală din Ploiești, un fier de călcat vechi și un aparat de proiecție pentru peliculă de 16 mm

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Nu neapărat. Există o intenție, adică cărțile unor autori pe care îi cunosc personal, cărțile unor autori străini și necunoscuți (râde), diferite cărți pentru „documentare”, cărțile pentru copii, însă treptat se amestecă între ele și ajung să fie puse din nou alandala.

Cărțile autorilor pe care Adina îi cunoaște personal

Biblioteca părinților mei era foarte ordonată. Însă, în anii comunismului, o bibliotecă în toată regula într-o casă de intelectuali era un must. Nu ca să o vadă alți intelectuali atunci când veneau în vizită, ci pentru tine însuți, o chestiune de prestigiu, de stimă de sine. Un fel de #rezistăm prin cărți, pentru că oamenii nu aveau altceva. Probabil că dacă m-aș întoarce în acele timpuri, m-aș îngropa și eu în cărți. Așadar, erau aranjate pe categorii și colecții: ficțiune BPT, vreo patru rafturi, poezie, dicționare – dintre care unele presau prăjituri de Crăciun -, cărți în franceză sau engleză (puține), secolul XX, „știință și tehnică” (pentru că tatăl meu lucra pe atunci la Editura Tehnică), adică chiar și cărți de tipul „Depanări și reparații casnice”.

Pe mine mă fascina colecția de reviste National Geographic la care Anton fusese abonat la un moment dat. Mă uitam ore în șir la fotografii, de pildă fotografia cu fetița afgană cu ochi albaștri mă urmărește și acum. Și – cum era să uit? – „Dicționarul enciclopedic” (cel vechi) care m-a ajutat să-mi fac o cultură generală mai mult decât primii opt ani de școală. Mi-e dor de biblioteca aceea și de sentimentul de siguranță pe care mi-l transmitea… Pe de altă parte, sunt conștientă că aparține cumva unei alte lumi.

Rucsacul stă pregătit în cui pentru o eventuală călătorie inopinată

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am puține cărți vechi, sunt câteva cărți din copilărie pe care le-am recuperat de curând de la ai mei – din păcate, nu pe toate, căci multe s-au pierdut – și care arată destul de rău, pentru că au fost ținute prin diverse poduri și mansarde. Una e un Habarnam vechi, din 1954, care a fost a lui Anton – de fapt, tata a împrumutat-o de la Biblioteca Centrală și n-a mai dus-o înapoi. A fost primul meu Habarnam, dup-aia mi-am cumpărat ediția cartonată, pe care o știe toată lumea.

O altă carte veche, apărută la Editura Tineretului în 1953, este Nemaipomenita bătălie dintre Papură-Împărat și Pintilie, de Vladimir Colin. E o poveste pentru copii oarecum comunistă, dar e haioasă și destul de reușită, cu un flăcău care salvează Delta de niște personaje negative care trăiesc prin smârcuri. Mie-mi plac cărțile lui Colin, asta are și ilustrații – când ești mic, ilustrațiile sunt cele care te atrag în primul rând.

Dar cărțile care au intrat recent în bibliotecă?

N-am prea cumpărat cărți în ultima perioadă, după cum ziceam. Am luat special Magee, zis Maniacul, de Jerry Spinelli, pentru că o să fac parte dintr-un proiect foarte interesant, care vrea să promoveze diversitatea în literatura pentru copii. O să avem niște ateliere cu copii din Ferentari, iar rolul meu în proiect va fi să scriu o carte în care să ating cumva problema diversității etnice. Dincolo de stereotipuri și de politically correctness, nu aș vrea să fie o carte de discriminare pozitivă, ci una cât mai realistă, inspirată din povestea unui copil rom, care să aibă legătură cu lumea lui. Cum ai observat și tu în Povestiri de pe Calea Moșilor, copiii au tendința de a fi un pic rasiști – special am scris despre asta în carte, pentru că asta era realitatea vremurilor.

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau anticariate?

În general, la târgurile de carte, ocazional din librării, nu prea comand online, deși e cel mai ieftin, dar e impersonal, n-ai o relație directă cu cartea atunci când o cumperi. În anticariate ajung atunci când caut ceva anume. De exemplu, căutam niște cărți „tematice”, eventual cu pionieri, din anii ‘80, ca să le dau ca premii unor elevi de gimnaziu în clasa cărora eram invitată și urma să le vorbesc despre Povestiri de pe Calea Moșilor. Era un anticariat mic pe Calea Moșilor, cu un anticar în vârstă, un personaj. Știu că am scotocit vreo oră atunci, dar n-am găsit mare lucru. Mi-aș fi dorit să găsesc „Povestiri istorice” sau câteva numere din „Cutezătorii” sau unele cărți și mai obscure – „Teatru pentru pioneri”, „Vîrsta primăverii – cîntece pentru pioneri și școlari” (dacă le-aș fi găsit, probabil că le-aș fi păstrat pentru mine). Până la urmă, m-am mulțumit cu „Recreația mare” a lui Sântimbreanu și câteva cărticele din colecția „Caleidoscop” – „Mîine sîntem invitați”, „Colegul și prietenul meu” etc. – care surprindeau cumva spiritul epocii.

Ai genuri literare preferate? Citești și în afara lor, ieși din zona de confort?

În ultimii ani, citesc foarte mult cărți pentru copii și romane fantasy. E cumva firesc, din moment ce am scris mai mult pentru copii, vreau să știu cum și ce se scrie pentru copii, ce înseamnă literatura actuală pentru copii. Am avut revelații, dar și dezamăgiri. Sunt multe cărți care nu se adresează doar copiilor, au multe de spus și pentru adulți, se pot citi la orice vârstă. Sau romane fantasy extraordinar de bine scrise care își pierd cumva din impact și vizibilitate pentru că sunt încadrate în acest gen, băgate de-a valma într-o nișă (minoră?) a literaturii. Un exemplu ar fi Călătoria mincinoșilor, de Karen Maitland, un roman istoric și în același timp fantastic, impecabil ca narațiune și atmosferă. Am avut și dezamăgiri, pentru că sunt multe „produse” de serie B, pastișe care urmează un trend și vin la noi cu eticheta de best-sellers. Prea mulți vrăjitori care seamănă cu Harry Potter, prea mulți vârcolaci și vampiri! Cred foarte mult în originalitatea literaturii pentru copii, oricând se poate inventa ceva nou, imaginația nu ar trebui să aibă limite aici.

Sigur, ies oricând din zona copilăriei… De exemplu, acum recitesc Ghimpl-Netotul și alte povestiri de Isaac Bashevis-Singer, râd și mă înduioșez la fiecare pagină. Recitesc periodic Ciuma lui Camus care, dincolo de implicațiile profund filozofice, poate să fie și un roman fantastic sau horror, de ce nu? Câteodată, împărțirea asta în genuri și subgenuri e foarte nedreaptă – sunt cărți bune și cărți proaste, atât.

Sunt cărți mai puțin cunoscute (sau mai puțin populare) pe care ai vrea să le recomanzi?

Cartea nopților, de Sylvie Germain, o carte de un realism magic devastator pe care nu l-am mai simțit așa de la Un veac de singurătate. N-o am, am împrumutat-o, și încă de două ori, o dată de la bibliotecă. Bine că mi-am amintit s-o cumpăr – e genul de carte pe care mi-aș dori să o recitesc din când în când. Prima oară am citit-o pe o bancă în Cișmigiu, pe la 20 și un pic de ani, alături de iubitul meu, citeam împreună din aceeași carte, el mi-o recomandase. Știi, sentimentul ăla când mergi a doua oară la un film care ți-a plăcut mult cu cineva și nu te mai bucuri de film, te bucuri de bucuria celuilalt. Era primăvară, eram studenți, ne pierdeam timpul împreună, n-aveam bani să mergem la terasă sau la club, așa că citeam Cartea nopților. Momentul mi se pare acum magic în sine.

Trilogia gemenilor, de Agota Kristof, mai ales prima parte, Marele caiet, de un realism (și minimalist) dezarmant, scrisă la persoana întâi plural, din perspectiva (și cu o aparentă naivitate) a celor doi copii gemeni. Pe asta o am.

Și ar mai fi o carte pentru copii a lui Vladimir Colin, Legendele țării lui Vam. Eu am o ediție din 1986, dar cred că e greu de găsit. E o dovadă că în România se scria fantasy de calitate, în anii regimului comunist. Cartea asta e o mitologie inventată a vamiților, o populație plasată undeva pe malul românesc al Mării Negre, cu zei, eroi, înfruntări epice și sacrificii care te duc cu gândul la mitologia nordică ori cea greco-romană. Mi-amintesc că am fost foarte dezamăgită pe la 10 ani când, la finalul cărții, am citit următoarea notă de subsol: „Cu tot riscul de a-l dezamăgi pe cititor, care s-a familiarizat cu lumea Vamiților, redacția ține să precizeze că această lume e în întregime închipuită de autor”. Atunci m-am cam prins eu cum stă treaba cu lumile astea imaginare…

Cărți mai puțin cunoscute recomandate de Adina (aveam „Cartea nopților” în bibliotecă, așa că m-am gândit să i-o dăruiesc), alături de mascota-bufniță a suplimentului pentru copii „Dilematix”

Cum alegi cărțile? Ții cont de critici și/sau de recomandări?

Țin cont de ceea ce citesc prietenii și colegii mei. Dacă nu existau recomandări, probabil că ajungeam mai greu la Philip Roth sau la Ian McEwan – unul dintre scriitori mei contemporani preferați -, deși sunt autori cumva la îndemână.

Din păcate, critică literară (și critică de întâmpinare) se face din ce în ce mai puțin în România. Urmăresc câteva site-uri și bloguri. În privința cărților pentru copii nu există deloc un „aparat critic”, ca să zic așa. La un moment dat, mai scriam eu cronici în Dilemateca, o revistă minunată, din păcate nici ea nu mai este… Iar autorii români contemporani pentru copii chiar ar avea nevoie să-i ia cineva în serios, din acest punct de vedere, dincolo de faptul că „e o carte drăguță”, „are ilustrații frumoase” etc. I-ar ajuta mult pentru că ei, puțini câți sunt, încearcă să umple un gol care a existat mult timp pe piața de carte românească, știu ce înseamnă literatura modernă pentru copii și care sunt așteptările, nu sunt cu nimic mai prejos față de autorii de best-sellers din Occident. Însă nu-i recomandă nimeni. Ne mai recomandăm noi între noi, dar nu e îndeajuns.

Sunt cărți la care ții foarte mult dintr-un motiv sau altul?

Păi, prima ar fi Trei grăsani de Iuri Oleșa, o carte sovietică, cu substrat politic, desigur – lupta proletariatului împotriva burghezilor îmbuibați și răi, pe care cred că toți copiii o aveau în anii ‘80. E o carte pentru care am făcut un soi de obsesie, am luat-o cu mine de fiecare dată când m-am mutat, începând de pe la 7-8 ani, iar mama mă întreba: „Tu mai citești altceva în afară de trei grăsani?”. Desigur că citeam, dar nu știu de ce mă atașasem de cartea asta, mai ales că era o carte slăbuță. Pentru mine, Trei grăsani reprezintă cumva copilăria mea comunistă, nu m-aș despărți niciodată de ea.

În general, țin la cărțile copilăriei – Morcoveață, Aventurile lui Tom Sawyer (varianta scurtă și ilustrată), Gulliver etc. Am recitit de curând Morcoveață și nu mi se mai pare deloc o carte pentru copii. E scrisă impecabil, dar are foarte multe chestii dure. Și le regret pe cele pe care le-am pierdut pe la diferite mutări – Legendele Olimpului de Al. Mitru, Făt-Frumos certat cu gluma, Familia Roademult, O poveste cu stafide, Fetița de pe Terra. Sunt cărți pe care nu mai am unde să le găsesc acum.

Mai țin la cărțile cu dedicații – de la autori sau de la alții. Cum ar fi Harun și marea de povești a lui Salman Rushdie, pe care am primit-o de la tatăl meu.

Care este relația cu cărțile din bibliotecă? Ești posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Așa cum am spus, nu sunt deloc posesivă, la multe dintre ele pot renunța ușor. Trec printr-o perioadă în care viața ideală mi se pare una itinerantă, s-o iei din loc, să nu depinzi de un spațiu, de un oraș, îmi imaginez un road-movie perpetuu și ar fi dificil să te cari și cu cărțile după tine. Îmi place conceptul „cărților călătoare” – găsești pe o bancă în Cișmigiu o carte, o citești în avion, o lași pe o bancă din Madrid pentru altcineva.

Totuși, am un soi de atașament față de mica mea bibliotecă de cărți pentru copii. Am început să le strâng în urmă cu 10-15 ani, gândindu-mă că o fac pentru un viitor copil ipotetic, ca în momentul în care ar învăța să citească să aibă deja de unde alege. Între timp, copilul n-a mai apărut, probabil continuu să le adun pentru mine. I am the child. (Râde.) Mi-e drag să le privesc, să le deschid. În plus, lucrez cu ele la workshop-urile pe care le mai țin din când în când, cum ar fi atelierul de literatură pentru copii organizat de Revista de povestiri (de exemplu, Gianni Rodari, Gramatica fanteziei). Multe dintre ele le-am făcut cadou unor copii, noroc că apar altele noi. Mă ajută să nu mă desprind niciodată de copilărie.

Adina Popescu lângă rafturile cu cărți pentru copii

Tot în biblioteca pentru copii mai păstrez un caiet de desen de la grădiniță, din acelea cu planșe tematice – scria educatoarea deasupra o temă și tu, copilul, trebuia să te conformezi. Simpatică e planșa intitulată „Ce te aștepți să găsești când vei ajunge acasă”. Pe lângă multe jucării și o bibliotecă întreagă de cărți, desenasem un televizor (color), un sac plin cu banane și multe alte banane risipite pe rafturile bibliotecii. Mi se pare incredibil acum că un copil de patru ani era atât de obsedat de banane care se găsesc astăzi la orice colț de stradă, și le dorea atât de mult, erau la fel de importante ca jucăriile sau cărțile. Iar eu nu eram un copil pofticios, pur și simplu bananele reprezentau pentru mine surpriza supremă, bunăstarea și culmea „exotismului”. În caietul acela am tot mâzgălit până pe la 14 ani, mi-am dat singură note și am făcut comentarii, am modificat desene, e un soi de dialog cu mine însămi la diferite vârste.

Caietul de desen de la grădiniță, unde Adina a desenat o planșă cu o mulțime de banane

Ai obiceiuri legate de lectură?

Nu am. În afară de faptul că pot citi compulsiv două-trei zile la rând, după care două săptămâni nu mai citesc nimic. Nu pot citi două cărți în paralel, cum nu pot scrie în aceeași zi, de exemplu, două texte de facturi diferite.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Nu, stau printre alte cărți. Și pentru că le fac cadou periodic, sunt din ce în ce mai puține exemplare (din exemplarele pentru autor). Din prima mea carte, Doar un zbor în jurul lumii (Editura Compania, 1999), mai am doar un singur exemplar și mi-e frică să nu-l pierd pentru că n-aș mai găsi cartea pe nicăieri. Bine că mai am vreo 20 de „manuale de șpagă”. (râde) Nu mai am deloc Ghidul adolescentului, o cărțulie destul de simpatică, pentru că i-am împrumutat ultimul exemplar unei adolescente care a uitat să mi-l mai dea înapoi. Dar așa e cu cărțile, trebuie să circule, să umble prin lume… De ce să stea pe niște rafturi și să se umple de praf?

Am adunat cărțile Adinei de prin rafturi pentru a le fotografia 🙂

Biblioteca te ajută în vreun fel la scris?

Mă ajută cărțile pe care le cumpăr special pentru documentare și care de regulă stau pe birou sau în preajma lui, nu în bibliotecă. Cele care m-au ajutat mult să-mi imaginez lumea din O istorie secretă a Țării Vampirilor: neprețuita Mitologie românească pe care am citit-o de atâtea ori încât am făcut-o franjuri; Îngeri, zmei și șoimărițe – care, printre altele, este și suport pentru mouse, atunci când lucrez sau mă joc, în pat cu laptop-ul în brațe; Enciclopedia fantasy; excelentul Dicționar de mitologie generală a lui Victor Kernbach. Mai nou, Rădăcinile istorice ale basmului fantastic de Vladimir Propp, trasă la xerox prin amabilitatea doamnei Luminița Medeșan de la Cluj. Și alte câteva. Astea nu-s cărți de citit, ci de scotocit prin ele, de subliniat etc.

Cărțile care au ajutat-o pe Adina să-și imagineze lumea din „O istorie secretă a Țării Vampirilor”

Ne recomanzi câteva cărți care crezi că nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui copil?

Dincolo de cărțile clasice, precum Micul Prinț sau Alice în Țara Minunilor (apropo, Alice e personajul meu feminin preferat din toată literatura, și pentru copii, și pentru adulți), n-ar trebui să lipsească cărțile lui Roald Dahl (au apărut în colecție la Editura Arthur). Toate sunt amuzante, originale, pline de sens(uri). Must read. Michael Ende – Jim Năsturel și Lukas, mecanicul de locomotivă e preferata mea, dar și Momo. O poveste cu un hobbit, J.R.R. Tolkien – una dintre cărțile pe care le-am iubit cel mai mult în copilărie, o recitesc anual. Pe lângă epicul atât de căutat acum la Hollywood, e de un haz nebun, mult mai simpatică decât trilogia Stăpânul inelelor (bună și ea, însă Tolkien s-a luat în serios aici). Și ca să nu lăsăm la o parte nici poezia – Acolo unde nu mai e trotuar, de Shel Silverstein, o carte care mă înveselește de fiecare dată când o deschid, indiferent de cât de mohorâtă este vremea de afară.

Cărți pentru copii recomandate de Adina Popescu

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *