Bookaholic

Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară de Andreea Răsuceanu este o carte ce propune un nou unghi de abordare a literaturii lui Mircea Eliade, pornind de la o disciplină mai recentă în ştiinţele umane: geografia literară. Folosind conceptele propuse de geografia literară, autoarea chestionează legăturile care există între spaţiul geografic şi spaţiul literar – în cazul lui Mircea Eliade, între Bucureştiul aşa-zicând real şi Bucureştiul ficţional, spaţiu recurent – în varianta lui de oraş modern sau de spaţiu mitic –, atât de prezent în literatura lui Eliade.

„Dacă istoria a fost mereu pusă în legătură cu literatura – scrie Andreea Răsuceanu în „Introducere” –, apropierea cu geografia s-a făcut mai rar, şi în general în contextul unor metafore de natură spaţială, că vorbim despre dimensiunea socială a textului literar (vezi analizele lui Pierre Bourdieu) sau despre noţiuni precum câmp ori spaţiu literar”. Printre teoreticienii francezi care au impus studiile de geografie literară se numără profesorii universitari Michel Collot şi Bertrand Westphal: „Remarcând ponderea tot mai mare a teoriilor despre spaţiu în filozofie şi pornind de la termenii de teritorializare şi deteritorializare propuşi de Deleuze şi Guattari, precum şi de la cel de «geofilozofie» lansat de aceştia, Bertrand Westphal propune noţiunea de geocritică pentru a desemna o metodă care să presupună nu o analiză a reprezentărilor spaţiului în literatură, ci o poetică al cărei obiect să fie «interacţiunile dintre spaţiul uman şi literatură», constând în analiza comparată a diferitelor imagini ale unui anumit spaţiu în operele mai multor scriitori, analiză ce ar avea ca scop orientarea cititorului către o pluralitate a percepţiei spaţiului. Geocritica s-ar constitui astfel într-o metodă interdisciplinară, implicând deopotrivă elemente de filozofie, psihanaliză, geografie umană, antropologie, sociologie, ştiinţe politice”.

În cazul romanelor şi prozei scurte a lui Mircea Eliade, autoarea se întreabă în ce fel transfigurează Eliade locurile bucureştene, străzile, casele, cafenelele, arterele urbane principale care trec în textele sale literare. Andreea Răsuceanu subliniază, pe de o parte, o anumită relevanţă biografică a locurilor bucureştene evocate (părinţii au locuit pe strada Mătăsari, iar sora lui – în zona Foişorului de Foc), iar pe de alta, completa lor transfigurare în planul ficţiunii (mergând până la a căpăta accente mitice). De altfel, ea citează pasaje din jurnalele scriitorului, în care acesta vorbeşte despre o „geografie reală” a spaţiilor evocate literar, dar în cu totul alt sens, acela de geografie (bucureşteană) mitologică: „Bucureştiul din Pe strada Mântuleasa, deşi legendar, e mai adevărat decât oraşul pe care l-am traversat eu, pentru ultima dată, în august 1942”.

Dimensiunea mitică, întoarcerea către un spaţiu originar – nelocalizat şi plasat în illo tempore – sunt esenţiale în proza eliadescă. Scriitorul e interesat în permanenţă de faliile realului, de fisurile prin care cotidianul, altfel spus profanul se deschide către dimensiunea sacrului – mişcarea aceasta este vizibilă cu deosebire în proza fantastică a scriitorului (nuvelele La ţigănci, Pe strada Mântuleasa, Domnişoara Christina sau romanul Noaptea de Sânziene etc.).

Pe de altă parte, Andreea Răsuceanu atrage atenţia că, pe lângă acest Bucureşti mitic, există – orice s-ar crede – şi un alt Bucureşti eliadesc, Bucureştiul modern al interbelicului, cu contrastele lui: zonele centrale ale vieţii mondene şi intelectuale vs zonele periferice, cu proteste şi violenţe sociale:

„Bucureştiul din Întoarcerea din Rai (ca şi cel din Huliganii) nu anticipă cu nimic Bucureştiul mitic din proza fantastică eliadescă, incluzând mai degrabă un alt tip de repere, care ţin de locurile de întâlnire a grupurilor de intelectuali bucureşteni (precum cafeneaua Corso, Barul Automat etc.), dar şi de punctele unor izbucniri violente din epocă (Atelierele Griviţa), ori de spaţiile publice predilecte pentru proteste şi manifestaţii (precum Piaţa Teatrului Naţional sau Cercul Militar). O transformare a acestor zone din traseele de plimbare ale unora dintre personaje în puncte fierbinţi pe harta conflictelor din epocă dezvăluie elemente legate de identitatea şi evoluţia oraşului, dar şi de istorie personală, a celor care se plimbă prin centrul bucureştean (…). Palimpsestul bucureştean se dezvăluie astfel în întreaga sa complexitate, vorbind despre istoria stratificată a fiecărui loc”.

Îmbinând analiza literară a prozei lui Mircea Eliade cu „descinderile” în real –asezonate cu fotografii de epocă ale Bucureştiului –, şi elaborarea de hărţi care să indice destinaţiile personajelor literare eliadeşti, Bucureştiul lui Mircea Eliade e o carte care chestionează „aura” de mister (cum spune autoarea) a unor vechi zone bucureştene, dar care, în acelaşi timp, reuşeşte să întreţină – în discursul critic, interpretativ – acest mister, această mitologie modernă a Bucureştilor: „Ceea ce ne-am dorit a fost să descoperim ce anume a făcut ca anumite zone bucureştene să capete acea «aură» de mister care supravieţuieşte şi astăzi, sau să restabilim graniţa subţire dintre ceea ce am numit, succesiv, geografie reală, fictivă, interioară, trăită, spirituală etc., pe urmele autorului însuşi sau ale altor scriitori-geografi ori cercetători ai geografiei literare”.

Andreea Răsuceanu, Bucureştiul lui Mircea Eliade. Elemente de geografie literară, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, 342 p.