Bookaholic

Pentru mine, Radu Anton Roman e o voce şi un chip din vremea când nu ştiam să gust cu adevărat un fel de mâncare (de gătit nu putea fi vorba!) dar îmi plăcea să privesc cum se face, de când bunica mă bătea la cap să iau la Bucureşti o sacoşă plină de mâncare (eram studentă) şi protestam, nefiind conştientă câte poveşti se ascund acolo şi de când televizoarele nu erau pline de bucătari care arată bine şi gătesc feluri exotice.

Radu Anton Roman îmi pare aşa, foarte îndepărtat. Poate şi pentru că este, bine ar fi să mă înşel, ultimul care s-a preocupat îndeaproape, cu pasiune, entuziasm şi o imensă poftă, de bucătăria românească. Dacă săptămâna trecută vorbeam de o carte regală de bucate, acum ne întoarcem jos, la mâncărica tradiţională în esenţa ei, gătită în bucătăria de la ţară, cu Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti.

Cartea asta, apărută iniţial în 2001 la Paideia şi reeditată, revăzută şi adăugită de mai multe ori (aici sau aici) cuprinde în ea tot ce are bucătăria românească mai bun. La propriu. 🙂 E ceva arhaic în reţetele astea, greu de definit în cuvinte, o autenticitate pe care rar o mai găsim.

Şi, cum mâncarea nu înseamnă doar gust, ci şi tradiţie, cultură, Radu Anton Roman aduce şi minunate poveşti sau amintiri, cât să intre tocăniţele, ciorbiţele sau plăcintele mai bine. Limba lui e limba veche, vorbită, povestită, ca la ţară.

Din când în când, adolescenţa îmi face semn pe neaşteptate, îmi strigă, hei, am existat, n-ai fost mereu un şontorog puhav şi mototolit! Prin vrei ospătărie de provicie, obscură, dar primitoare, o “căsuţă cu zorele”, o “tanti”, un fel de mătuşă a tuturor, îmi pune dinainte, zâmbindu-mi complice, de parcă aş fi fiu-său, venit de la curve sau de la serviciu (e acelaşi lucru), cratiţa cu singura mâncare a zilei, varză “a la Cluj”. Miroase de te înnebuneşte! E inconfundabilă, culorile stinse, straturile de carne, până şi felul în care stă lingura rezemată de un bulgăre auriu de varză, totul se repetă, identic, de decenii.

Cum să nu pofteşti şi cum să nu te emoţionezi? Ai senzaţia că Radu Anton Roman îţi povesteşte la foc, în timp ce prepară ceva la ceaun, ca pe coperta uneia dintre ediţii. Aflăm lucruri de preţ: “Mămăliga trebuie să fie ceva între pripită şi bolovănoasă”,”Din cale afară de fine, sărmăluţele din carne de gâscă cer un vin roşu, nu foarte legat şi ca atare dispus la tovărăşie”, că plachia de peşte nu e din Deltă, cum credeam sau că “Câine, mâţă să nu ucizi, ca să-ţi iasă murăturile bune”.

La reţete se recomandă mai întotdeauna şi un vin. Habar n-aveam că sunt atâtea vinuri locale, serios! Un farmec aparte au şi fotografiile adunate de Radu Anton Roman prin peregrinările sale în ţară, la fel ca şi referinţele la bucătarii pe care simpla menţionare a numelui îi scoate din anonimat şi îi face părtaşi la o istorie culinară.

Radu Anton Roman aduce la lumină şi obiceiurile asociate momentelor importante ale vieţii. Pe lângă “vegetale gătite româneşte” sau “bucate balcanice cu accent românesc”, avem bucăţi esenţiale din carte precum “bucate pentru sărbători creştine” dar mai ales “bucate pentru ceremonii sacre”.

Aici Radu Anton Roman ajunge chiar în esenţa tradiţiilor româneşti, legând ceea ce se vede sau se gustă, mâncărurile, de resorturile sacre ale tradiţiei şi credinţei. Gestul de a pregăti mâncarea capătă aici conotaţii simbolice – de pildă, grâul pentru colivă se spală în 9 ape reci şi 2 ape calde.

Facem azi foarte multe lucruri fără să le ştim sensul magic iniţial. E atât de emoţionant, dar şi atât de neliniştitor lucrul acesta, încât te poţi clătina şi ne-nţelege. Gospodina care pune un ban sărbătoresc în colăceii de 9 martie, ca să vadă cui cade norocul în acel an, nu ştie întotdeauna că, pentru o clipă, e soră bună cu străbunica ei neolitică, ce se închina la Terra Mater (…)

Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti chiar e o carte pe care trebuie să o ai. Te întorci la ea şi atunci când vrei să găteşti ceva bun, românesc, tradiţional, şi când e o sărbătoare şi vrei să ştii ce se mănâncă, dar şi atunci când vrei să afli sensul vreunui gest legat de o ceremonie sacră. Ea e mereu acolo.