Bookaholic

Cei fascinați de culturile orientale se pot bucura de una dintre aparițiile Editurii Trei, Muntele de la miezul nopții, de Jean-Marie Blas de Roblès, volum poate un pic prea plictisitor pentru cei care nu sunt pasionați de Tibet și care caută doar o lectură interesantă despre deja comuna luptă dintre Occident și Orient.

Personajul principal al cărții este un om de serviciu de la un liceu din Franța care este, în mod surprinzător, specialist în Tibet, care știe mai multă sanscrită decât cei care studiază limbile orientale, care practică yoga și reușește să se detașeze de propria persoană, care are totuși dorința de a ajunge la Lhassa și care nu face însă nimic pentru a-și realiza acest vis. În urma deciziei școlii la care lucra din mila unui preot de a-l pensiona, Bastien se resemnează că va ajunge la un azil de bătrâni și nu încearcă să schimbe în niciun fel cursul evenimentelor.

Viața lui Bastien Hermina este spusă de vecina acestuia, Rose, și de fiul ei, Paul, care avea doar cinci ani în momentul în care Bastien a murit. Legătura dintre cei trei este una de scurtă durată, însă ajunge să le marcheze viața celor doi supraviețuitori.

Singurul lucru pe care îl aflăm la începutul romanului care să justifice pasivitatea de care dă dovadă bărbatul este acela că el se face responsabil de o mare vină pe care nimeni nu o articulează și despre care cititorul nu află nimic, dar care a fost suficient de puternică pentru a-i distruge acestuia viitorul.

Niciunul dintre colegii săi de muncă nu îl apreciază pe bătrân, toți îl bârfesc și îl arată cu degetul pentru vina de care se face culpabil, fără ca el să fie conștient de atitudinea lor. Singurii care îl apreciază sunt studenții de la limbi orientale care vin să-i ceară sfatul de fiecare dată când au o problemă de limbă sau de interpretare a unui text.

După ce Rose este avertizată de o vecină de bloc că prezența bătrânului în preajma fiului ei nu este recomandată, femeia începe să fie din ce în ce mai curioasă. Cei trei se împrietenesc, iar Bastien îl ajută pe Paul să scape de câteva dintre fricile care îi bântuiau copilăria.

Pentru a-și arăta recunoștința față de bărbat, dar și pentru a fugi de câteva dintre spaimele personale, Rose îi propune lui Bastien s-o însoțească într-o călătorie la Lhassa. Ajuns în orașul sfânt, acesta își poate vărsa mandalele de nisip în fluviu, simțindu-se eliberat. După aceea, când și ultimul scop al călătoriei sale este atins, acela de a vizita templul, Bastien face o comoție cerebrală, urmând ca, pe drumul de întoarcere către Paris, să decedeze.

Povestea lui, spusă de Paul, devenit adult între timp, și rectificată de mama acestuia, care poate interveni pentru a lămuri amintirile neclare ale fiului, se confruntă mereu cu neputința înțelegerii motivului pentru care un om atât de dotat precum Bastien a acceptat să lucreze întreaga viață pe post de îngrijitor. În ciuda poveștii pe care acesta încearcă să i-o strecoare lui Rose în avion, înainte de a muri, despre cum ar fi fost membru al unei organizații SS responsabilă cu studierea Tibetului, femeia, de formație istoric, reușește să afle adevărul potrivit căruia nu ar fi existat niciodată o astfel de organizație. După multe cercetări, Tom, bărbatul cu care Rose și Bastien s-au împrietenit în călătoria la Lhasa, le lămurește parțial adevărul.

Nici în final nu aflăm precis care a fost marea vină de care s-a făcut culpabil Bastien și, cu atât mai mult, dacă aceasta a fost suficient de importantă pentru a justifica ratarea unui asemenea personaj, ale cărui șanse de reușită ar fi fost mari. Curiozitatea cititorului se transformă în frustrare când realizează că, în afara detaliilor despre Tibet și diverse alte credințe orientale, cartea nu i-a adus nici măcar beneficiul unei povești scrise remarcabil.

Structura cărții nu este suficient de puternică pentru a transmite ideea pe care naratorii încearcă să o contureze, aceea că sinele este o lume închisă care nu poate fi comunicată, că tot ceea ce transcende granițele eului către alteritate sunt doar așteptările pe care fiecare le are de la celălalt, că viața este autentică doar la nivelul sinelui și că nu există o reală comunicare între oameni.

Acest tip de gândire, practicat adesea de orientali, le va fi mai greu de înțeles occidentalilor, îndeosebi scepticilor printre care mă număr. Pe de altă parte, narațiunea este adesea prost construită, misterul se construiește prin insuficiența detaliilor, nu prin construirea unei personalități remarcabile, care să aibă realmente o consistență demnă de atenție. Lectura poate fi însă interesantă pentru cei care sunt fascinați de religiile și credințele orientale.