un performance realizat de poeta Denisa Duran și compozitorul austriac Bruno Pisek; prezentat pe 8 februarie 2017 la Arcub și pe 15 februarie, de la ora 20, la Green Hours – după o piesă radiofonică pe care au conceput-o și creat-o împreună; proiect desfășurat între anii 2009 și 2017 & aflat încă in progress…
De ce București?
„Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia / când s-a întors bucuroasă / de la București”. Îi scriam un email lui Bruno cu explicația asta: „E un joc de cuvinte. Numele orașului nostru are ca rădăcină cuvântul”.
Așa începe lucrarea noastră radiofonică, de 51 de minute, difuzată, acum doi ani, la Radioul Național Austriac (emisiunea ORF Kunstradio). Cu un cor de voci, compus din câțiva prieteni, care scandează „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia / când s-a întors bucuroasă / de la București”. E un laitmotiv care oglindește ideea de bază a programului nostru, și anume convingerea lui Bruno, după prima lui vizită la București, în 2009, că trebuie să existe și un alt oraș în spatele măștii urâte pe care a cunoscut-o prima oară. Am început acum opt ani, împreună, să îndepărtăm această mască. El, de pe poziția lui – de outsider – și eu, de pe poziția mea, de insider.
„Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia / când s-a întors bucuroasă / de la București”. Așa începe și performance-ul nostru, din capitală. Acum corul e format din actorii: Oana Dragnea Mărculescu, Ana Donosa, Dan Lupu, Carmen Gâlcă, Ioana Lixăndroaia. Apoi urmează o compoziție muzicală a lui Bruno, pentru vioară și contrabas, interpretate de Diana Miron și Laurențiu Coțac.
Lucrarea noastră explorează mai multe teme, succesiv – în această călătorie identitară: căderea nopții, în București; viața de zi cu zi, cu formele ei de agresiune; o viziune înapoi în timp, spre anii comunismului; prezentul reconstruit după un trecut acerb; iubirea salvatoare; viziunea optimistă (sau cinică) spre viitor; și se încheie cu o înregistrare de la protestele din ultimele săptămâni – care au schimbat/spălat atât de frumos fața Bucureștiului. Între toate acestea – contrapunctul compozițiilor muzicale ale lui Bruno și intervențiile corului care – în performance-ul nostru – funcționează ca un grup de adolescenți nonconformiști, cu viziunea lor critică asupra vieții.
A doua reprezentație a spectacolului, la Green Hours, pe 15 februarie 2017. Credit foto: Andra Aron
Bucureștiul descris în trei limbi: română, germană și engleză. Dialogul nostru e o țesătură care îi cuprinde pe spectatori, ajutându-i să ne urmărească mișcarea prin București, pe parcursul a nouă ani. ”O mașină a timpului” – așa a fost numit performance-ul nostru, după spectacolul de la Arcub…
Vorbim despre căderea nopții prin două poeme de-ale mele, citite în română și germană – în traducerea lui Bruno:
„Luna, prinsă între două fire de telegraf,
zbătându-se să iasă întreagă”.
(D.D.)
Apoi Bruno ne descrie, verbal și sonor, apartamentul bucureștean în care a locuit în 2009, timp de șase săptămâni, cât a lucrat ca inginer de sunet la filmul „Periferic” de Bogdan Apetri – nominalizat la Premiile Gopo pentru Cel mai bun sunet. Începem, așadar, cu începutul…
Să-l ascultăm: „Mai întâi ceasul multiplu… Apoi sunetul greierilor… Aveam în casă un ceas cu trei cadrane: arăta ora de la Tokio, Londra și New York. Și fiecare dintre ele avea propriul său ticăit… Care se așeza, ușor, peste cântecul greierilor”.
Auzim greierii… Apoi și ticăitul, și greierii se opresc. Auzim o ușă de la intrare deschizându-se… Nu, e deja liftul… Apoi se deschide ușa apartamentului și, de acolo, ieșim afară, pe terasă. E o mișcare frumoasă – dinspre noapte, înspre dimineață – o mișcare ascendentă… Ascultăm pescărușii hohotind strident, acolo sus…
Și ce se întâmplă dimineața, în poemele despre București?
[corul: Muncitorii / lucrează / în jurul / casei / mele]
„Muncitorii lucrează în jurul casei mele,
de luni de zile văd numai muncitori
când ies din casă,
când intru,
mai slabi sau mai solizi,
în egală măsură murdari şi cu priviri
tulburi,
arşi,
arşi,
arşi
de soarele necruţător al amiezii
şi de
smoala neagră pe care o toarnă
pe trotuare,
picătură cu picătură,
lasciv”.
(D.D.)
Bruno Pisek la cea de-a doua reprezentație a spectacolului. Credit foto: Andra Aron
Până acum, am avut noaptea și două poeme despre dimineață (am citat doar unul). Dar, citite în două limbi străine, timpul a trecut foarte repede. Însă timpul nu e întotdeauna important. Câteodată, vrem să uităm de noi înșine. Așa cum fac grădinarii din parcul Cișmigiu:
„II.
Grădinarii din parc se odihnesc, în lumina de prânz, ca nişte dansatori aleşi.
Umbrele genelor lor ne rămân în minte, precum litere.
Ce scrie pe chipurile lor, ațipite?
Mulţumire. Şi chiar mai mult de-atât.
Ecouri, zâmbete involuntare,
Ecourile unor sărutări în aer, zâmbete involuntare,
Ecourile unor sărutări în aer, din vise colorate, zâmbete involuntare
ce trec în fugă pe-nfățișarea lor neutră – cam ca un zâmbet mic și şugubăţ.
În lumina blândă, după şirurile de scaune verzi, de pe margine,
ei se odihnesc pe-o pernă din sunete de greier,
cu bătăile inimilor lor
acordate cu mirosul pâmântului negru,
aici, sub platanii de lângă lacul Cişmigiu”.
(B. P.)
[corul: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia / când s-a întors bucuroasă / de la București”.]
Abia acum ne aflăm la sfîrșitul capitolului despre viața de zi cu zi. Iată poemul meu, pe care Bruno l-a înregistrat la Gara de Nord, în 2009, cu toate vocile oamenilor pe fundal și cu sunetul trenurilor…
„Am colindat azi, toată ziua,
galeriile comerciale –
văd în jurul meu numai
LUCRURI,
am rămas cu gândul la ele …
Îmi fac rugăciunea şi
Dumnezeu îmi apare
sub formă de geantă”.
(D.D.)
Apoi: I’ve been roaming all day… și: Ich bin heute den ganzen Tag durch…
Urmează compoziția muzicală a lui Bruno, din 2014, inspirată de Iancu Dumitrescu, pe care el a numit-o „Sector 4”, pentru că locuia în acele zile într-un apartament din Berceni.
Denisa Duran la cea de-a doua reprezentație a spectacolului. Credit foto: Andra Aron
Acum îl ascultăm pe Bruno vorbindu-ne despre experiența lui pe platourile de filmare de la „Periferic”. Primul contact cu Bucureștiul. „Filmările au avut loc în zone neprietenoase ale orașului, din cauza scenariului dramei. Așa că primele mele impresii despre București n-au fost foarte plăcute. Limba în care se vorbea era româna. Pentru mine, era o limbă muzicală și, mai ales, cu o textură acustică foarte densă”. Ascultăm acum o înregistrare de pe platourile de filmare și apoi poemul lui Bruno:
„Bucureşti. Acum patru ani.
Rafale de vânt, pline de praf, de pe şantierele blocurilor
atacându-ne timp de şase săptămâni.
Senzaţia de mâncărime pe obraji,
de la palidele straturi de praf,
şi noi, tânjind după apă,
să ne curăţăm pielea.
Pielea noastră, mereu lipicioasă,
și furtuna fierbinte de nisip,
crescând
și crescând.
Doar pescărușii râdeau.
Nici o adiere mângâietoare, dinspre pădure,
nu se rătăcea printre vălurile gri și fierbinți.
Miasma fetidă a descompunerii, din coșurile de gunoi, da, și benzina arsă pe jumătate,
și toate felurile de praf,
pe astea le adunam,
cu fiecare gură de aer,
și-apoi, odată inspirate, ne transformau în mumii.
Îngropați, dar aflați pe străzi,
eram fantome,
umbre, exact ca cenușiul ăsta fierbinte.
Dar apoi, apoi am început
să suflăm greutatea asta strivitoare
și-odată cu ea, nenorocirile
îngropate în praful ăsta de beton.
Sângele nostru și-a recăpătat culoarea
și respirația noastră hârâită sună mai ușor.
Așadar, pierdem câte-un fir de praf în fiecare zi.
și-apoi, încă și mai bine, îl reciclăm,
și construim din el castele de înțelepciune. Așa suntem noi.
Până când furtunile de nisip se vor fi risipit”.
(B.P)
[corul: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia / când s-a întors bucuroasă / de la București”.]
În acest moment al performance-ului, aruncăm o privire spre trecut. La situația din Transilvania, în 1988, pe de-o parte, și pe de alta, la amintirile dintr-o copilărie de pe vremea pionierilor.
Prima reprezentație a spectacolului, la ARCUB, pe 8 februarie 2017. Credit foto: Mircea Duran
Bruno ne redă prima lui vizită în România – nu în București –, în 1988, când în Austria se aflase despre planurile lui Ceaușescu de a distruge complet satul românesc. A mers prin Oradea, Cluj-Napoca, Târgu Mureș, Sibiu și prin satele din aceste zone: „Sărăcia și frica se întindeau ca două plase grele, făcând viața tuturor imposibilă. Am întâlnit oameni buni, dar temători și săraci. Am înregistrat multe dintre discuțiile mele cu ei, pe reportofon. La sfârșit, când am vrut să plec din România, am fost reținut la graniță ore în șir. După mult timp, a venit la mine un ofițer cu rang înalt. S-a așezat pe locul din față al mașinii, lângă mine, și a început să asculte la casetofonul de pe bord înregistrările pe care le aveam. Prima parte a primei casete a durat 30 de minute. Pe cea de-a doua, a oprit-o după 15 minute. Probabil că nu era atât de interesat în sunetele de atmosferă ale satului, pe care le capturasem: măcăitul rațelor, cântecul păsărelelor din copaci, lătratul câinilor, nechezatul cailor și zdruncinatul căruțelor trase de boi. Când a ajuns la a treia casetă, a ascultat-o foarte atent și în întregime. Era o casetă de 90 de minute. În timp ce o asculta, reușea să-și controleze expresia chipului foarte bine. Dar mi-am dat seama că înțelege bine limba germană. Și, urmărindu-l, am văzut în ochii lui că îl mișca ceea ce spuneau oamenii acolo. După ce s-a terminat caseta, a așteptat un minut sau două. Apoi s-a întos spre mine și mi-a spus: „Auf Wiedersehen. Gute Reise.“ Și a ieșit din mașină. Am primit înapoi aparatul de fotografiat, filmele, reportofonul, microfonul și pașaportul. Eram liber să plec din România. N-am fost niciodată în viața mea mai aproape de pușcărie decât atunci. Odată întors în Austria, am făcut două emisiuni la radio Ö1 despre viața de zi cu zi în România, despre care nu se știa aproape nimic…”
Dar să ne întoarcem în prezent. La salvarea oferită de iubire…
[corul: „Bucură-te cum s-a bucurat Bucuroaia / când s-a întors bucuroasă / de la București”.]
Să ne întoarcem la București, ca rădăcină a bucuriei.
„Am văzut
o raţă cu şase pui în urma ei
pe Cişmigiu –
te-am sunat repede
să vii
să-i vedem împreună
şi până-n momentul
când ai apărut
mi-am ferit ochii
de imaginea lor”.
(D. D.)
Și, în cele din urmă, o privire spre viitor:
„Mă gândesc la viitor ca la nişte
cabluri lungi de cauciuc
pe care le trag
tot mai aproape”.
(D.D)
Și un fragment din poemul lui Bruno, „Apartamentul meu va fi în al treilea cer”:
„Imitând pământul, oglindind cerul,
suntem legați unii de alții,
cu sute de priviri fugare,
în drumul nostru prin oraș.
Apartamentul meu va fi în al treilea cer,
chiar deasupra felinarului,
în nordul acestui oraș reînviat.
Aici e o schimbare, e-o schimbare,
cu gândul la viitor, fețele se înviorează din nou.
Nu vrem să plecăm din locul ăsta prea mult timp”.
Echipa performance-ului Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it? – credit foto: Andra Aron
Iar performance-ul nostru se încheie cu o înregistrare de la protestele de pe 5 februarie, din București – având în centru momentul de tăcere dedicat martirilor revoluției și victimelor de la Colectiv. Momentul de tăcere al celor 300.000 de bucureșteni…
Bucharest nowadays is beautiful, isn’t it? Now – more than ever…
Text de Denisa DURAN & Bruno PISEK
Credit imagine principală: Andra Aron
