T. O. Bobe câștiga, în 1998, concursul de debut al Editurii Univers, la secțiunea poezie. În 1999 avea să-i apară, astfel, Bucla, un volum atipic de poeme care avea să atragă atenția asupra lui și să-l propulseze printre cei mai buni debutanți de după ’90. După Darul lui Moș Crăciun (Humanitas, 2003) și Cum mi-am petrecut vacanța de vară (Polirom, 2004, 2007; Humanitas, 2011), publica Centrifuga (Polirom, 2005), unde reunea Spirala din volumul colectiv Tablou de familie (Leka-Brâncuş, 1995) și inconfundabila Bucla (Univers, 1999).
Iată, la zece ani distanță de Centrifuga, T. O. Bobe reeditează, la Editura Humanitas, acea Buclă inițială cu care și-a fermecat, nu de puține ori, cititorii. O decizie inspirată, numai bună pentru cei ca mine, care erau puberi când apăruse ultima ediție. Așa am reușit și eu să citesc, în sfârșit, despre nea Gică, cel mai mare frizer din lume, și universul său fascinant, cel despre care doar auzisem până acum.
Ediția 2015 a apărut în februarie, luna în care Humanitas și-a sărbătorit cei 25 de ani de existență. Independent sau nu de acest eveniment, Bucla lui T. O. Bobe a fost tipărită în condiții grafice excelente, este o carte frumoasă tare de la copertele sale și până la file și conținut (la sfârșit, avem și o secțiune suplimentară, Referințe critice). Fie și numai pentru cum arată și tot trebuie să o aveți în bibliotecă!
În ceea ce privește partea de conținut, Bucla nu este o înșiruire de poezii, fără legătură între ele sau cu un vag fir care se insinuează. Dimpotrivă, este un mare poem care are în centrul său o figură neașteptată, un personaj inedit pe care T. O. Bobe îl scoate din banal, îl scutură de praf (și de fire de păr) și-l aduce pe o scenă imaginară, să dea reprezentația vieții lui: nea Gică, cel mai mare frizer din lume. Poeziile în versuri sau în proză despre viața, obiceiurile, speranțele, dezamăgirile, ratările, iubirile, visele, moartea lui nea Gică construiesc, cum spuneam, o imagine de ansamblu asupra acestuia, cu patetismul, umorul, sentimentalismul, kitsch-ul, ludicul, ironia aferente.
Nea Gică e unic în peisajul literar românesc, nu are seamăn (deși a fost, desigur, contaminat de poezia optzecistă – de niște mopete, de exemplu). Și, citind Bucla, reacționezi diferit la fiecare poem, ba surâzând (de personalitatea celui mai mare frizer din lume, de jocul lui T. O. Bobe ș.a.m.d.), ba întristându-te, ba empatizând cu personajul acesta la care nu te-ai gândit niciodată atât de mult pe cât o faci la lectură.
Să-i degustăm „Prezentarea generală”:
„Nea Gică e cel mai mare frizer din lume. Are un metru șaizeci și doi și cincizeci și opt de kilograme. La el s-au tuns cele mai rapide extreme și cele mai eficace vârfuri. La el s-au bărbierit cei mai grași tenori. În frizeria lui s-au jucat cele mai lungi partide de șah. (Una, începută acum optzeci și trei de ani, pe vremea primului Gică, a fost lăsată moștenire și continuă din tată în fiu.)
Nea Gică e cel mai rapid frizer din lume. Deține recordul mondial de viteză la tuns plastic și este triplu campion olimpic la masaj pe ceafă. Dar specialitatea lui e bărbieritul. (…)” (p. 7).
V-am mai spus, începuturile sunt, pentru mine, foarte importante. Nu știu vouă cum vi s-a părut, dar prezentarea aceasta mie mi-a spus clar în ce registru mă aflu, în ce tip de lume am intrat, și m-a incitat. Cine este, totuși, acest nea Gică?
Nea Gică este frizerul care tunde, bărbierește, spală pe cap și masează simultan la cele șase scaune din frizerie (unde nu are niciun angajat), ziua numai pe „cei mai mari tenori și cei mai mari fotbaliști”, iar noaptea le coafează pe soțiile de fotbaliști și tenori, în „cel mai clandestin coafor din lume”. El este cel care scrie o carte esențială, Vademecum pentru frizeri, și, totodată, cel care ar fi vrut să fi scris o poezie de dragoste pentru iubita lui cu glezne lipite, dar, în schimb, „… am plecat ca prostul/ să învăț să fac bucle…”. Chiar și-așa, Lullaby (pe care o puteți citi integral aici), este una dintre cele mai frumoase poezii pe care le-am citit în ultima vreme.
Nea Gică este cel mai bun prieten al omului – „De când e mic, omul se învață să vină la el la fiecare început de trimestru. Și nea Gică îl pregătește, așa cum poate, pentru viață: îl spală pe cap, îl piaptănă, îl dă cu pomezi, și omul pleacă liniștit, cu încredere în sine, cu un sentiment de recunoștință față de nea Gică, cel mai bun și mai bun prieten al omului”, p. 12 -, cel care, deși nu doarme niciodată, are niște pijamale de care „e foarte mândru (…). Nu le-a purtat, pentru că el nu doarme niciodată, însă din când în când le scoate din ţiplă şi le întinde pe pat. Mângâie uşor cu arătătorul contururile cicilicilor şi ale bizibuţelor şi ale rizişorilor. Sărută gigelinele, apoi împachetează iar pijamalele, cu grijă să le îndoaie exact la marginea dungilor bleu şi albastre, bleu şi albastre, bleu şi albastre” (p. 43).
El are mușchii piloerectori foarte bine dezvoltați, iar cea mai eficientă armă a sa este pielea de găină. Face acrobații la circ cu foarfeca, pieptănul, briciul și after-shave-ul, merge pe stadion, ascultă muzică retro – Joe Dassin, Beatles, Edith Piaf, Ella Fitzgerald -, colecționează citate celebre din filme, emite teorii despre iubire, viață, moarte, viața de după moarte („Și nu de moarte mă tem, ci de frizeria ei.”), este controlat de poliția secretă, formată din patru fecioare pe nume Cornelia, Cornelia, Cornelia și Cornelia, care caută secretul succesului lui și are un dulap de care-i e frică când îl deschide, cel pe care-l folosește pentru a depozita ochelarii uitați în frizerie de tenori (doar fotbaliștii nu poartă ochelari). Nea Gică poate nu e nea Gică, poate e cu totul altcineva: „Numele meu nu trebuie neapărat/ să fie nea Gică” sau „Numele ei și numele meu ar putea să fie oricare” (pp. 28-29).
Personaje peste personaje, din realitatea imediată, defilează cu grație în universul fascinant al lui nea Gică. Lumea este privită și comparată cu o frizerie, cu stadioanele, închisoarea, sanatoriul, cartierul ș.a.m.d. ei. Iar nea Gică planează peste toate acestea.
Bucla este o biografie cu totul altfel, rafinată, minimalistă, cu referințe livrești – un Eminescu, un Sadoveanu, de pildă -, muzicale, cinematografice ș.a., compactă, unitară, desăvârșită. Este o delicatesă, o bucurie pentru orice fel de cititor, care o poate interpreta în numeroase feluri, și va găsi în ea de fiecare dată altceva. Dacă luna aceasta vreți să citiți o singură carte de poezie, atunci Bucla lui T. O. Bobe este, fără doar și poate, recomandarea mea.
Vă las, pe final, cu penultimul poem din carte:
„În fiecare an, de Ziua Mondială a Sănătăţii Mintale, vin la nea Gică Einstein, Napoleon, Socrate, Louis XIV, Eminescu, Madame de Pompadour şi Iuri Gagarin. Mihai Viteazu nu vine pentru că n-are cum să intre cu calul în frizerie. Se aşază toţi pe scaune şi conversează frumos, apoi Einstein scoate vioara şi cântă pentru cel mai mare frizer, dedicaţie specială, Capriciul 17 de Paganini. Emoţionaţi, ceilalţi se adună în jurul lui nea Gică, fiecare cu câte o foarfecă. În loc de la revedere, înfig sacadat lamele în halatul alb. După ce ei pleacă, soseşte Vasilescu Dorel şi îndeasă părul la loc, îl coase pe nea Gică, îl machiază şi îl fixează pe suport. Vasilescu Dorel e cel mai mare taxidermist din lume” (p. 66).
