Bookaholic

Pentru că am ajuns recent la Timișoara, n-am putut pierde ocazia de a-l invita pe Radu Pavel Gheo la rubrica Bibliotecă de scriitor. Până în ultima clipă, n-am știut dacă într-adevăr ne vom întâlni, dar scriitorul mi-a făcut totuși loc în programul său foarte aglomerat. S-ar zice că biblioteca lui e o mică legendă printre cunoscători, căci mulți dintre cei cu care am vorbit în Timișoara mi-au spus că sunt foarte curioși să vadă, măcar în poze, biblioteca lui Gheo. Spre dezamăgirea mea și a lor, i-am prins pe Gheo și pe Alina pe picior de mutare, aflând că multe dintre cărți fuseseră trimise în satul natal al autorului. De altfel, după cum veți citi în interviu, biblioteca lor a tot călătorit prin țară de-a lungul câtorva decenii.

Pe Gheo îl îndrăgisem din paginile romanului său, Noapte bună, copii!, pe care l-am citit în urmă cu un an, descoperind cu uimire un autor român foarte talentat. Ei, în carne și oase, Radu Pavel Gheo este un om absolut minunat, deschis la vorbă și cu o căldură care m-a impresionat. M-am simțit imediat în largul meu, de parcă n-ar fi fost prima dată când ne întâlneam. Conversația s-a întins mai mult decât aș fi sperat, căci, pe lângă poveștile legate de cărți și de bibliotecă, scriitorul mi-a spus și câteva istorioare interesante din zona Banatului, unde a existat un fenomen specific: poeții țărani, dintre care cel mai cunoscut este Tata Oancea, un fel de Don Quijote bănățean.

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă?

În biblioteca de aici nu mai știu… La un moment dat aveam, aproximativ, între 5.000 și 7.000 de volume – mă uitasem în funcție de grosimea medie și făcusem, așa, un calcul pe raft. (Mă arăt foarte uimită – n.r.) Na, s-au strâns în 35 de ani, apoi o bună parte din ele sunt și cărțile Alinei, soția mea – practic am combinat două biblioteci. Unele erau dubluri, pe astea le-am făcut cadou sau le-am vândut. Dar cam așa erau, între 5.000 și 7.000 – evident că nu le-am citit pe toate. Asta e de fapt și marea suferință, știu că n-o să le pot citi pe toate, pentru că timpul e mai scurt decât cărțile. În profesia mea trebuie să citesc și să redactez cărți, iar câteodată, când termin lucrul, am creierii varză, nu mai îmi vine să citesc pentru mine. Prefer să mă uit la televizor, dar la ceva ușor, nu la un film de artă – eventual o prostie, un sitcom. Din păcate, asta e.

De când s-au născut gemenii, a trebuit să eliberăm una dintre cele două camere ale apartamentului, pentru că unde sunt cărți vechi se adună mult praf, și atunci am dus la mama, la țară, cam două treimi din bibliotecă. Aici a rămas ce mi s-a părut mie că ar fi mai important sau că-mi va fi necesar, din motive strict pragmatice. De exemplu, din literatura română am păstrat cărțile pe care mi-aș dori să le citesc sau să le recitesc, dar și cărțile care mi-ar putea folosi la Universitate – eu am un seminar de literatură română și un curs despre Canon și modernitate în literatura română. La fel, din literatura străină am păstrat ce aș vrea să citesc, deși nu mai apuc, sau ce s-ar putea să-mi fie util în meserie – de pildă, am păstrat operele complete ale lui Shakespeare, edițiile de la Univers. Majoritatea scriitorilor englezi sau americani citează și dau referințe din clasici, iar majoritatea majorității citează din Shakespeare, așa că pentru varianta românească ar trebui să folosești citatul din traducerea consacrată.

(Îi spun că mi se pare teribil de greu nu numai să renunți la două treimi din bibliotecă, dar și să te hotărăști ce păstrezi și ce dai deoparte – n.r.)  Greu a fost în primele două-trei săptămâni, până când au apărut copiii, apoi timpul s-a diminuat atât de mult, încât nici n-am mai avut timp să mă gândesc la cărți. În ultimele luni, de plăcere n-am mai citit decât vreo 300 de pagini. (Îl întreb ce citește – n.r.) Am început un roman pe care nu știu când o să-l termin, are 1100 de pagini: Sticletele. E o scriitoare americană, Donna Tartt, care mie-mi place foarte mult, dar la noi n-a ajuns să fie atât de populară, deși a fost tradusă cu toate cele trei romane. Primele două cărți, Istoria secretă și Micul prieten, au apărut la Polirom, aproape fără niciun ecou, deși amândouă sunt cărți foarte bune. A treia, Sticletele, a apărut la Litera – nici asta n-a făcut cine știe ce vâlvă, deși a luat Pulitzerul. E un mic cerc de pasionați care discută despre ea, dar nu cred că a avut succes de vânzare. (Îi spun că scriitura ei mi s-a părut prea lucrată, prea metaforică pentru gustul meu – n.r.) Da, dar construcția poveștii e foarte bună. Ca stil, Istoria secretă mi s-a părut mai bună ca Sticletele.

Autoarea mi-a rămas în minte pentru că reflectă diferența radicală dintre spațiul lecturii din Statele Unite și spațiul lecturii din România. Noi avem clișeul ăsta că americanii sunt inculți, că americanii nu citesc, să ne păstrăm noi orgoliul de popor care are o mulțime de olimpici. Dar nu-i adevărat. Cât am stat acolo, am observat că, permanent, cam jumătate din oamenii din autobuz citeau cărți, nu ziare. Donna Tartt, din câte știu eu, a mers la un cerc literar unde a fost remarcată, apoi a scris un roman, Istoria secretă, care a devenit bestseller, asta însemnând peste suta de mii de exemplare. A ajuns să trăiască din scris după ce a publicat o singură carte. Și atunci m-am gândit: dacă americanii sunt atât de inculți, cum poate o autoare necunoscută să aibă un asemenea succes? Au fost câțiva oameni care au remarcat-o, au zis că e bună, au citit-o și alții și astfel s-a creat un val de cititori, care de unde a apărut? Din americanii ăia inculți. Donna Tartt a putut deveni scriitoare profesionistă cu o singură carte și și-a permis să lucreze zece ani la următoarea pentru că a scris bine și publicul a recompensat-o pentru asta.

Bine, eu exagerez acum raportându-mă doar la România, asta se întâmplă cam în tot estul Europei. Sunt scriitori foarte buni, cu cărți care chiar au avut succes la critică și la cititori, și tot nu trec de un prag de câteva mii de exemplare. Populația Americii e de vreo cincisprezece ori mai mare ca a României, dar tirajele lor sunt de cel puțin o sută de ori mai mari. Paradoxul e că la noi nici literatura de consum nu e literatură de consum, pentru că se vinde mai prost ca așa-numita literatură înaltă. Eu vin din zona SF-ului – am fost pasionat de SF din adolescență, am colecționat SF, am scris SF, primul meu volum este cu proze SF și fantastice (bine, e cvasi-necunoscut), la Polirom am o carte fantasy-livrescă, Fairia -, dar știu de la prietenii din zonă că tirajele lor se învârt în jurul cifrei de 1.000 de exemplare, și asta nu la scriitori români, ci la traduceri – cărți care dincolo sunt bestseller-uri, cu sute de mii sau milioane de exemplare. Azi n-o să mai vezi, ca pe vremuri, muncitorul român care stă și citește, fie și cărți polițiste sau science-fiction.

Revenind la bibliotecă, ții o evidență a cărților? Le-ai ordonat după un sistem anume?

Nu am ținut o evidență, pentru că m-am bazat întotdeauna pe memorie. În momentul în care sunt familiarizat cu un autor, știu și cam ce cărți am sau ce cărți îmi lipsesc. Foarte rar mi se întâmplă să cumpăr de două ori aceeași carte, și atunci e vorba de cărți vechi, dinainte de ‘89. Din păcate, mai pățesc următoarea chestie: mă duc la raft convins că am o carte și constat că n-o am. Probabil că am împrumutat-o la un moment dat, dar nu mai știu cui.

De aranjat le-am aranjat întotdeauna după o anumită ordine, pentru că vreau să-mi fie ușor să le găsesc. Am încercat să păstrez criteriul ăsta și după ce am mutat două treimi din bibliotecă. Le pun în primul rând pe țări, limbi sau regiuni. De exemplu, pe autorii sud-americani i-am pus laolaltă, n-am stat să-i împart după naționalitate. Apoi aranjez cărțile în ordine alfabetică – și la literatura română e la fel. Observ acum – probabil că a fost un sistem care s-a construit în timp – că la autorii mari am pus și operele critice alături de cărțile lor. Cam așa e la toți, la Caragiale, Eminescu, Eliade…

În momentul în care am umplut rafturile și apare o carte nouă care trebuie să intre undeva între litera C și E, să zicem, atunci am o problemă. Ori o pun deasupra, ori o așez undeva într-un teanc separat, care în mintea mea devine miscellanea – ce nu găsesc în bibliotecă, trebuie să fie la grămadă. Iar sistemul ăsta chiar funcționează.

Rafturile miscellanea

Biblioteca are o poveste a ei?

Nu știu dacă biblioteca în sine, cât cărțile… Din păcate, în casa în care am crescut eu nu erau cărți. Ai mei erau o familie de țărani, cred că nu aveau nici Biblia, că pe vremea aia nu mai era tradiția să ai o Biblie în casă. Mie mi-au luat cărți pentru copii, căci unui copil îi iei întotdeauna, chiar și la țară. Iar pe mine m-a pasionat scrisul de mic – am mai spus chestia asta, că, dacă e să faci o poveste de viață de-aia cu vocație, la mine cred că s-ar potrivi. Mi-am dorit să scriu din momentul în care am aflat că semnele alea negre de pe foaie pot fi citite și construiesc povești, iar cărțile sunt scrise de oameni. Asta nu înseamnă că nu puteam să fiu un scriitor mai slab sau un scriitor ratat, chiar grafoman, însă până la urmă tot aș fi scris. Pentru că asta e vocația, o mare pasiune – nu știu dacă presupune neapărat talent. În primă fază voiam să citesc. Ori de câte ori ai mei mă întrebau ce cadou să-mi aducă, eu le ceream cărți. Unde se duceau – cărți, cărți, cărți. La un moment dat am început să-mi dau seama că-mi plăceau anumite genuri sau anumiți scriitori, și atunci ceream anumite cărți. Când l-am descoperit pe Jules Verne, de pildă, mi-am dorit să am tot ce apăruse la noi – colecția aia veche, cartonată, cu reproducerea desenelor originale. Probabil că de acolo îmi vine și afinitatea pentru science-fiction, de la Jules Verne. După aceea, au venit lecturile din manuale, când am aflat prima dată de anumiți scriitori.

Maică-mea mai citise, a citit atât cât a putut citi cineva care n-a apucat să termine liceul, pentru că a trebuit să se mărite. Ea lucra la un canton CFR, supraveghea traficul feroviar. (Îi spun că asta îmi amintește de „O zi mai lungă decât veacul” a lui Aitmatov – n.r.) Da, cam așa ceva. Chiar am stat o vreme la un canton în câmp. Între un tren și altul ai destul timp, în care nu ai ce să faci și nici nu poți să te duci altundeva, și maică-mea citea în continuare – cărți de dragoste, de capă și spadă, cărți de Dumas, de Eugène Sue. Era un exemplar din Misterele Parisului care circula într-un cerc de femei, una citea volumul întâi, îl termina și-l dădea următoarei, care îl aștepta cu nerăbdare, și tot așa. Asta se întâmpla la țară, erau femei obișnuite, care citeau de plăcere când aveau timp.

Lecturile la un nivel superior le-am început în școală, cu indicații de la profesori. În gimnaziu am avut un profesor de română foarte bun, dintr-o familie cunoscută în comună, fusese și profesorul părinților noștri. Când eram noi în gimnaziu, tot el era și directorul școlii – un om foarte dur, de altfel. Era o școală din aia de la țară, unde pentru greșeli chiar încasai bătaie, dar cumva asta ni se părea normal, mai ales că băieții sunt și tentați să forțeze limitele autorității. Eu eram un elev model, adică învățam cel mai bine, când venea o inspecție eram pus să răspund și eram cumva favorizat în diverse situații – bine, era o școală comunală, unde nu era cine știe ce concurență. La un moment dat făcusem o prostie, știam că o s-o-ncasez. Profesorul de română – Kirity se numea – m-a prins cu palmele de obraji și m-a ridicat (atunci eram și slăbuț, și micuț) și mi-a zis: „Știi ce-a zis François Villon când urma să fie dus la spânzurătoare? Acum o să vadă al meu cap cât trage… Trage ce? Zi-mi.” Zic: „Nu știu.” Și atunci mi-a ars o pereche de palme și mi-a spus: „Lasă c-o să afli când o să-l citești.” Adevărul e că mi-a rămas în minte François Villon, mai târziu l-am citit cu pasiune, și cine altcineva mi-ar fi pomenit de Villon la mine-n sat, la Ticvani?

(Îi spun că mi-a răspuns deja la următoarea întrebare, despre cum s-a ivit pasiunea pentru lectură – n.r.) Cred c-am avut-o cumva inculcată – înnăscută ar suna aiurea, dar e lucrul pe care mi-a plăcut să-l fac de prima dată, când mi-am dat seama că există cărți și e pasionant să le citești. Maică-mea are imaginea asta cu mine ghemuit prin tot felul de colțuri și citind tot timpul. Nu-i întru totul adevărat, ieșeam și la joacă, îmi juleam genunchii, dar e clar că citeam mai mult decât ceilalți copii din sat și eram obsedat să am cărți. Ziceam că le colecționez, pentru că asta era formula copiilor – colecționai abțibilduri, soldați de plastic, iar eu aveam pasiunea să strâng cărți. Abia mai târziu a apărut ideea că poți să-ți faci o bibliotecă. În limbajul alor mei, biblioteca însemna de fapt corpul mobilei – că-l puteai umple cu cărți, asta era altceva.

Ai idee care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Probabil una dintre cărțile din copilărie. Pe prima n-o mai am, pentru că am făcut-o bucăți. Între timp am găsit un alt exemplar la anticariat, sper s-o citească și copiii mei. (Scoate din bibliotecă „Povești populare românești și săsești” – n.r.) E apărută în 1975, când aveam 6 ani – deci nu a fost chiar prima carte, dar pe asta mi-o amintesc eu. (Îmi aduce două cărți pe care le are din copilărie, „Între noi, copiii” de Nina Cassian și „Urechiușă zbîrlită” de Gheorghe Nica – n.r.) Urechiușă zbârlită e un clasic al generației noastre, despre un copil și un câine. Ca orice poveste scrisă de români, se termină cu moartea cățelului, dar spre norocul meu am găsit cartea cu ultimele două capitole lipsă. Exista o sursă de cărți pentru mine – asta e o altă poveste, ți-o spun mai încolo. Abia mai târziu, prin gimnaziu, când a apărut o continuare a poveștii, Eu sînt Toniță, mi-am dat seama că eu nu citisem cum a murit câinele.

Spuneai despre o sursă de cărți…

În perioada comunistă se făcea colectă de sticle și borcane, de hârtie și fier vechi. Fiecare elev trebuia să aducă la școală nu știu câte kilograme de hârtie, care se depozita undeva. Dac-aș fi știut atunci ce înseamnă o ediție bibliofilă sau anumite publicații cu valoare istorică, probabil că aș fi adunat mult mai mult. Copiii din familiile înstărite și mai educate aduceau la școală cărți din biblioteca bunicilor sau a străbunicilor – în Banat n-am avut boieri, dar am avut o clasă de mijloc țărănească. Erau oameni educați, unii erau pasionați de lectură, s-au făcut și niște studii despre poeții țărani din Banat, e un fenomen specific.

Hârtia se depozita într-un fel de magazie care nu se-ncuia, uneori venea cineva și o colecta, alteori zăcea acolo și câteva luni. Dădeam iama în magazie și găseam o grămadă de lucruri interesante. De obicei luam cărți, dar am găsit la un moment dat – și acum regret că le-am pierdut – un set de cărți poștale din 1914-1916. Nu aveau imagini, erau practic scrisori trimise acasă de cineva de pe front, din Italia, cu zone ștanțate cu negru unde erau cenzurate. Le-am citit pe toate. Aveau valoare istorică, plus că era o poveste de viață acolo, puteai să verifici dacă omul acela s-a întors din război sau a murit pe front.

În magazie erau cărți de toate genurile, inclusiv unele apărute înainte de 1944, dar bineînțeles că eu nu stăteam să mă uit la date. Am luat la întâmplare un Karl May, dar nu cu poveștile lui indiene, ci din Orientul Mijlociu, cu un erou cu nume arăbesc – probabil fusese tipărită în fascicule, pentru că era ditamai cărțoaia, de la pagina 1.000 la 2.000 și ceva. Pe-asta ori am pierdut-o, ori am lăsat-o la sat. Mai erau cărți proletcultiste, cred că am luat de acolo Titus Popovici, Străinul, pe care am și citit-o și mi-a plăcut la vremea respectivă. Era un scriitor foarte bun, care s-a vândut cumva. Nici n-a scris prea mult, pentru că și-a dat seama că poate face bani din scenarii de film.

Îmi poți spune mai multe despre poeții țărani din Banat?

Erau oameni care își făceau reviste literare în sat, pe care le tipăreau – uite, despre asta știu foarte multe Adriana Babeți, Viorel Marineasa, Daniel Vighi. Într-un sat era chiar un cerc de filozofie orientală – cred că pe Rudolf Otto îl studiau. Dar erau genul de sate cum ni le imaginăm noi pe cele din Occident, din Germania.

Era, de exemplu, un scriitor țăran din Vasiova, dintr-o familie de țărani înstăriți, care avea patima scrisului și și-a făcut o revistă – se numea chiar Vasiova. E vorba de Petru E. Oance, în zonă e un fel de legendă. El era editor, corector, în multe din numere era și autorul integral al textelor. Le tipărea la o tipografie clasică, întâi în Oravița, apoi în Timișoara, și dup-aia pleca cu traista cu reviste prin tot Banatul și le vindea sau le ducea la abonați. A scos revista din 1929 până prin 1948, când au interzis-o comuniștii. Deja devenise cunoscut, e un personaj cumva tragicomic, donquijotesc. Cornel Ungureanu a scris o carte foarte faină despre el, Introducere în viața și opera lui Petru E. Oance. Problema lui, zicea și Ungureanu, e că nu avea foarte mult talent – avea însă o pasiune fantastică, cum citești despre pictorii de geniu care renunță la tot și trăiesc în mizerie numai ca să-și urmeze pasiunea până la capăt. Ungureanu a apucat să-l întâlnească, fiindcă Tata Oancea a murit în 1973.

Semna el Tata Oancea, așa era cunoscut, dar și Uica – cum ar veni aicea „unchi”, un termen local. Scria poezii, articole, jurnale de război (a fost și pe front în Primul Război Mondial), la un moment dat a început să introducă și texte scrise de amatori – țărani și inși din lumea bună, care de altfel erau și abonații lui. Pe lângă Vasiova, mai erau zeci de alte reviste țărănești, dar niciuna n-a avut perenitatea ei și povestea din spatele lui Oance. La un moment dat am luat cam jumătate din numărul de reviste de la un fost coleg de facultate, care și el colecționează diverse chestii. Uite că nu mai țin minte exact ce însemna acel E, dar e un nume italian, dacă nu mă înșel – Encovetti, Petru Encovetti Oance, așa îl chema, avea și ceva sânge italian. Scria în grai bănățean – dacă o să citești Disco Titanic, ai să vezi că fac un pic mișto, însă cu duioșie, de graiul local, care poate fi cvasi-ininteligibil pentru cei din restul țării, pentru că are foarte multe regionalisme și mulți termeni preluați din toate limbile din jur.

Pe lângă cărțile din copilărie și revistele lui Tata Oancea, ai în bibliotecă și alte cărți la care ții foarte mult?

Unele sunt edițiile bibliofile. Fără să conteze valoarea lor pecuniară, mie-mi plac edițiile vechi, mai ales când se asociază cu autori care-mi sunt apropiați. Am cumpărat un volum cu Corespondența lui Caragiale, apărută în ediția de Opere îngrijită de Mihai Zarifopol, care cred că e integrală. (Descoperim că, de fapt, este și mai veche decât cărțile din copilărie – n.r.) Mai am un volum de Nuvele și schițe îngrijit de Paul Zarifopol, l-am cumpărat chiar din motive bibliofile. Erau exemplarele acelea în ediții speciale dinainte de război, în care se specifica tirajul, felul în care sunt numerotate seturile speciale, tipul de hârtie. Cumva fiecare carte era particularizată, iar primele 26, de la A la Z, erau cărți de top – eu o am pe a cincea, care trebuie să fi fost la unul dintre critici.

Mai e Maestrul și Margareta a lui Bulgakov, care este cartea de suflet atât pentru mine, cât și pentru Alina. Avem prima ediție integrală care a apărut în România după 1990, la Univers – e destul de destrămată, dar pe asta o păstrăm. E totodată cartea pe care am recitit-o cel mai des. Mai am și o ediție cenzurată, apărută la o editură din Chișinău, pe care am cumpărat-o când am fost într-o tabără folclorică în Basarabia. Acolo ne-am reîntâlnit, de fapt, eu și Alina. Eu am cumpărat un exemplar pentru Alina și ea a cumpărat unul pentru mine, le-am păstrat pe amândouă. Aceeași poveste cu Serghei Esenin, cu un volum de Opere alese, cumpărat tot din Basarabia și tot în dublu exemplar – dar asta ține mai degrabă de povestea noastră personală. La noi a fost întotdeauna o chestie anume, ne-am întâlnit în momente când n-aveam de ce să ne întâlnim, ca și cum comunicam pe un alt plan.

Adevărul e că am obiceiul să mă atașez de cărți ca obiecte, probabil că așa pățesc foarte mulți, dacă de ele se leagă o anumită poveste. Țin și la cărțile cu autograf, asta e o pasiune pe care o am din vremea când nu eram scriitor – să am cărți cu autograf de la autorii care-mi plac sau de la prieteni. Într-un anticariat am găsit un volum de Paleologu cu autograf pentru o doamnă din Iași de la Conu Alecu, iar în Statele Unite am dat peste o carte cu autograful lui Ray Bradbury – pentru noi pare ceva deosebit, dar probabil că în America există mii de volume cu autograful lui.

Carte cu autograful lui Alexandru Paleologu

Așadar, se poate spune că ești un colecționar?

Nu ca odinioară, dar am avut obsesia colecțiilor în general. A fost o perioadă în care colecționam, chipurile, timbre – habar n-aveam ce înseamnă să fii filatelist, dar le strângeam pentru că mi se păreau frumoase. La un moment dat am avut o colecție de abțibilduri din pachetele de gumă de mestecat aduse de la sârbi, că pe vremea aia, adică începutul anilor ‘80, la noi nu se găseau. Mama avea permis de mic trafic și-mi aducea gumă în formă de țigară – acum nu se mai face așa ceva -, în pachete care aveau abțibilduri cu imagini din filme science-fiction. Erau vreo sută și ceva, dar n-am reușit niciodată să strâng mai mult de zece-douăsprezece.

Am avut și colecție de volume science-fiction, evident, din moment ce eram pasionat de SF. Între 1955 și 1972 apăruseră bilunar – într-o perioadă chiar și trilunar – niște fascicule din colecția de Povestiri științifico-fantastice. Colecția și-a întrerupt apariția când eu eram foarte mic, dar mi-am dorit-o și nu oricum – voiam să am toate cele 466 de numere. Sunt oameni care au întreaga colecție. Și eu am reușit să mi-o completez, prin 2000 sau 1999 am găsit ultimele numere care-mi lipseau, numai că acum e la sat. Și e o hârtie foarte bună pentru șoareci, aici e o mică problemă (râde). E o colecție bună de studiu pentru un istoric literar, pentru că se vede felul în care a evoluat viziunea asupra SF-ului la noi, în ce măsură a fost implicat politicul în construcția colecției. Se poate observa, de exemplu, că primii scriitori americani au apărut prin 1960 și ceva, căci la început nu sunt decât autori din Blocul estic. De prin 1960-1970, nivelul povestirilor crește, inclusiv la autorii români, nu mai sunt atât de ideologice și de dogmatice, alunecă deja și spre fantastic. Am citit-o în întregime, dar nu mai rețin aproape nimic. 

Cum alegi cărțile pe care le citești? Ții cont și de cronici sau de recomandările prietenilor?

Țin întotdeauna cont de recomandările prietenilor în care am încredere, dar și de recenziile criticilor în care am încredere. Citesc două, trei cronici la o carte și, dacă părerile sunt unanime, o cumpăr – dar asta nu înseamnă că și reușesc să o citesc. Faptul că citesc pentru că redactez, asta-i una. Dar citesc și din obligație, pentru cursurile de la facultate sau când trebuie să vorbesc la câte o lansare. Și la un moment dat te trezești că nu mai ai timp să citești o carte de plăcere.

Mă bazez și pe lecturile anterioare – dacă am citit un autor care mi-a plăcut, îi urmăresc și cărțile care apar ulterior, iar aici nu fac diferența între autori români și străini. După părerea mea, nivelul este deja comparabil – sunt autori români cel puțin la același nivel ca autorii de top din culturile mari. Ca traducător, știu că e foarte greu să nu pierzi ceva la traducere, pe când la autorii români înțelegi și aluziile culturale, și referințele la mediul social, la spațiul propriu-zis.

Carte cu autograful lui Petru Dumitriu

Pe lângă „Sticletele”, sunt și alte cărți mai puțin cunoscute sau mai puțin populare pe care ai vrea să le recomanzi?

Mi-a plăcut o carte apărută în „Ego. Proză” demult, cred că acum zece ani – Erotikon, a lui Liviu Bleoca, un volum de povestiri foarte bine scrise, care n-a prea avut succes la noi, e aproape necunoscută. Titlul nu este neapărat relevant pentru carte, poate a părut prea strident – unele povestiri sunt legate de războiul din fosta Iugoslavie, de pildă.

De Alexandru Monciu-Sudinski mi-a vorbit prima dată Ovidiu Nimigean, acum vreo 15 ani, când erau foarte puțini care auziseră de el. Acum e oarecum în vogă în anumite cercuri de critici și de universitari. A fost un personaj ciudat de prin anii ‘70, când a publicat o carte, Rebarbor, care la acea vreme a fost retrasă din librării și topită. S-a considerat că a scăpat de cenzură, că era o carte anti-sistem. Odată că povestirile sunt foarte dure, de o brutalitate aproape psihotică, iar în al doilea rând îmi amintesc una care era o parabolă antitotalitară evidentă. Volumul a fost reeditat după 1990 într-un tiraj extrem de mic, e o carte foarte rară. Am reușit s-o găsesc pe Okazii, dând căutare după titlul cărții vreo doi ani, până când a apărut  la un moment dat. După Rebarbor, Monciu-Sudinski a mai publicat două volume de reportaje – Caractere și Biografii comune, care sunt interviuri cu oameni ai muncii de pe platforma siderurgică din Galați și din uzine din zona Caransebeșului. Le citești și nu-ți dai seama dacă sunt interviuri inventate sau prelucrate până în punctul în care sună parodic, și totuși au trecut de cenzură și chiar au primit un premiu al Uniunii Tineretului Comunist, mi se pare. Dar sunt clar scrise într-o cheie foarte ambiguă și cu potențial subversiv.  

Monciu-Sudinski este el însuși un personaj foarte interesant. Nu-mi amintesc exact detaliile poveștii, știu că la un moment dat a intrat în greva foamei împreună cu un prieten, Cezar Mititelu, după care a emigrat în Suedia, unde se spune că ar mai fi fost de găsit la începutul anilor ‘90. Unii ziceau că l-au văzut într-o bibliotecă publică din Suedia, citind cărți de mistici ortodocși – a și tradus o hagiografie a unui sfânt rus -, apoi nu s-a mai știut nimic de el, nici dacă mai trăiește sau nu. Se pare că și-a ars actele de identitate. Există câțiva care îi studiază biografia și opera, formată probabil numai din aceste trei cărți. De scris scrie foarte bine, dar e un pic tulburător.

Nu sunt genul de descoperitor. Mă uit pe revistele literare, pe site-ul Editurii Polirom, să văd ce mai apare, sau cunosc deja opera unor autori și am încredere în ei. De pildă, la Roberto Bolaño am ajuns pentru că am citit două-trei cronici foarte entuziaste. De câțiva ani încoace am atât de puțin timp pentru citit, încât m-am gândit că mai degrabă aș relua unele cărți – și relectura e o plăcere imensă. Acum două veri am recitit Ulise al lui Joyce, pe care-l mai citisem în adolescență, dar atunci n-am priceput mare lucru, și apoi în facultate. Chiar sunt curios dacă va apărea o traducere în variantă nouă, se zice că Rareș Moldovan ar lucra la ea de câțiva ani. Traducerea lui Ivănescu este foarte bună, dar în orice cultură, după douăzeci de ani măcar, ar fi bine să apară o traducere nouă, actualizată. În străinătate se face asta sistematic, pe când la noi se preiau inclusiv traduceri din anii ‘40-’50, iar limbajul nu se mai potrivește cu epoca noastră.

(Îl întreb ce alte cărți ar vrea să recitească – n.r.) Visez să găsesc o perioadă așezată în care să recitesc Cehov de la un capăt la altul, deși Cehov e, cel puțin pentru mine, și dens, și apăsător, încât sunt nevoit să-l las la o parte o vreme, după ce citesc o nuvelă mai puternică. E unul dintre autorii mei preferați – acum am zice că e autor de proză scurtă, deși nu cred că la el s-ar putea folosi categoriile astea. Am o slăbiciune pentru literatura rusă, inclusiv pentru autorii sovietici – cum e Chinghiz Aitmatov, unul dintre scriitorii noștri preferați, și-ai mei, și-ai Alinei. Mi-a plăcut foarte mult O zi mai lungă decât veacul, dar și volumele de povestiri – Adio, floare galbenă și Cântecul stepei, cântecul munților.

Alți autori preferați… Vezi, îmi vine să numesc tot timpul clasici, cum e Steinbeck. Dintre autorii contemporani mi-a plăcut foarte mult Llosa, dar asta s-ar putea să vină tot din adolescență, pentru că atunci am citit prima dată Războiul sfârșitului lumii și m-a impresionat foarte mult. La fel s-a întâmplat și cu Marquez. La ora actuală, l-aș prefera mai degrabă pe Llosa lui Marquez. Și Heinrich Böll e un scriitor foarte bun, Opiniile unui clovn mi-a plăcut fantastic de mult. 

Pe de altă parte, aș recomanda oamenilor să citească literatură română. Contactul e imediat, pentru că înțelegi mult mai ușor lumea de-acolo, chiar dacă se vorbește despre perioada interbelică. Din când în când recitesc și sunt surprins de cât de bine sunt scrise unele cărți din literatura română, cum ar fi Ion sau Răscoala de Liviu Rebreanu. Știu, e în programă, pare uzat, dar dacă mă uit cu ochi de prozator, văd acolo construcții extraordinar de bine realizate și știu că astea se fac foarte greu.

Eu am rămas foarte impresionat de Rădăcina de bucsău a lui Ovidiu Nimigean, o carte pe care mi-aș fi dorit s-o scriu, dar n-aș putea niciodată, pentru că acolo e și un discurs intelectual la un nivel la care eu știu că n-ajung. E o lume privită dintr-o altă perspectivă, a unui om cu foarte multe lecturi, dar și cu un simț poetic al vieții. Și cu o sensibilitate extraordinară care poate nu se vede de la început, dar el o are și ca individ.

Uite, foarte puțin cunoscut, deși e unul dintre marii scriitori români, este Sorin Titel. A murit prea repede, n-a trăit suficient de mult ca să intre în canon și nici n-a prea mai fost reeditat. Nu-mi plac extraordinar de mult volumele lui experimentale – el era francofon, a scris și în stilul noului roman francez. A încercat de fapt să își găsească un stil propriu și în același timp să înnoiască cumva scriitura, dar la un moment dat a scris un ciclu de romane despre târgurile bănățene, o lume excelent descrisă, cu niște povești fascinante. Sunt patru romane: Țara îndepărtată, Pasărea și umbra, Clipa cea repede și Femeie, iată fiul tău. Cel mai elogiat a fost Femeie, iată fiul tău, care are două povești în paralel foarte bine construite, cu personaje care sunt un fel de doppelgängeri, dar, după părerea mea și a Alinei, cea mai bună este Clipa cea repede. (Îl întreb dacă pot fi citite și separat – n.r.) Există personaje sau locuri care revin și care traversează toate cărțile, dar n-au legătură între ele. Are o scriitură foarte rafinată, e printre marii prozatori români din perioada postbelică, e de talia lui Marin Preda sau a Gabrielei Adameșteanu.

Ai făcut vreodată ceva neobișnuit pentru a intra în posesia unei cărți?

Neobișnuit, nu. Am furat cărți, o dată sau de două ori. S-a întâmplat prin anii ‘90, când colecția SF de la Nemira, Nautilus, se vindea extraordinar de bine, și erau oameni care cumpărau cărțile și apoi le vindeau pe stradă la suprapreț. A fost o perioadă când crescuseră prețurile la cărți, nu mai țin bine minte ce se întâmplase, dar cărțile deveniseră foarte scumpe. Îmi doream la un moment dat o carte – drept să spun, nici nu mai știu ce carte era -, așa că am fost cu un prieten la o tarabă de pe stradă, am cumpărat două cărți și pe una am furat-o. Dorința de a lua cartea respectivă și-a găsit o justificare în imoralitatea vinderii la suprapreț – să zicem, nu că ar fi neapărat scuzabil. De exemplu, îmi povestea cineva că avea un palton mare și gros, iar metoda mergea bine iarna: avea căptușeala tăiată, strecura cartea în interior și ea cădea jos, la bază. Dar aici era vorba de furat din librărie, unde prețurile erau corecte.

O carte primită într-o tabără folclorică din Hârșova, provenind din arhiva unei biblioteci desființate

Am rămas și cu niște cărți de la bibliotecă, dar ăsta a fost un accident. Într-a doișpea, am luat prin mai-iunie vreo patru cărți de la biblioteca din Timișoara, apoi au venit examenele, bacalaureatul, după care am mers acasă, la țară. Am încercat o dată să le dau înapoi, dar biblioteca era închisă peste vară. În toamnă am plecat în armată, iar ai mei au primit acasă o amendă, pe care au plătit-o, așa că am rămas cu cărțile. A fost tot un mod ilegal de a intra în posesia unor cărți, chiar dacă au fost plătite. Cred că le mai am și acum, dar nu mai știu care sunt.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Am pus cărțile mele pe raft la litera G, din rațiuni de biblioteconomie, pentru că, deși numele meu de familie este Radu, tot la litera G sunt trecute și în descrierea CIP a Bibliotecii Naționale. Așa ar face orice editor și cam toți care îmi spun „domnul Gheo”, pentru că, fiind la final, pare să fie numele de familie. Cumva mi-e la neîndemână să le pun la litera R, pentru că toată lumea spune „cărțile lui Gheo” și pot să-l consider practic un pseudonim. Radu Pavel Gheo suna bine și nu m-am gândit că o să-ncurce pe cineva numele de familie.

Ai tabieturi legate de lectură sau de scris?

Tabieturi de lectură nu mai am. Citesc și în bucătărie, pe un taburet, cu cartea deschisă pe masă, citesc și în pat, întins pe spate, citesc și pe scaun într-o poziție incomodă, citesc și în tramvai sau în autobuz, dacă am timp. Dar am o imagine ideală în minte: într-o zi călduroasă de vară, undeva pe un coridor răcoros, în semiîntuneric, ca să pot citi totuși fără lumină artificială, și cumva întins fie pe burtă, pe un covor foarte pufos, fie într-un scaun lăsat pe spate, și la o temperatură acceptabilă – nici prea frig, că eu sunt foarte friguros, dar suficient de răcoare cât să-mi dau seama că sunt apărat de căldură. Numai că asta e mai degrabă o imagine din copilărie și nu știu dac-am mai retrăit-o. (Îi spun că îmi amintește de un cadru din „Noapte bună, copii!” – n.r.) Păi, de aici vine ispita de a judeca o carte a unui autor prin prisma biografiei lui. Mi-am dat seama pe parcurs că cel mai bine scrii despre lucrurile pe care le cunoști. E mult mai ușor să presari prin poveste fragmente din ceea ce ai trăit. La mine, un personaj nu se identifică niciodată cu o ființă din viața reală, amestec elemente dintr-o parte și din alta. Ai nevoie de anumite caracteristici ale unui personaj care să ducă povestea mai departe, și alea nu sunt neapărat specifice unui om anume pe care-l cunoști – de la unul iei aspectul fizic, de la unul caracterul, de la altul o particularitate, un gest, un tic verbal sau fizic.

Prima pagină din manuscrisul romanului „Disco Titanic”

În ce privește scrisul, am niște tabieturi. Faptul că scriu noaptea nu-i un tabiet, e ceva apărut de nevoie, pentru că noaptea aveam timp liber încă de când eram student. Atunci, în vacanțe sau weekenduri, scriam la maică-mea, la cantonul CFR, ne aflam undeva în câmp și n-aveam curent electric, scriam la o lampă cu petrol. Seara se linișteau toate, maică-mea se culca în singura cameră, iar eu stăteam liniștit în bucătărioară, scriam la lampă, lângă aragaz, ca să-mi pot face cafea, și fumam. De atunci am rămas cu ritualul ăsta. M-am obișnuit să scriu cu cerneală, mi se pare că scriu mai ușor, și am rămas pe cerneală neagră, pentru că prima dată am avut o călimară cu cerneală neagră și am zis că n-are rost s-o schimb. Am păstrat același stilou, primul meu stilou cu peniță de aur, cum se zicea – un stilou chinezesc, de fapt, pe care mi l-a vândut un coleg la sfârșitul lui ‘89, în studenție. E auriu cu totul, chiar și pe dinafară, pare atât de kitsch, dar cu el am scris cam toate prozele mele, cele două romane de câte 500 de pagini, teza de doctorat am scris-o tot cu el…  Are 28 de ani și încă e bun. Așa că trebuie să am o călimară cu cerneală neagră și stiloul respectiv, trebuie să am ibricul de cafea lângă mine și țigara – acum electronică. Scriu proză numai pe coli A4 deja imprimate pe o parte – nu mai știu de unde a pornit chestia asta, poate de la un impuls ecologic de reciclare sau de la lipsa de hârtie din perioada comunistă, dar am păstrat tabietul și la un moment dat a devenit un fel de obicei-joc.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă?

Nu știu cât de amuzant ar fi, dar spuneam la început că unele cărți sunt cam distruse, pentru că o bună parte din biblioteca asta am tot plimbat-o. Eu am visat întotdeauna să am biblioteca strânsă la un loc, chiar dacă, evident, n-o să pot citi toate cărțile, dar măcar să le am aproape, astfel încât, dacă vreodată simt cheful să citesc o carte anume chiar atunci, s-o am la îndemână. După ce am terminat facultatea, eu și cu Alina ne-am mutat în Timișoara, am stat undeva în chirie, și acolo am adus câteva cărți – la început o sută, apoi două sute, după care s-au făcut tot mai multe. După o vreme ne-am mutat tot în chirie și am transportat cărțile în saci de plastic, puse la grămadă – s-au mai rupt coperte, s-au mai îndoit pagini. După aceea ne-am mutat din Timișoara în Iași, în ideea că ne stabilim acolo. Am împrumutat o remorcă și am încărcat toată biblioteca, toate cărțile, în saci, în lăzi, legate cu sfoară, și le-am transportat o mie de kilometri. După un an am decis că nu ne place în Iași și ne-am mutat înapoi în Timișoara, tot în chirie, dar biblioteca am cărat-o înapoi, evident.

După un alt an în care am stat în Timișoara – a fost un an foarte greu, pentru că Alina nu și-a găsit de lucru, iar eu aveam o slujbă de profesor prost plătită -, am decis să ne mutăm din nou la Iași, și iar am transportat biblioteca. De data asta a rămas la Iași vreo 2 ani și jumătate, aceea a fost și perioada în care i-am cunoscut pe cei care făceau parte pe atunci din Clubul 8 și din cenaclul OuTopos – Florin Lăzărescu, Teodorovici, Dan Lungu, Nimigean, Michael Astner, Horațiu Decuble, Radu Andriescu… Mulți sunt scriitori foarte cunoscuți la ora actuală, dar pe atunci își publicau cărțile în regie proprie sau cu finanțări, în tiraje de câte 50-100 de exemplare – iar acum alea chiar sunt rarități bibliofile. Ei, și apoi am câștigat la Loteria Vizelor, așa că am plecat în America, iar biblioteca am lăsat-o la Iași. După ce ne-am întors în Timișoara, ne-am cumpărat apartamentul ăsta, cu banii strânși în America, și iar am transportat biblioteca, pentru a nu știu câta oară.

E și nu e amuzant, pentru că o parte din cărți s-au cam deteriorat. Iar acum, două treimi din bibliotecă a călătorit din nou la țară, de unde va trebui să o mai aducem încă o dată, sper că pentru totdeauna. Pentru noi, cărțile sunt obiectele cele mai valoroase, deși evident că din punct de vedere financiar nu reprezintă o avere. Sunt cărți la care visam în anii ‘80, cărți apărute în tiraj redus sau care se vindeau doar pe sub tejghea, și care acum se găsesc cu 2-3 lei la anticariat. Valoarea e dată mai degrabă de noi decât de obiectul în sine.