Biblioteca scriitoarei Simona Antonescu

Pe Simona Antonescu am cunoscut-o prima oară în paginile romanului Darul lui Serafim, a doua carte pe care a publicat-o autoarea. M-au fermecat istoriile și personajele sale, extrase cu migală din trecut, pe care le reînvie în fața cititorilor contemporani, odată cu atmosfera unor vremuri apuse. Mi-am dorit să cunosc și omul din spatele poveștilor, astfel că m-am bucurat foarte mult când Simona mi-a acceptat invitația de a participa la rubrica Bibliotecă de scriitor.

Pentru întâlnire, a trebuit să călătoresc până la Ploiești, însă micul efort a meritat: m-am simțit nemaipomenit de bine în compania Simonei Antonescu, cu care am discutat ore întregi pe diverse teme, mai mult sau mai puțin legate de literatură. Am descusut-o în legătură cu ce e real și ce e imaginar în Darul lui Serafim, am vorbit despre scris, copii, vecini, familie, astfel că poveștile au depășit limitele întrebărilor cu care venisem pregătită. Mi-am cumpărat cu prima ocazie Cronica Stăicului de Sarmiza Cretzianu, pe care Simona a recomandat-o foarte convingător, iar acum aștept cu nerăbdare a doua ediție a cărții Fotograful Curții Regale, pentru a citi și eu, în sfârșit, acest roman lăudat, care a primit Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2016.

Scriitoarea Simona Antonescu

Ai idee câte cărți sunt în bibliotecă?

Cifrele nu prea sunt prietenele mele. Eu mă străduiesc să întrețin o relație, dar ele nu sunt la fel de disponibile ca mine. Memoria îmi joacă feste când vine vorba de cifre, nu țin minte date, nu țin minte ore sau termene, așa că răspunsul este: nu știu, habar n-am câte cărți sunt în casă.

Ții o evidență a cărților?

Acum nu mai țin o evidență, dar îmi aduc aminte că, atunci când eram copil, aveam astfel de inventare acasă la părinții mei. Ca adult, am părăsit obiceiul ăsta bun – când ne maturizăm, părăsim multe obiceiuri bune din copilărie. Pe vremea aceea, nu aveam o bibliotecă propriu-zisă, iar cărțile din casă erau puse pe câteva rafturi, deasupra unui recamier, și într-o nișă făcută în perete de tata, special pentru cărțile mamei. Aveam un inventar pe hârtie, fiecare loc cu cărți din casă avea lista lui, exista și un centralizator, așa că știam cu exactitate unde se află fiecare carte. Cu o parte dintre ele am plecat de acasă – sunt cărți dragi, de care mă leagă tot felul de amintiri.

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

În teorie, cărțile sunt ordonate după colecții și sunt împărțite pe familii: biblioteca veche (cu cărțile aduse din casa părinților) și biblioteca nouă. Sunt, însă, și cărți care au apucat să se împrietenească într-un anumit colț din bibliotecă, și au rămas împreună, chiar dacă locul lor este în altă parte. De exemplu, o carte de Rebreanu și una de Blaga, care ar trebui să stea în biblioteca veche. Mi le imaginez precum copiii aceia care sunt schimbați din greșeală la maternitate și sunt aduși într-o familie care nu e a lor, dar ei încep să iubească membrii acestei familii de împrumut. Se simt bine așa, acolo este locul lor, chiar dacă află ulterior că aparțin unei altei familii.

Biblioteca veche

Biblioteca veche, cu cărțile aduse din casa părinților

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Am două cărți vechi în bibliotecă și, întâmplător, ambele sunt cărți religioase. Cea mai veche carte este Biblia bunicului meu, publicată în 1925. Chiar are scris pe prima pagină, de mâna bunicului: Biblia mea, Antonescu Gheorghe Constantin, clasa I normală. Este prima Biblie pe care am citit-o, deși nu integral. Tata a adus Biblia asta – nu știu exact pe unde a găsit-o – și a lăsat-o în camera mea, fără să spună nimic. Erau anii 1980 și ai mei se cam fereau să poarte astfel de discuții, pentru le era teamă de ce-am putea să povestim eu și fratele meu la școală.

Am răsfoit Biblia și am găsit cele patru Evanghelii, care povesteau cam același lucru. A fost o lectură care m-a marcat – pe atunci eram în clasa a opta – și eram convinsă că am descoperit ceva extrem de important care s-a întâmplat acum 2000 de ani, deși nimeni din jurul meu nu părea să știe ceva despre asta. Eram foarte rebelă la 14 ani, și mă gândeam că ce s-a întâmplat atunci nu era exact povestea din carte, iar acești patru domni au încercat să ascundă adevărul.

Biblia bunicului, cea mai veche carte din bibliotecă

Biblia bunicului, cea mai veche carte din bibliotecă

Cealaltă este Thomas de Kempis, Imitațiunea lui Hristos, o carte catolică din 1935, tipărită la Iași, care a ajuns la mine de la străbunica din partea mamei. În Primul Război Mondial, străbunica mea a emigrat din satul Iacobeni, din Ardeal, cu doi copii mici – bunicul meu, care avea doi sau trei ani pe atunci, și fratele lui mai mare. Ea, femeie singură, i-a luat pe amândoi de mână și au fugit, au ajuns la Galați și s-au stabilit acolo. Erau catolici, dar străbunica a considerat că trebuie să-i asimileze în comunitate pe copii, așa că l-a botezat pe bunicul meu în religia ortodoxă și nu l-a învățat niciun cuvânt în ungurește. De la această străbunică au ajuns la mine trei lucruri: Imitațiunea lui Hristos, un clopoțel de sufragerie și tava ziarului Minerva – un cotidian literar și politic, care a apărut până în 1916, unde a lucrat ca redactor și Ioan Slavici.

Obiecte care au aparținut străbunicii Simonei Antonescu

Obiecte care au aparținut străbunicii Simonei Antonescu

Care sunt cele mai recente cărți din bibliotecă?

Sunt cărțile cumpărate la Bookfest, care stau pe noptiera cu cărți necitite și cărți citite recent, din care încă n-am ieșit de tot. După ce le termin de citit, ele mai rămân aici o perioadă de timp – nu toate, dar cu unele mai am niște lucruri neterminate. Acum citesc Zgomotul lucrurilor în cădere, de Juan Gabriel Vásquez, și Fărâme de viață, de Zeruya Shalev. Trebuie să mă autodenunț, citesc minim două cărți în paralel. În dormitor țin o altă carte, pe care o citesc doar seara, la culcare – acum este Insuportabila ușurătate a ființei, de Milan Kundera. Ea locuiește pe pat, lângă pernă, pentru că acolo pică atunci când adorm, și cititul ei se întinde pe foarte mult timp, pentru că citesc cam două-trei pagini pe seară.

Și nu încurci poveștile sau personajele?

Nu mă deranjează să întrerup poveștile. Imaginează-ți că lunea te uiți la Dosarele X, marțea este Game of Thrones, miercurea un alt serial. Nu le încurci. Adeseori, mi se întâmplă să fac paralele între cărțile citite și să-mi explic niște lucruri: înțeleg ceva din Fărâme de viață datorită unui paragraf întâlnit în Zgomotul lucrurilor în cădere. Nu reușesc să mă stăpânesc. E ca și cum aș avea un platou cu cinci prăjituri de cinci feluri diferite și trebuie să bag lingurița în toate.

Noptiera cu achizițiile recente și cărțile prietenilor

Noptiera cu achizițiile recente și cărțile prietenilor

Cum achiziționezi cărțile? Mergi des prin librării sau prin anticariate?

Din păcate, merg destul de rar prin librării, mi se pare mult mai eficient să iau cărțile de pe net. Am listele făcute dinainte și comand o dată chiar și zece cărți. Citesc un pic din ele înainte de a mă decide să le cumpăr. Pentru mine, prima pagină este foarte importantă, atât la cărțile scrise de mine, cât și la cărțile scrise de alții. E punctul în care îți dai seama ce o să te facă să simți cartea respectivă. Este adevărat că, uneori, restul cărții te poate dezamăgi, dar la final am la ce să mă gândesc: ce mă așteptam eu să găsesc, ce promisiuni a făcut în această primă pagină și nu s-au îndeplinit? Nu regret faptul că m-a dezamăgit o carte pentru că am ce să învăț și din experiența asta, nu e un timp pierdut. În schimb, am și cărți care m-au plictisit și la care am renunțat, pentru că plictisitul e altceva decât dezamăgitul.

Scriitoarea Simona Antonescu lângă biblioteca nouă

Scriitoarea Simona Antonescu lângă biblioteca nouă

Ai făcut vreodată ceva ieșit din comun pentru a intra în posesia unei cărți?

Daaa. Când eram mică, îmi petreceam vacanțele la bunica mea, în Galați. După mai multe întâmplări, bunica nu mai locuia la casă, locuia la parterul unui bloc de patru etaje, care nu avea lift. Sus de tot, la etajul patru, stătea o bătrână doamnă, căreia toți vecinii îi spuneau Doamna Judecător. Îți imaginezi că, la vârsta aceea – aveam 12 ani pe atunci -, când îi auzeam pe cei mari spunându-i așa, mi se părea că acolo sus stătea Dumnezeu, nimeni altcineva! Bunica mă tot lăudase – E o fată care citește toată ziua, nu face altceva decât să citească! -, și atunci doamna i-a zis: Ia s-o trimiți la mine, să văd eu ce citește ea. Bunica mea m-a prezentat foarte mândră, iar doamna judecător a stat un pic de vorbă cu mine și mi-a spus: O să facem o înțelegere. Vii și-ți alegi ce carte vrei din bibliotecă, dar nu iese cartea din casă. O să stai două luni la bunica ta, vii când vrei tu, eu nu dorm niciodată. Era foarte bătrână și singură. Îmi amintesc o bibliotecă foarte mare și o cameră întunecată, pentru că avea tot timpul storurile trase.

Așa că eu îi sunam la ușă toată ziua-bună ziua, pentru că voiam să-i scotocesc prin bibliotecă. Până la urmă, am găsit Povestea vieții mele a lui Charlie Chaplin – am văzut că a fost reeditată recent, la Editura Nemira – și i-am spus: Uite, pe-asta o citesc. Doamna judecător a spus: Foarte bine, vino și citește. Mai întâi mergeam și-i cumpăram pâine, apoi deschideam cartea și începeam să citesc, dar nu prea aveam succes, pentru că doamna suferea de singurătate, era nevorbită. Mă lăsa vreo zece minute, apoi începea să mă descoasă. Mă întreba ce am citit și vorbeam despre cărți. După vreo săptămână, mi-am dat seama că n-o să se schimbe nimic. Nici nu voiam să mai scotocesc prin bibliotecă, pentru că deja nu mai puteam de dragul acestei cărți, așa că asta am făcut toată vacanța: stăteam cu cartea deschisă pe genunchi și răspundeam la întrebările ei, pentru că ea mă chema, de fapt, pentru conversație, și era încântată de faptul că realmente citesc. La sfârșitul vacanței, m-a chemat și mi-a dat cartea cadou, cu o dedicație. Am considerat că două luni de zile am muncit pentru cartea asta, după ce toată vacanța îi cumpărasem pâine și îi ținusem companie doamnei judecător.

Cartea primită în dar de la doamna judecător

Cartea primită în dar de la doamna judecător

Până la urmă, ai reușit să citești cartea lui Charlie Chaplin?

Da, am citit-o și mi-a plăcut foarte mult, deși nu știu cât am înțeles eu la vremea respectivă. N-am recitit-o de atunci, dar mă gândeam să o fac. Charlie Chaplin a fost o persoană cu o viață extrem de abruptă, tot timpul o lua în alte direcții, și totuși își făcea alegerile astfel încât să nu-i rănească pe cei din jur. Mie mi-a stârnit o mare curiozitate la vârsta aceea: cum poți să lași o femeie și să te îndrăgostești de alta, dar totuși prima să nu sufere?

Mai am o poveste cu o carte pe care mi-am dorit-o foarte mult. Am niște prieteni în Starchiojd, cea mai veche comună locuită din Prahova. Oamenii de acolo au păstrat în casele lor documente foarte vechi, de prin secolul 17, care se află acum la Muzeul de Istorie din Ploiești. Un director al muzeului, domnul Nicolae Simache, un om foarte dedicat, le-a transcris și le-a publicat într-o carte intitulată „Documente privitoare la istoria comunei Starchiojd”. Dacă citești cartea cap coadă, descoperi foarte multe povești din viața comunei, scrise într-un limbaj vechi, fermecător.

Cartea nu e a mea, am luat-o cu împrumut, după ce am asigurat jumătate de stradă că o aduc înapoi și că am grijă de ea. După ce am răsfoit-o, i-am spus prietenului meu: Cartea asta nu mai pleacă de la mine în veci! Mai bine le dau mașina! De câte ori ajung pe la Starchiojd, mă duc cu cartea și o arăt. Doamna zice: Ai adus-o? Eu răspund: Nu. Am adus-o la vizionare. E la mine, mai am un pic de treabă. Dar recunosc că nu este a mea. Nu am găsit alte ediții, deși am căutat cartea peste tot.

Documente din comuna Starchiojd

Care este relația ta cu cărțile din bibliotecă? Ești o proprietară posesivă sau te poți despărți de ele cu ușurință?

Nu mă despart de ele nici cu ușurință, nici cu greutate. Nu mă despart de ele deloc! Sunt foarte posesivă. Nu știu dacă-i rău sau bine, eu îmi găsesc tot felul de scuze, mi se pare că mi-aș da copilul din casă. Împrumut doar prietenelor foarte bune, deși sunt cam pisăloagă cu ele: când mă duc în vizită, caut cărțile din ochi, ca să verific cum merge treaba. Adică de ce mi-ai cerut cartea dacă nu ai început-o? Mai bine o țin la mine, până când vrei să o citești! Reversul medaliei e că mă simt foarte vinovată atunci când împrumut cărți de la prietenele mele, deși pe ele nu le deranjează prea tare ce se întâmplă cu cărțile și cât timp le țin la mine.

Am dezvoltat sentimentul ăsta de proprietate de mică, pentru că petreceam multă vreme cu cărțile mamei din bibliotecă, și aveam impresia că, dacă eu investesc atâta suflet și atâta timp, înseamnă că biblioteca asta trebuie să fie a mea. Știam în ce loc se află fiecare carte, pentru că eu o pusesem acolo, și, când le reorganizam, plănuiam din timp fiecare schimbare. Puneam cărțile în mijlocul camerei, le ordonam, îmi plăcea să stau printre ele. N-avea mama nicio grijă unde sunt.

Simona Antonescu la locul de citit

Subliniezi cărțile pe care le citești? Sau ai alte obiceiuri de lectură?

Subliniez foarte rar cărțile, dar îmi pun bilețele de neînțeles pentru alții – de exemplu, Mod de a trece de la un loc al acțiunii la altul -, notițe care îmi dezleagă o problemă pe care o am la scris. În schimb, am un obicei prost, care n-are niciun leac, pentru că îl am de când eram foarte mică: scriu pe cărți data și locul din care le-am cumpărat, mă semnez și mă mai semnez încă o dată în interiorul cărții, la întâmplare. Când ajung la pagina respectivă, sunt foarte atentă la text, încerc să descopăr de ce mi s-a deschis mie cartea tocmai aici, trebuie să fie ceva pe pagina asta.

Treaba asta a început pe la 12 ani: când o carte din biblioteca părinților îmi intra în suflet, dintr-un motiv oarecare, atunci pur și simplu scriam pe prima pagină „Simona” și mă semnam pe o pagină din interior. De exemplu, am găsit în biblioteca mamei o carte care mi-a intrat la suflet definitiv pentru că avea o dedicație a tatălui meu pentru mama mea, când aveau doar 19 ani. Când am realizat că ei de-abia se cunoscuseră, deci mai dura ani de zile până când aveau să se căsătorească și să ne aibă pe noi, mi s-a părut că trebuie neapărat să fie cartea mea, pentru că numai eu îmi dădeam seama cât de importantă este. Am plecat cu ea de-acasă de la mama: mi-am făcut bagajul și mi-am luat cărticica.

Cărțile părinților Simonei Antonescu

Cărți dragi din biblioteca părinților

Iar asta nu e singura carte care mi-a intrat la suflet. Părinții mei au făcut Română – Franceză la Institutul Pedagogic din Galați. Tatăl meu stătea în căminele studențești, iar mama locuia în oraș, cu părinții. Tata o remarcase pe mama și trebuia să găsească motive ca s-o viziteze, pentru că bunicul meu era un domn foarte sever. Adică nu puteai să vii tu, băiat, în vizită la o fată, fără un motiv întemeiat. Atunci tata lua cartea asta (n.r. Învățați franceza fără profesor), ciocănea la poartă, ieșea bunicul meu, iar tata îi zicea: Am venit să-i aduc cartea Rodicăi! Bunicul meu răspundea: Bine, haide, intră și dă-i cartea. Stăteau împreună o oră, iar după o săptămână, tata apărea iar și ciocănea la poartă: Am venit să-i aduc cartea! Bunicul meu l-a primit de fiecare dată, l-a supravegheat să nu se depășească o oră, și, după vreo lună-două, i-a spus (mai șoptit, așa, ca să nu-l supere): Măi, Adi, mai schimbă și tu cartea aia! Bineînțeles, cartea este acum la mine în bibliotecă.

Văd că te leagă o mulțime de amintiri și întâmplări de cărțile din bibliotecă…

Da, și mai am destule povești. Pe perioada liceului, eram total îndrăgostită de Eminescu, eram topită după el, mi se părea că este un zeu. Îi știam poeziile pe de rost și eram într-o mare vânătoare după orice fel de detaliu din viața lui. La un moment dat, mi-a iești în cale Romanul lui Eminescu, scris de Cezar Petrescu. Cezar Petrescu îmi dăruise deja o altă carte dragă: Fram, ursul polar, care a fost printre primele cărți citite de mine, în vacanța dintre clasa I și clasa a II-a. A fost primul moment în care m-am gândit că mi-ar plăcea foarte mult să fiu scriitor, că cel mai minunat lucru pe care poți să-l faci pe lumea asta este să scrii cărți pe care altcineva să le citească. După Fram, ursul polar, iată că Cezar Petrescu îmi dăruia acum și Romanul lui Eminescu, o biografie romanțată a poetului.

Romanul lui Eminescu

Îmi aduc aminte că, prin clasa a IX-a, a lipsit la un moment dat profesoara noastră de română și a venit să-i țină locul un domn profesor. A fost o oră foarte relaxată, ne-a întrebat ce citim, cui îi place literatura, cine s-ar vedea cu profesii legate de literatură. Când a întrebat cui îi place literatura, jumătate de clasă, mâna sus. El s-a uitat la noi și a zis: Ooh, așa mulți? Eu vă spun așa: cui îi place literatura, trebuie să știe „Luceafărul” pe de rost. M-am dus acasă și în trei zile am învățat Luceafărul, cam treizeci de strofe pe zi. Mi s-a părut ușor de învățat, după ce încercasem să învăț Scrisorile, care sunt mult mai greu de reținut, deși eu găseam o muzică foarte frumoasă în ele și-mi plăcea să mi le recit. În a treia noapte, când am terminat de învățat cele 98 de strofe, am plâns până dimineață, pentru că am realizat că Eminescu e mort și că eu n-am nici o șansă să-l cunosc vreodată.

La școală, domnul profesor ne-a întrebat din nou: Deci, cui îi place literatura? De data aceasta, am fost singura care a ridicat mâna. Toți colegii erau mândri că cineva din clasa noastră a reușit să învețe Luceafărul. Domnul profesor m-a testat, spunându-mi câte un vers de la care eu trebuia să continui. Cu ce m-am ales la sfârșit a fost că domnul profesor a zis: Da, dom’le, îți place literatura! Am fost un pic dezamăgită, eu mă gândeam că o să-mi spună: Tu o să fii scriitor! Adică să-mi dea o certitudine, dar nu s-a întâmplat nimic de genul acesta.

Care sunt cărțile la care ții cel mai mult? Bănuiesc că toate cărțile despre care mi-ai povestit până acum sunt cărți dragi.

Am multe cărți dragi. Una dintre ele este Frații Karamazov, pe care am citit-o prima oară la 14 ani. O cumpărase mama când eu eram în clasa a opta. Mama, mare cititoare, n-a apucat s-o citească atunci, pentru că eu am pus imediat mâna pe ea. Am citit-o cap coadă, nu știu cât am priceput din ea, mi-era clar și atunci că nu înțeleg totul, dar aveam în spate suficient de multe lecturi. De pe la 11 ani, nu mai citeam cărți de copii, trecusem la biblioteca mamei, pentru că mama-mi spusese: Astea nu sunt pentru tine!, și-atunci eu am zis: Oooh! Minunat! Dacă nu sunt pentru mine, minunaaat! Nu m-a plictisit absolut deloc Frații Karamazov. Mi se părea că fac un lucru care este mult prea greu pentru mine, dar, când am închis-o, am trăit sentimentul puternic că am terminat cel mai bun roman care s-a scris vreodată. Apoi, i-am făcut capul calendar mamei: Cel mai bun roman care s-a scris vreodată! Cineva nu are cum să scrie ceva mai bun!

Frații Karamazov

O altă carte dragă este La Medeleni, cartea pe care cred că am citit-o de cele mai multe ori în viața mea. O reluam la doi-trei ani, în special primul volum, care, la un moment dat, arăta ferfeniță, așa că l-am legat între timp. Mi se părea mie că în Olguța și Dănuț regăsesc în totalitate pe mine și pe fratele meu, mi se părea că în cartea lui Ionel Teodoreanu este descrisă exact copilăria noastră.

O carte care mi-e foarte dragă datorită limbajului este Manuscrisul fanariot, pentru că Doina Ruști a scos la lumină niște cuvinte pe care nu aveam cum să le găsesc în altă parte. De la primele pagini, când am văzut ce comori de cuvinte sunt acolo, am început să pun bilețele, dar, când am văzut că paginile ajunseseră să fie pline de bilețele, am luat agenda și am făcut o listă. Stăteam cu agenda deschisă pe genunchi și cu laptopul alături, pentru a căuta cuvintele pe net.

Tot datorită limbajului vechi, un cadou de Crăciun pe care-l luasem pentru mama n-a mai ajuns la destinație. Eu fac cumpărăturile de Crăciun încă din noiembrie, iar într-un an am găsit două volume din Poveștile bucătăriei românești, de Radu Anton Roman, pe care le-am răsfoit cât au stat la mine. Într-unul dintre volume am întâlnit un fragment povestit de o doamnă din Chitigaz, un sat de români din Ungaria. Textul, la fel ca Manuscrisul fanariot, e scris într-o limbă delicioasă, care seamănă un pic cu aromâna. N-ai zice că este românește, dar nici că nu înțelegi cuvintele. Drept pentru care, din cauza acestui fragment, cartea n-a mai ajuns la mama.

Fragment din cartea lui Radu Anton Roman

Fragment din „Poveștile bucătăriei românești”, de Radu Anton Roman

Trebuie să vorbesc și despre Elif Shafak. Dintre toate cărțile ei, Ucenicul arhitectului mi se pare că este scrisă de o Șeherezada reînviată. Nu e un secret că îmi plac foarte mult poveștile, iar când citesc cărțile lui Elif Shafak am senzația că autoarea nu doar povestește, ci toarnă povestea peste tine, te înfășoară în ea, și, la finalul cărții, când îți dă voie să ieși din poveste – pentru că e cu dat voie acolo – ești altul, ca și cum ți-a dat să bei o licoare fermecată care ți-a ascuțit toate simțurile și tot ce vezi după aceea e transformat așa cum a vrut ea să le vezi. Este recunoscută valoarea terapeutică a poveștilor, dar Elif Shafak face mai mult de-atât: nu trebuie să ai vreo suferință fizică pe care ea să ți-o repare, pur și simplu autoarea te transformă într-o variantă a ta mai bună.

Ucenicul Arhitectului

Ai și alte cărți faine, eventual unele mai puțin cunoscute, pe care vrei să le recomanzi?

O carte care trebuie punctată este Cronica Stăicului de Sarmiza Cretzianu, autoare care nu știu în ce măsură este cunoscută. Deși intru rar în librării, am descoperit cartea în librăria Humanitas din Ploiești, unde m-a atras imediat fotografia de pe copertă. Am citit un pic din ea și m-a topit prima pagină – iar absolut toată cartea este la fel de fermecătoare. Sunt povești ale familiilor de boieri din zona Mehedințiului – de altfel, prima carte a autoarei se numește De pe Valea Motrului. Povești cu boieri, panduri și mirese codane.

Sunt singurele două cărți pe care le-a scris Sarmiza Cretzianu și, după câte am aflat scotocind prin biografia ei, cred că ar fi putut să facă mult mai mult, dar s-a lăsat un pic doborâtă de reacția pe care o avea societatea la momentul respectiv. A scris cam în aceeași perioadă cu Hortensia Papadat-Bengescu, și, cu toate că, în teorie, femeile erau egale cu bărbații, cele două scriitoare nu erau foarte bine primite. Știm despre Hortensia Papadat-Bengescu că era destul de marginalizată, cu toate că i se recunoștea valoarea romanelor, însă ea s-a dovedit mai bătăioasă decât Sarmiza Cretzianu, care nu a dorit să poarte această luptă.

Pe mine, cărțile mă pot prinde din două motive: ori povestea este extrem de bună – și atunci pot să iert faptul că este doar scrisă curat și nu are nimic strălucitor -, ori este scrisă într-un stil care mă cucerește atât de mult, încât povestea chiar nu mai contează. La Cronica Stăicului, povestea nu este foarte sofisticată, sunt mici istorii de familie, dar felul în care este scrisă este deosebit, iar cartea se citește foarte ușor.

Sarmiza Cretzianu

Am o nouă curiozitate, care nu știu spre ce va evolua: mă interesează foarte mult subiectul autismului, pentru că mi se pare că oamenii respectivi au acces la o lume superioară. Noi îi considerăm pe ei niște ciudați, când, de fapt, noi suntem cei mărginiți. Am găsit Neurotriburi. Istoria uitată a autismului de Steve Silberman, o carte stufoasă, care explică publicului larg care sunt mecanismele din spatele acestei afecțiuni. Autorul este un jurnalist de investigație, care a dat peste o comunitate de adulți autiști, foarte buni ingineri IT-iști, și s-a hotărât să cerceteze acest subiect prea puțin tratat, pornind de la primele documente existente. O altă carte pe tema autismului este M-am născut într-o zi albastră, scrisă de un autist adult, Daniel Tammet.

Cărțile pe care le-ai scris au un loc anume în bibliotecă?

Sunt cărți plimbărețe, nu știu dacă o să aibă vreodată un loc definitiv – pur și simplu, îmi place să le tot mut. După ce am primit premiul (n.r. Premiul pentru Debut al Uniunii Scriitorilor din România, ediția 2016), am făcut loc în bibliotecă pentru ca premianta (n.r. Fotograful Curții Regale) să stea alături de diplomă – mi-e drag să o văd acolo. Am mai multe exemplare: câte unul stă întotdeauna în dormitor, alături de cartea pe care o citesc seara. Cartea cea mai nouă, Darul lui Serafim, stă acum pe noptiera cu prieteni – aici sunt cărțile scrise de prietenii noi, oameni pe care i-am cunoscut recent și de care mă simt apropiată.

Premiul pentru cartea de debut

Contează și piesa de mobilier în sine sau mai degrabă ceea ce conține?

Când era mică și țineam inventarul acela de care îți spuneam, părinții mei nu aveau efectiv o bibliotecă, așa că, pe vremea aceea, eu visam să existe undeva în casă un perete întreg numai cu rafturi. Nu-mi doream nimic altceva, doar rafturi, ca să fie toate cărțile la un loc. Pe măsură ce am crescut, părinții mei au început să câștige mai bine și au apărut vreo două-trei corpuri de bibliotecă, așa cum le-am vrut eu – rafturi simple, așezate pe pereți diferiți. Și atunci, eu mi-am dorit o bibliotecă din lemn masiv, cu entarsii, cu sculpturi, o piesă de mobilier cât mai nobilă. Biblioteca aceea n-o am nici în ziua de astăzi, pentru că n-aș renunța vreodată la o vacanță ca să mi-o cumpăr, dar este importantă în continuare, în măsura în care ești liber să visezi și să-ți dorești ce vrei. Până una-alta, este mai important ce se găsește în interiorul ei.

Ești colecționară sau nu dai mare importanță formatului, vechimii sau autografelor?

Eu când spun colecționar, văd un om care face foarte multe sacrificii ca să obțină o ediție veche, eventual una cu autograf. Eu nu sunt omul respectiv. Mi-ar fi drag să-l cunosc pe autorul care a scris acea carte, dar, dacă nu se poate, mă mulțumesc să-l cunosc citindu-l. În niciun caz nu scormonesc pe site-uri sau prin anticariate pentru a găsi o carte cu autograf. Deci mai degrabă nu, nu sunt colecționar.

Simona Antonescu pe balcon

Biblioteca te ajută în vreun fel la scris?

Mă ajută foarte mult la scris. Îți povesteam mai devreme că am foarte multe bilețele prin cărți, bilețele pe care nu le-ar înțelege multă lume, pe care îmi notez, de exemplu, cum a reușit autorul să mute acțiunea dintr-un loc într-altul, fără să mă lase pe mine debusolată. Când am un blocaj la scris, cea mai bună metodă să-l depășesc este să citesc câteva pagini dintr-o carte bună. Nu contează ce carte – merg la bibliotecă și-mi aleg ceva. În acest fel, mă apropii cumva de cuvinte și mă transpun într-o stare în care simt nevoia să spun și eu poveștile pe care le știu.

Ce carte din bibliotecă ai fi vrut să fie scrisă de tine?

Frații Karamazov. Dar, ca să nu fie o trufie foarte mare – pentru că și acum mi se pare cel mai bun roman scris vreodată -, o să aleg Ucenicul arhitectului. Este exact ce îmi doresc să ajung să fac: vreau să scriu o poveste care să curgă peste cititor, să nu-l mai lase să respire absolut deloc, iar el să fie foarte fericit cu situația asta.

Cărți din biblioteca nouă

Cărți din biblioteca nouă

Ești mulțumită cu biblioteca ta sau încă visezi la o bibliotecă ideală?

Visez la o cameră care să fie dedicată cărților: o cameră înaltă, care să aibă de jur împrejur numai cărți, pe undeva la mijloc să fie un podeț, cu o scară mobilă, ca și cum ar fi două camere. Lăsând visele la o parte, eu sunt mulțumită de cât am realizat până acum cu biblioteca mea, dar e clar că la următoarele comenzi se va umple, așa că va trebui să iau încă un corp sau măcar câteva rafturi.

Ai povești amuzante legate de bibliotecă?

Acum vreo cinci ani, când intram în iarnă, am descoperit că un calorifer din apropierea bibliotecii nu se încălzea. Lipsisem de acasă în ziua anunțată pentru aerisire. Am sunat la administrator, n-am rezolvat mare lucru, și atunci ne-am chinuit noi să-l aerisim un pic. Cepul n-a vrut să cedeze, așa că am luat un ciocan și am ciocănit un pic, până a sărit de tot, iar odată cu cepul a țâșnit și apa caldă, stropind un rând de cărți din bibliotecă. Până să apuc eu să mă arunc în fața șuvoiului de apă, cărțile dragi – erau acolo Povestea vieții mele de Charlie Chaplin și Frații Karamazov – au fost lovite în plin. Din fericire, apa nu era foarte fierbinte, în schimb era plină de rugină. Multă vreme, nu am mai ținut acolo decât fotografii, de teamă că se va întâmpla din nou vreo nenorocire.

Amuzant este și motivul pentru care m-am apucat să citesc cartea lui Panait IstratiCum am devenit scriitor. Am cumpărat-o chiar eu la 16 ani, pentru că pe atunci aveam o mare frustrare legată de faptul că părinții nu-mi susțineau pornirea de a scrie. Îmi spuneau că o să fiu unul dintre cazurile fericite, un om care va avea un hobby care să-i îmbogățească viața, dar nu asta trebuie să-mi fie meseria. Meseria către care mă îndrumau ei era aceea de inginer chimist, deși eu nu mă regăseam absolut deloc în acest domeniu, însă ei spuneau că e o meserie de fată și una care îmi va asigura o independență financiară.Cum am devenit scriitor

Frustrarea cea mai mare venea din faptul că nu reușeam să văd cum anume o să devin eu scriitor, fără să urmez un liceu sau o facultate de profil. Mi se părea că mi se închid toate drumurile dacă părinții nu mă lasă să fac Liceul de Filologie sau Facultatea de Litere. Eu știam că Panait Istrati nu a urmat studii de specialitate, așa că, atunci când am găsit cartea asta, am fost convinsă că la sfârșit o să știu ce și cum trebuie să fac. Am fost și mai dezamăgită după ce am citit-o, pentru că omul părea să fi trăit o întreagă viață plină de aventuri, iar soluția lui era mult mai lungă decât dacă aș fi urmat facultatea, unde aveam impresia că aș fi învățat în cinci ani de zile tot ce trebuia să știu. Mi-am zis că trebuie să găsesc a treia soluție!

Până la urmă, am făcut chimia, apoi am urmat un pic drumul lui Panait Istrati, și m-am resemnat că o să-mi trăiesc toată viața, iar la pensie o să încep să scriu acel roman la care am tot visat. Iată că s-a întâmplat un pic mai devreme, pentru că băiatul meu a devenit independent și m-am trezit cu mai mult timp liber. Exact asta mă vedeam făcând, scormonind după istorii pierdute prin trecut și împăcându-i pe cei tineri cu aceste povești din alte timpuri, care seamănă în multe privințe cu ceea ce li se întâmplă lor astăzi.

Cărțile Simonei Antonescu-carti

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *