Bookaholic

Sunt multe motivele pentru care mi-a plăcut Interstellar – filmul lui Christopher Nolan, nominalizat anul acesta la cinci categorii Oscar și premiat pentru cele mai bune efecte speciale.

Mi-a plăcut pentru că, deși e un science fiction, nu insistă pe imagini pline de roboți și alte mașinării ultrasofisticate. Mi-a plăcut pentru că, deși totul se petrece în jurul unei călătorii în spațiu, cheia filmului este iubirea. Mi-a plăcut Matthew McConaughey în rolul unui fost pilot NASA, Cooper, ce pornește într-o ultimă călătorie în spațiu cu scopul de a găsi un nou leagăn umanității pe cale de dispariție.

Și mi-a mai plăcut pentru faptul că toată șmecheria filmului stă într-o bibliotecă; biblioteca unei adolescente (Murphy, fiica în vârstă de 10 ani a lui Cooper), plină în permanență de praf, așa cum e casa în care Cooper locuiește împreună cu cei doi copii și cu socrul său (John Lithgow), și întreg peisajul din jur (praful fiind simbol al apocalipsei); o bibliotecă în care se găsesc cărți una și una, toate având legătură cu subiectul filmului – ex: “Apocalipsa”, a lui Stephen King sau “Un veac de singurătate”, de Gabriel Garcia Marquez – dar și mesaje codificate. 

Cărți din această bibliotecă cad ca lovite de fantome (ceea ce și crede micuța Murphy, care încearcă să descifreze cu ajutorul unor sisteme binare, presupuse mesaje venite de “dincolo”). Cooper este un om de știință, el nu poate să creadă în astfel de lucruri, și deci nici în acel “Rămâi!” transmis de “fantoma” din bibliotecă și decodificat de Murphy. Cooper nu rămâne, chiar dacă e conștient că s-ar putea să nu-și mai vadă copiii niciodată, și, provocat de John Brand (Michael Caine), un profesor genial de la NASA – care credea în existența unei inteligențe extraterestre ce îi poate găsi omenirii un loc în care să se salveze – pleacă într-o călătorie…printre stele. O călătorie poetică, după cum o promite titlul, și promițătoare, după rezultatele cercetărilor lui Brand. 

Dar printre stele, Cooper și echipa – biologul Amelia (Anne Hathaway), cercetătorii Romilly și Doyle și roboții TARS și CASE – găsesc întuneric, frig, apă, o altă dimensiune a timpului și adevăruri la care nu se așteptau: nu există o inteligență extraterestră iar “găurile de vierme“, despre care se credea că au fost create de astfel de ființe, sunt creația oamenilor din viitor. Unul dintre ei este chiar Cooper (a petrecut în spațiu ore care pe Pământ sunt ani, copiii lui fiind acum maturi, cam de aceași vârstă cu el), care trece printr-o “gaură de vierme” și ajunge într-un fel de non spațiu, undeva în spatele bibliotecii fiicei sale, unde are acces simultan la momente din trecut și din viitor.

Această bibliotecă, ale cărei rafturi și cărți de formă hexagonală se multiplică la infinit, devine fereastră spre univers – sau universul însuși, dacă e să luăm în calcul teoria lui Jorge Luis Borges din povestirea “Biblioteca Babel” (“Universul, pe care alţii îl numesc Biblioteca, este format dintr-un număr indefinit, şi poate infinit, de galerii hexagonale”). De fapt, ideea bibliotecii pare identică cu cea dezvoltată de scriitorul argentinian în povestirea lui iar reprezentarea vizuală din film e mai mult decât grăitoare în acest sens (se vede clar că Nolan, care de altfel a studiat literatura la UCL, e fan Borges).

O babilonie de hexagoane care se repetă fără încetare în toate direcțiile este locul în care viitorul și trecutul se întâlnesc: cărțile care tot cad de pe rafturi în camera micuței Murphy sunt semne trimise din viitor chiar de tatăl ei împreună cu acel ultim mesaj “Rămâi!”. Cooper, “fantoma” ei dragă, pe care el însuși a ignorat-o până în ultimul moment dar de a cărei existență Murphy nu s-a îndoit niciodată, reușește să trimită mesaje de “dincolo”, nu doar micuței, ci și adultei Murphy, acum cercetătoare NASA. Ceasul, pe care tatăl i l-a lăsat înainte de plecare (și care a stat încă de atunci pe un raft de bibliotecă), este obiectul prin care cei doi reușesc (cu ajutorul undelor gravitaționale) să comunice și astfel Murphy să afle că tatăl ei trăiește și, mai mult decât atât, că a descoperit soluția salvării omenirii.

Comunicarea acestor doi oameni, tată și fiică, care se iubesc enorm, a fost posibilă, iată, prin intermediul cărților, și nu cu ajutorul vreunei mașinării sofisticate. Cărțile le poartă, dincolo de timp și spațiu, mesajele și iubirea (pe care o ia în calcul ca posibilitate de salvare și biologul Amelia – “Iubirea este singurul lucru pe care suntem capabili să-l percepem dincolo de spațiu și timp”).

Iubirea este, de altfel, forța care le păstrează celor doi speranța că se vor revedea – ceea ce se și întâmplă undeva într-una din stațiile spațiale unde locuiesc acum oamenii, cu o Murphy bătrână, înainte de a-și da duhul, și un Cooper la fel de tânăr ca atunci când a părăsit Pământul.

Depozit al trecutului dar și poartă prin care timpul curge invers – conform uneia din teoriile lui Borges, timpul ar curge dinspre viitor spre trecut – biblioteca este, așa cum și-o imaginează Nolan, singura zestre a umanității aflată în prag de dispariție. Ca și în Equilibrium (unde, în ciuda interzicerii oricărui fel de a simți, câțiva oameni își regăsesc esența prin intermediul iubirii, al cărților și al artei), biblioteca/cartea este ultimul bastion al umanității.

Biblioteca din Interstellar are două fațete: una prietenoasă, cu un număr finit de rafturi și cărți, cealaltă de coșmar, infinită. Ambele sunt ipostazele unei vieți, sunt rezultatul deciziilor luate de un om care iubește, care visează (poate că pilotul Cooper nu a mai ieșit niciodată din gaura de vierme și tot ce a urmat după aceea a fost vis), care regretă.

De oricare parte te-ai afla, biblioteca devine aliat în lupta cu timpul, oglindă care-ți arată ceea ce iubești mai tare, loc de confruntare cu propriile decizii. Și mai mult decât atât, șansa de a îndrepta greșelile. Un lucru pe care și-l dorește, la un moment dat, orice om de pe Pământ.

Surrse foto: halftime.georgetownvoice.com, blurppy.com, wired.com, prairiedogmag.com,

curvesofindifference.wordpress.com, bestwatchbrandshq.com, filmoria.co.uk