Buddha din podul casei (Editura Polirom, trad. De Casiana Ioniţă) este un roman subţire şi violent care concentrează, în forma unei poveşti spuse dintr-un punct de vedere atipic, experienţele trumatizante ale femeilor japoneze care, în anii ’20, au traversat oceanul pentru a se căsători cu americani pe care nu-i văzuseră decît în poze.

Punctul de vedere e atipic pentru că e foarte rar în literatură: povestea e spusă la persoana întîi plural şi totul e acordat la feminin plural. Povestea e violentă pentru că e despre agresivitate şi abuz şi pentru că te supune  la şocuri după şocuri, acumulate pe principiul picăturii chinezeşti: la un detaliu (mai frontal sau mai periferic) al abuzului se adaugă umbra unui alt detaliu, a unui alt eşec şi toate fărîmele astea ale unor vieţi muncite pînă la abrutizare vin din toate părţile, de la toate femeile care îşi amestecă poveştile într-o singură voce. Începe aşa:

Pe vapor, majoritatea eram virgine. Aveam părul lung, negru, şi picioarele plate şi late şi nu eram înalte. Unele dintre noi mîncaserăm terci de orez cînd eram mici şi aveam picioarele un pic strîmbe. Unele dintre noi aveam doar paisprezece ani şi eram în continuare mici. Unele dintre noi eram de la oraş şi purtam haine elegante, ca la oraş, dar majoritatea veneam de la ţară şi purtam şi pe vapor acelaeşi chimonouri vechi pe care le purtam de ani de zile: nişte haine decolorate, primite de la surorile noastre, cusute şi vopsite de mai multe ori.

Tensiunea şi forţa poveştii pe care o compune Julie Otsuka nu se trage din vreun ton sentimental, liric-confesiv, care să smulgă efecte prin supraexpunerea condiţiei unor victime. Nu e nimic de lamento în toate astea. Sunt doar detalii, milioane de detalii concrete, care stau mărturie a unor vieţi foarte chinuite, din foarte multe cauze. Vieţi rezistente, puternice, călite, abuzive uneori, salvate arareori, dar chinuite. E vorba de o saga comună, colectivă, în care plutesc într-o aparentă derivă bucăţi din naufragiul biografiilor fiecăreia dintre miresele japoneze din trecut care au venit în America pentru o viaţă mai bună şi s-au înşelat grav.

Cartea e împărţită în şase capitole, în care vocea comună aduce la un loc date despre evenimentele, faptele şi prezenţele cele mai importante din viaţa acestor femei după ce au ajuns în SUA:

Fiecare dintre ele încep, în ordine, aşa:

Japonezii sînt bine-veniţi : Pe vapor, majoritatea dintre noi eram virgine.

Prima noapte: În noaptea aceea soţii noştri ne-au luat repede.

Albii :Ne aşezam la marginea oraşelor lor atunci cînd ne dădeau voie.

Bebeluşii: Am născut sub stejari, vara, la 45 de grade.

Copiii :Îi puneam cu grijă pe jos, în şanţuri, pe cîmp, şi în coşuri din nuiele de răchită, sub pomi.

Trădătorii :Zvonurile au început să apară din a doua zi de război.

Ultima zi: Unii dintre noi am plecat plîngînd.

O dispariţie : Au dispărut japonezii din oraşul nostru.

Să rezum romanul ar echivala cu a face un sinopsis unui poem în proză, sau unei tragedii greceşti. Vocea chiar aminteşte de un cor grecesc, iar în ultimul capitol, O dispariţie, ea e înlocuită de cea americanilor din oraşele din care japonezii, consideraţi potenţiali inamici ai statului în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, au fost deportaţi.

Pînă la acest moment, al evacuărilor „în interesul apărării naţionale“, (o plagă pe care descendenţii primilor imigranţi japonezi încă şi-o amintesc cu durere) traseul mireselor cumpărate a presupus: întîlnirea cu soşi violenţi, sau nepricepuţi, sau blînzi, munca abrutizantă în livezile, fermele, hotelurile, bordelurile sau restaurantele din America, excepţionale mariaje salvatoare, naşteri în chinuri, bătăi, morţi, sinucideri, copii cărora le era ruşine cu ele, umilinţe, bucurii, scrisori către mamele rămase în Japonia.

Imagine cu sosirea mireselor japoneze, practică des întîlnită în anii 20

Imagine cu sosirea mireselor japoneze, practică des întîlnită în anii 20

Sursa

E foarte interesant de urmărit cum, printr-un minim de mijloace, Julie Otsuka reuşeşte să redea drama cotidiană a unor marginale din toate punctele de vedere: sunt femei într-un mediu în care machismul era la cote ridicate, sunt imigrante sărace într-o ţară cu care nu au absolut nimic în comun şi a cărei limbă nu o vorbesc, nu au niciun drept, nu au niciun sprijin, sunt dependente de soţul care le-a cumpărat, practic, printr-un aranjament la distanţă sau de patronul care, în general, nu e un tătic bun şi milos. Sînt exploatate ca mînă de lucru ieftină şi eficientă şi, după ce au reuşit să-şi închege cît de cît un rost, sînt forţate să plece, cu tot cu soţ şi copii, nu se ştiu unde, pentru că Japonia devenise duşmanul.

E aproape halucinant modul în care Julie Otsuka descrie, spre sfîrşitul cărţii, comportamentul americanilor în momentul dislocării comunităţilor de japonezi: nu doar că nu au ridicat un deget pentru vecinii asiatici, pe care îi apreciau pentru că erau oameni corecţi, discreţi şi care se achitau bine de sarcini. Au observat că lipsesc abia după ce au fost duşi de acolo, fără să li se spună unde şi pentru ce vină. După plecare, au început să schimbe impresii despre ei, cu un ton totuşi îngrijorat: erau vînzători şi muncitori de încredere, erau menajere, bone şi bucătărese cum rar găseşti, erau curaţi şi … nici nu se vedea că erau japonezi.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, imigranţii japonezi din State au fost evacuaţi prin decizie guvernamentală.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, imigranţii japonezi din State au fost evacuaţi prin decizie guvernamentală.

Sursa

După ce  japonezii pur şi simplu au dispărut,  fiecare vecin american a găsit cîte un motiv pentru care nu fusese atent la anunţuri, la măsurile guvernului, la panica din jur, la drama care se petrecea sub ochii lor. Dar după evacuare, obiectele din casele japonezilor au ajuns în talciocuri şi de acolo în casele bunilor vecini americani.

Pînă la ultimul rînd, se acumulează fapte, rămăşiţe de fapte, mai precis, şi de asta tonul cărţii, de la prima pînă la ultima pagină pare că are ceva din liniştea îngheţată de după dezastru. Julie Otsuka a primit pentru Buddha din podul casei PEN/Faulkner Award şi Prix Femina étranger. Stilul prin care ea a reuşit să vorbească despre o experienţă atît de complicată, simultan impresionantă şi revoltătoare, are un timbru atît de personal, de original şi de puternic, încît devine pur şi simplu destabilizator.

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *