Vasile Ernu

Pe Vasile Ernu l-am văzut mereu de la distanță – îl recunoșteam imediat datorită kipei purtate pe cap, care îi dădea un aer ușor străin și oarecum inabordabil -, dar iată că, în cele din urmă, l-am întâlnit și am stat de vorbă pentru rubrica Bibliotecă de scriitor. Mă gândeam că poate voi fi expediată rapid, după câteva răspunsuri laconice, însă Vasile Ernu s-a dovedit un interlocutor deschis și prietenos, care mi-a răspuns pe îndelete la întrebările despre biblioteca personală.

Discuția s-a pornit imediat după ce am primit o cană mare de cafea, când privirea mi-a fost atrasă de un exemplar vizibil răscitit al uneia dintre cărțile mele preferate: Femeile lui Lazăr de Marina Stepnova. M-am bucurat să găsesc în Vasile Ernu un fan al autoarei ruse și să aflu că tot el a mijlocit participarea Marinei Stepnova la următoarea ediție a FILIT Iași. De aici, discuția s-a îndreptat firesc spre cărțile dragi din bibliotecă, amintiri și povești amuzate, iar la finalul întâlnirii, spre marea mea încântare, am văzut și minunatele desene realizate de ilustratoarea Cristiana Radu pentru camera copilului – amenajată în fostul birou al scriitorului.

Vasile Ernu

Aveți idee câte cărți sunt în bibliotecă?

Pff… Niciodată nu le-am numărat și tot fac estimări, dar nu-mi dau seama. Am multe cărți, strâng de foarte mult timp, bănuiesc că am depășit o mie de volume. E o bibliotecă dinamică, mai împrumut, mai pierd, mai recumpăr.

Să înțeleg că nu țineți o evidență a cărților?

Am ținut o evidență într-o vreme, în perioada ieșeană, când am avut și un catalog în care scriam cărțile în ordine alfabetică, notam editura, anul apariției. Când m-am mutat la Cluj, lucrurile s-au complicat, pentru că țineam bibliotecile în trei orașe diferite: o parte în Chișinău, o parte în Iași, o altă parte în Cluj. Le-am adus împreună mult mai târziu, acum am aproape toate cărțile aici, deși au mai rămas câteva în Moldova. Însă nu mai țin o evidență, sunt mult prea multe.

Rafturi din bibliotecă

Rafturi din bibliotecă

Cărțile sunt ordonate după un sistem anume?

Exista o anumită logică când biblioteca era așezată în fostul meu birou, care acum a devenit camera copilului. Între timp, balconul s-a transformat în birou, iar sufrageria în bibliotecă – copilul a făcut această schimbare. Am mai modificat criteriile de ordonare pe măsură ce cărțile de beletristică au început să domine, chiar dacă eu sunt pasionat în aceeași măsură și de alte domenii – științe sociale, teorie, filozofie, antropologie. Pe lângă rafturile cu beletristică și cele cu non-ficțiune, împărțite și ele în câteva categorii, mai sunt cărțile pe care le folosesc mai rar, gen enciclopedii, dicționare – cărți-instrumente, să zicem -, apoi am rafturile cu literatura rusă în original, cărți care fac parte dintr-o limbă străină pentru toți ceilalți din jurul meu, dar care mie-mi sunt foarte dragi și pe care le pun destul de centrate, atât în biblioteca mare, cât și în cea de pe balcon, unde am un mic raft cu cărți în limba rusă, pe care le mai răsfoiesc din când în când.

Vasile Ernu și biblioteca lui

Vasile Ernu și o parte din biblioteca lui

Legat de literatura rusă, preferați să aveți ediția originală sau citiți și traduceri?

Citesc și traduceri. Sunt multe cărți pe care nu le am în original, doar în română, pe altele le am în ambele ediții, iar când am acces la literatura rusă originală, încerc să iau lucruri care nu se găsesc, cu toate că acum am acces și la partea electronică, la care rușii stau foarte bine. Cam orice apare pe hârtie există și în ediție electronică, rușii au biblioteci on-line foarte bogate. Găsești, de ce nu, un soi de piratare, astfel că pot consulta cărți care mă interesează, mai ales din zona non-ficțiunii. La ei se consideră că on-line-ul gratuit nu dăunează vânzărilor de carte tipărită. Am câțiva prieteni care sunt foarte convinși de asta, fac și experimente, iar unii chiar își publică cartea la liber pe internet, înainte de a apărea ediția fizică. Ei spun că, din contră, au crescut vânzările, mai degrabă decât au scăzut. Noi nu am încercat așa ceva în România, cel puțin eu nu știu cazuri, editurile de la noi nu ar accepta chestii de-astea.

Unul dintre rafturile cu literatură rusă

Două dintre rafturile cu literatură rusă

Care este cea mai veche carte din bibliotecă?

Știu că aveam un Dante în rusă, de la sfârșitul secolului XIX, în rest, în bibliotecă am cărți de pe la începutul secolului XX, tot în rusă, apoi exemplare din perioada avangardistă, anii ’20, dar sunt cărți ajunse la mine întâmplător. Nu mă interesează vechimea cărților, n-am fetișismul ăsta cu colecționarea, nici nu fetișizez cartea ca obiect. Mă interesează povestea, ideea, nu văd nicio tragedie când cartea se rupe, dispare, se transformă. E un obiect care poate fi înlocuit. Înțeleg chestiunea asta de unicat, dar mai degrabă elementul sentimental este mult mai important pentru mine, o carte pe care am citit-o când eram mic și am răsfoit-o de multe ori, cum este, de exemplu, Robinson Crusoe.

Două dintre cele mai vechi cărți din bibliotecă

Două dintre cele mai vechi cărți din bibliotecă

Dar cele mai recente cărți care au intrat în bibliotecă?

Chiar azi am pus pe Facebook două cărți de științe sociale apărute la Cartier, un Hobsbawm și un Žižek („Globalizare, democrație și terorism”, respectiv „Refugiați, teroare și alte probleme cu vecinii. Împotriva dublului șantaj” – n.r.). Am primit de la Nemira Trilogia balcanică, iar două cărți la care am colaborat au venit recent din tipar: Intelighenția basarabeană azi (o carte de interviuri cu intelectuali din Moldova) și Republica Moldova la 25 de ani. O încercare de bilanț (despre analiza situației din Republica Moldova, după 25 de ani de Independență).

Fiind apropiat de această branșă a editurilor, a scriitorilor, vreau, nu vreau, rar îmi scapă ceva interesant. Sunt edituri pe care le urmăresc foarte atent, mai ales pe cele mici, căci editurile mari oricum vin peste tine, dar editurile universitare, de exemplu, sunt mai puțin vizibile, iar uneori scot cărți foarte bune, de care lumea nu prea află. Pe masă mai am un excelent volum scris de Bogdan Suditu, Bucureștiul în locuințe și locuitori.

Cărțile care au intrat recent în bibliotecă

Cărțile care au intrat recent în bibliotecă

Sunt cărți mai puțin cunoscute pe care ați vrea să le recomandați?

Da… De exemplu, mi s-a părut nedreptățită cartea de care vorbeam mai devreme, Femeile lui Lazăr. E clar grila mea subiectivă, dar nu înțeleg diferența de recepție dintre Vodolazkin și Stepnova, care, din punctul meu de vedere, nu e cu nimic mai prejos. Eu nu sunt mare fan Vodolazkin, cu toate că-l respect foarte mult, știe foarte bine să facă niște fresce, dar Stepnova mi se pare mai bună și are un anumit tip de subiecte de mai mare actualitate.

E foarte interesant acest tip de percepție. Pe de o parte, ai un scriitor care face atâtea valuri, cum e Vodolazkin – pentru mine e puțin cam straniu acest succes al lui în România, deși el vine pe un filon conservator al culturii noastre -, pe de altă parte, sunt teme mult mai acute, scriitori mai înfipți în realitate, care prind atât de puțin la noi. La fel, a avut mai mult succes Mihail Șișkin decât Pelevin sau Sorokin, deși eu recunosc că mă simt mult mai bine în scrierile celor doi, dar, iarăși, e o chestiune subiectivă. Până la urmă, e bine că oamenii citesc, indiferent ce citesc. Nu poți să le comanzi ce să citească, poți cel mult să le recomanzi, dar la noi e o problemă și cu critica, pentru că sunt încurajate trendurile cât mai puțin deranjante.

Cărți recomandate de Vasile Ernu

Cărți recomandate de Vasile Ernu

Un alt scriitor neglijat este elvețianul Christian Kracht, un autor foarte important în literatura occidentală din anii ’90 încoace. La noi au apărut două cărți la Editura Cartier: prima e 1979, despre revoluția din Iran, iar cea mai recentă este Imperium. Kracht scrie foarte bine, nu e cu nimic mai prejos decât Palahniuk sau alți scriitori clasici ai stilului ăstuia hard, dar la noi recepția lui Kracht e aproape zero. Nu poți să spui că nu e un autor vizibil, pentru că a avut o mare influență asupra mișcărilor tinerilor din Europa, începând cu anii ’90 spre 2000. Pe mine mă surprinde faptul că aceste cărți au prins atât de puțin, e foarte greu de înțeles cum funcționează piața la noi în anumite momente.

Zahar Prilepin este un alt scriitor care mi se pare nedreptățit pe piața românească, deși în Rusia e considerat acum vârf de lance, între autorii din noua generație. La Curtea Veche a apărut romanul Patologii, tradus de Mihail Vakulovski, eu am promovat o carte apărută la Cartier, Sankea. Prilepin scrie extraordinar de bine pe teme foarte acute și pentru noi. E printre cei mai bine vânduți scriitori din Rusia, e scandalagiu și cu probleme, așa cum îi stă bine unui scriitor rus.

Vasile Ernu lângă un alt corp de bibliotecă

Vasile Ernu lângă un alt corp de bibliotecă

Cum achiziționați cărțile? Mergeți des prin librării sau anticariate?

Târgurile de carte sunt foarte importante pentru mine, mai ales că petrec mult timp acolo, particip la lansări, avem și reduceri, dar lucrul cel mai important la târguri e că poți găsi editurile mici, editurile universitare, pe care nu le întâlnești prin librării, pentru că în librăriile noastre intră doar ceea ce deja se vinde. Mai comand și on-line, dar nu foarte des, doar când îmi trebuie ceva urgent.

Cărțile electronice nu contează atât de mult pentru mine, sunt cărți pe care le consult mai degrabă pentru informație, însă proza și lucrurile care-mi sunt dragi vreau întotdeauna să le am pe hârtie. Sunt și anumite domenii care mă interesează în mod direct, cum este acum literatura română contemporană, pe care încerc să o urmăresc și să o citesc, sau partea de istorie, de antropologie, de sociologie. Dar, evident, există limite financiare, de accesibilitate – de cele spațiale nu mai zic-, și atunci cu timpul începi să devii selectiv, pentru că nu se poate să ai totul.

Unul dintre corpurile de bibliotecă

Unul dintre corpurile de bibliotecă

Mergeți și pe recomandările altora sau alegeți cărțile de unul singur?

Am câțiva prieteni pe care-i întreb ce-au mai văzut interesant pe piața editorială, sunt atent, de exemplu, la Bogdan-Alexandru Stănescu, care coordonează cea mai mare colecție de traduceri din România și pentru mine este o autoritate solidă. Chiar dacă uneori îmi recomandă lucruri care mie nu-mi plac, îmi dau seama totuși că nu e o recomandare proastă – noi am mai avut astfel de polemici, am și scris împreună o carte (Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc – n.r.). Sunt și câțiva critici pe care-i urmăresc, cum este Paul Cernat pe non-ficțiune, care propune lucruri interesante. Cunosc și critici care fac recomandări pe cu totul alte principii decât cel al valorii, dar, cu timpul, după două, trei ratări, îți dai seama cum stă treaba, de fapt.

Ați făcut vreodată ceva ieșit din comun pentru a intra în posesia unei cărți?

Da. Am plătit oameni să fure cărți. În studenție, nu ne puteam permite să cumpărăm anumite volume, dar cunoșteam un băiat care fura cărți la comandă. Îi spuneai ce carte voiai, îi plăteai la jumătate de preț și el ți-o aducea. Asta a fost nebunia studenției noastre. Am achiziționat mai ales cărți de filozofie, prea scumpe pentru noi. Ar fi însemnat să nu mâncăm o lună, ceea ce-ar fi fost o tragedie pentru cultura română, să murim de foame. (Râdem.) Băiatul era profesionist, trăia din asta – putea să-ți scoată și Călinescu din librărie -, și noi trăiam indirect din asta. Eu am comandat cel puțin două cărți pe care nu mi le puteam permite. Am fost destul de penali, recunosc, dar asta este. Uite cum pentru cărți se poate merge la pușcărie.

Cărțile de care se leagă amintiri din adolescență

Cărțile de care se leagă amintiri din adolescență

Sunt cărți la care țineți foarte mult?

Ca obiecte, nu țin atât de mult la ele, dar sunt anumite cărți legate de adolescență care au rămas ca o amintire plăcută. Suflete moarte de Gogol este o carte la care țin foarte mult și pe care o recitesc permanent, prin intermediul ei am înțeles un mod de a te raporta la literatură. Mai este Diavoliada de Bulgakov, care îmi aduce aminte de perioada de la 16-17 ani, când n-aveam nicio obligație, era Perestroika, lumea se destrăma, noi eram fericiți, mergeam la mare cu prietenele noastre și uneori citeam împreună cu glas tare.

În perioade diferite am avut lecturi foarte diferite. Thomas Mann m-a impresionat foarte mult o vreme, pe la începutul studenției. Am avut și o scurtă perioadă franceză. Francezii, în general, nu prea m-au convins, mai degrabă am fost fascinat de filozofia lor poststructuralistă, care m-a influențat enorm. Acum mă interesează poveștile pentru copii, pe care le recitesc pentru băiatul meu.

Cum se simt poveștile la vârsta adultă?

Poveștile sunt un gen foarte dificil, poveștile bune se fac greu și rezistă în timp foarte bine. Poveștile clasice sunt fascinante în continuare. (Între timp, poveștile au ajuns pe un perete din camera copilului, prin intermediul ilustratoarei Cristiana Radu – n.r.)

Va trebui să achiziționez din nou cărți pentru copii, de la Jules Verne până la Ivanhoe și Winnetou, care mie-mi lipsesc în acest moment din bibliotecă. Mi-am dat seama că nu mai am o mulțime de lucruri din perioada de preadolescență, n-am păstrat cărțile de atunci. Oricum nu ar mai fi de folos, pentru că, venind dintr-un alt tip de cultură scrisă, cărțile erau fie în rusă, fie în română cu chirilice, și aproape nimeni nu mai citește astăzi așa ceva, româna cu chirilice e de domeniul SF.

Desenele din camera copilului

Desene realizate de Cristiana Radu

Aveți obiceiuri de lectură?

Am o regulă: nu plec aproape niciodată de acasă fără o carte. Poate că n-o să citesc, dar ea trebuie să fie cu mine, e un soi de zen, pentru că îmi spun: Dacă o să am timp liber, atunci ce-o să fac cu el? Am cărți peste tot, la îndemână. Pentru mine, cartea trebuie să fie întotdeauna la o depărtare de întins mâna, indiferent unde ești – că ești la baie, că ești la budă, că ești în tren, că ești în avion. Nu mai am atât de mult timp ca înainte, dar încerc să citesc seara sau dimineața, când plec undeva. Cartea este cel mai bun tovarăș de drum.

Un alt obicei, când scriu și uneori chiar când citesc, e să am ușa camerei închisă neapărat și să am ceva pe cap. Nu șapcă. Șapca este pentru afară. Când scriu port tot soiul de kipe sau „tiubiteici” evreești, caucaziene sau asiatice. Mă ajută să mă concentrez.

Cărțile pe care le-ați scris au un loc anume în bibliotecă?

Da, deja s-au adunat ceva cărți, mai ales că încep să apară și traduceri. La început au avut un loc mic, dar au ajuns să ocupe două rafturi, sunt șapte cărți în română și zece ediții traduse. Acum aștept să apară Bandiții, al doilea volum din „Mica trilogie a marginalilor”. (Primul volum este „Sectanții” – n.r.) Lansarea cărții va fi în noiembrie.

Vasile Ernu și cărțile lui

Vasile Ernu și cărțile lui

Biblioteca vă ajută în vreun fel la scris?

Da, mă ajută. E o chestie de atmosferă, te face să te simți bine. Câteodată n-ai nicio idee, mai iei o carte și o răsfoiești. Biblioteca e motivațională, cum se spune acum. Eu mă simt bine în bibliotecă, cu toate că ultima carte am scris-o stând într-o chilie la Iași (în luna iulie, Vasile Ernu a beneficiat de o rezidență FILIT – n.r.), unde n-am avut cu mine decât trei sau patru cărți. A fost o muncă destul de dură, ascetică, dar productivă.

O poveste amuzantă legată de bibliotecă?

Când a început să crească copilul, m-am temut că va rupe cărți. Nu prea a rupt – în schimb, a avut un raft, și numai unul, pe care-l dădea jos în fiecare dimineață. Culmea, era raftul cu literatură interbelică conservatoare – Noica, Cioran, Eliade -, și-mi ziceam: ori o iubește, ori o urăște.

De „Istoria literaturii române” se leagă, invariabil, o poveste amuzantă

De „Istoria literaturii române” se leagă, invariabil, o poveste

Mai aveți și alte povești amuzante?

Cred că am mai povestit asta. Dar e o istorie care-mi place.
Eram prin anii ’87, cred, în Chișinău. Pe atunci nu aveam acces la cărți românești. Ce aveam noi era puțin și cu litere chirilice. Mai găseam de împrumut și în bibliotecile mari, unde aveam acces mai greu. Dar în URSS exista o rețea de librării numită Drujba (Prietenia). Acolo se găseau toate cărțile care apăreau în blocul comunist. Deci și literatura română. Se găsea tot. Culmea e că la Chișinău se găsea tot, cu excepția limbii române, care lipsea. Era strategic, politic etc. Și atunci făceam naveta la Odessa, la 180 km depărtare. Făceam cu rândul. Strângeam bani și cineva pleca să aducă un teanc de cărți. Auzisem, la un moment dat, că a apărut o ediție nouă a lui CălinescuIstoria literaturii române. Am strâns bani de vreo șapte bucăți. Habar nu aveam cum arată, cum e. Și am ajuns și am comandat. Când am văzut ce pachet am de târât de la Odessa la Chișinău, am rămas mască. La doar 16 ani, eroic, am dus acea greutate imensă la destinație. De atunci, „Istoria literaturii române” are, pentru mine, o conotație aproape fizică. E o chestie grea care necesită un efort fizic deosebit. Poate și de aceea am dat la filozofie și nu am vrut să fiu scriitor.

Vasile Ernu în biroul amenajat pe balcon

Vasile Ernu în biroul amenajat pe balcon

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *