Bookaholic

Cîteva doamne de vîrsta a treia se hotărăsc să devină actriţe şi repetă în fiecare joi, un grup de copii învaţă tehnici de prim ajutor sau de origami, alţii, mai mari şi mai încordaţi, îşi caută slujbe pe net sau rude dispărute, iar un gorjean, paznic de drumuri judeţene, vînează informaţii despre micorizarea trufelor, eventual pe rădăcină de Evodia hupehensis. Toate aceste lucruri se întîmplă în locuri şi timpuri diferite, dar în acelaşi improbabil spaţiu: în bibliotecă, în România.

Despre ele am citit cînd am deschis Căutătorii de poveşti (apărută la Editura Humanitas). Am început la întîmplare, să văd din mers despre ce e vorba şi am ajuns să tîrăsc prin toată casa cărţoiul, să-l am la îndemînă la fiecare cinci minute libere, sau cîte or fi fost. Am înghiţit una după alta poveşti despre biblioteci din sate prăpădite, din comune înecate în noroaie sau din cartiere de oraşe industriale şi nu m-aş mai fi oprit. Citeam, în sfîrşit, despre vieţile, vieţi grele, ale unor oameni care găsesc resurse să aducă, din cînd în cînd, ceva nou în viaţa lor: un gram de cunoaştere.

Ce am găsit aici, poveşti descoperite şi puse cap la cap de patru căutători, Cătălin Ştefănescu, Vlad Petreanu, Irina Păcurariu şi Radu Paraschivescu, nu se potriveşte deloc cu mega-clişeul rulat din vîrful limbii multora care spune ba că lumea nu citeşte, ba că educaţie n-ai cu cine să faci, ba că internetul tîmpeşte.

Baliverne ca astea sunt descompuse din două fraze  în care ţi se povesteşte despre oameni la care nu s-ar aştepta elitele care discută despre impactul cărţii – un zilier, de exemplu, stă în biblioteca satului şi citeşte cărţi de istorie (vezi Răsculatul, de Radu Paraschivescu). Sau că un paznic de noapte de drumuri judeţene s-a informat de pe net despre creşterea arborelui de Ginko Biloba, pe care l-a şi plantat, cu seminţe de la un alt utilizator (Cum se modelează viitorul la Turburea, de Vlad Petreanu). Sau că o bibliotecară inimoasă şi-a pus soţul să-i care sacii de cărţi pe cele două etaje şi a vopsit cu roşu muchia rafturilor, că de mai multă vopsea n-a avut bani, dar era păcat să nu vadă copii nici strop de culoare (Instantanee cu şi fără Liliana, de Irina Păcurariu).

Tot aici am citi despre un program iniţiat de Biblioteca Judeţeană Bod Péter, din Sfîntu Gheorghe, prin care viitorii cititori se racolează încă din faşă. Radu Paraschivescu povesteşte că fiecare familie în care se naşte un copil primeşte următoarea scrisoare:

Dragi părinţi,

Vă anunţăm că nou-născutul dumneavoastră beneficiază de programul La drum cu lectură (…) ceea ce înseamnă că primeşte cadou un pachet format din cărţi pentru copii, un ghid de lectură şi un permis de utilizator al bibliotecii, eliberat pe numele său.

Nu pot să nu mă întreb cum ar fi dacă scrisori de felul ăsta ar umple cutiile poştale din toată ţara. Nu cred, sincer, că ar rămîne fără răspuns. În Sfîntu Gheorghe 250 de familii au solicitat înscrierea în program şi profită la modul propriu de ce oferă el.

E important de ştiut că cei patru căutători de poveşti au trecut doar prin bibliotecile inscrise în Biblionet, un program de informatizare care şi-a propus un lucru elementar, dar vital: introducerea Internetului în bibliotecile publice. Ce face acest proiect explică foarte clar Paul Andre Baran, coordonatorul proiectului, în prefaţa cărţii:

Programul Biblionet este o iniţiativă naţională ce urmăreşte să le asigure tuturor românilor un sistem modern de biblioteci publice care răspunde nevoii acestora de a fi conectaţi la tehnologie şi informaţie şi le arată ce avantaje imediate aduce Internetul în viaţa de zi cu zi.

Proiectul se bazează în principal pe donaţia Fundaţia Bill & Melinda Gates, care a oferit 26,9 milioane de dolari în acest scop, şi a atras colaborarea mai multor instituţii: Guvernul României, autorităţile locale, bibliotecarii sau diverse companii private.

Nu cred că e destul să ne gîndim la noi şi la ce ne aduce nouă Internetul pentru a avea o imagine despre avantajele pe care le oferă unor oameni care n-au avut în viaţa lor o … pijama, să zicem, sau carne în farfurie, darămite un calculator. Las la o parte alte comparaţii. Să citim împreună un fragment scris de Vlad Petreanu despre Biblioteca din Crasna, judeţul Gorj. Se numeşte Viitorul copiilor încăpăţînaţi:

Copiii din Novaci, Radoşi, Cărpiniş şi din celelalte sate călătoresc kilometri întregi, pe jos, cu RATA, cu microbuzul şcolar, cînd merge, doar ca să deschidă o pagină de Internet. Selecţia, aici, este nemiloasă. Dacă vrei să înveţi, trebuie mai întîi să fii un bun drumeţ pe dealuri, pe ger, pe vipie, pe ploaie, pe zloată, pe vînt, grindină sau viscol. Abia după ce treci de toate aceste obstacole, ca-n poveşti, ajungi la porţile castelului din tastatură, în spatele căruia stau toate minunile lumii. Viitorul este al acestor copii încăpăţînaţi, care biruie zilnic ostilitatea sărăciei. Am face bine să-i respectăm încă de pe-acum.

E adevărat că majoritatea utilizatorilor de Internet şi a celor care intră într-o bibliotecă sînt copii, dar şi adulţii descoperă avantajele unui astfel de loc, de cînd cu noile dotări. Cum ziceam mai sus, adulţii îşi caută locuri de muncă, vorbesc pe Skype cu copiii plecaţi la muncă  ori imprimă chestionare de tot felul. Sînt însă biblioteci în care tehnologia a coagulat comunitatea şi a animat rutina unor oameni pentru care loisirul nu prea există.

Într-una dintre ele, şi exemple ar mai fi destule, se practică excursiile virtuale. Bibliotecara le organizează, cu cei mai în vîrstă. Aleg un aeroport de unde să decoleze şi apoi pe cel al destinaţiei. Intră pe sait, văd imagini cu barurile, cu locurile de aşteptare, cu locurile de fumat, apoi fac acelaşi lucru cu oraşul pe care îşi propun să-l viziteze. Pur şi simplu ţi se cam topeşte inima citind poveşti de-astea:  Saint Paul, Westminster,Big Ben, Buckingham. Din Frînceşti, judeţul Vîlcea.

Căutătorii de poveşti ar trebui făcută cadou fiecărei bibliotecare şi fiecărui bibliotecar din ţara asta, pentru a se bucura de lucrurile bune pe care colegii lor au învăţat să le facă. Nu mereu din curiozitate şi de plăcere, de multe ori de nevoie, cu greutate, dar de fiecare dată cu sentimentul că a meritat. E incredibil cum pot unii oameni să trezească un loc şi să însufleţească o comunitate, şi asta din lucruri făcute pe tăcute, pas cu pas, formular cu formular.

Majoritatea celor care s-au îngrijit să transforme bibliotecile din depozite de carte cu ghişeu în camere în care se schimbă realmente informaţie relevantă pentru viaţa fiecărui om care le trece pragul sunt femei. Prost plătite, majoritatea pasionate de munca şi de meseria lor, pe care o practică de zeci de ani, fără gînd de schimbare. Multe au ticurile lor, unele sunt atinse de o mîndrie  vecină cu naţionalismul, altele ne aduc aminte de doamnele scorţoase, milităroase, un pic false, din şcolile şi liceele prin care am trecut. Cu toate defectele pe care le-am putea înşira, e de admirat capacitatea lor de a se adapta şi de a răspunde la lucruri noi, pentru că, să nu uităm, pentru a fi în stare să le explice bunicilor ce e acela un taskbar, a trebuit să înveţe la rîndul lor.

http://youtu.be/anSexaPJjxg

Nu mai zic de lucrurile pe care multe dintre ele le fac fără nici o legătură cu fişa postului: au grijă de nişte copii pe care de foarte multe ori nu are cine să-i înveţe mai nimic. Nici acasă, şi nici pe la şcoală.

E, spun din nou, o carte din care am aflat foarte multe şi mă mir că nu vorbeşte mai multă lume despre ea. Cel mai important lucru ar fi, probabil, acela că n-ar trebui să subestimăm niciodată dorinţa omului de a cunoaşte, de a se informa, capacitatea asta de a-ţi da singur un restart . Ea nu s-a împărţit după avere, culoare, religie sau sex, doar că se întîmplă de multe ori să fie atrofiată, cînd nevoi de bază nu sînt acoperite, cum atît de des se întîmplă.

Un alt lucru important, şi foarte trist, e că în ciuda acestor calculatoare la care se înghesuie şi preşcolari şi pensionari, cu program de cîte o jumătate de oră, cărţile şi restul dotărilor din biblioteci sînt praf. Am citit despre bibliotecare care au văruit singure cîte o coşmelie în care au cărat cărţi cu sacii. Să vedeţi ce poze sînt în carte, o să vă doară sufletul. Poate îi vine cuiva vreo  idee şi organizează o strîngere de cărţi pe bune, nu doar exemplare lepădabile pe care nu le primeşte niciun anticariat. O bibliotecară a sensibilizat pe cineva cu o scrisoare în care povestea ce tristeţe umple rafturile dintr-o bibliotecă în care nu s-au mai făcut achiziţii de secole. Mă rog, tot ea vorbea de cîteva exemplare noi pe care le ţine pentru expoziţii, dar asta e o altă discuţie, muuult mai puţin importantă decît amarul care se vede cu ochiul libere. Repet, uitaţi-vă pe poze. Citiţi Căutătorii de poveşti şi o să treceţi altfel pe lîngă o bibliotecă!