Vă mai aduceţi aminte de lecţiile de filosofie, când ni se părea că nu vom putea aplica niciodată acele concepte atât de abstracte, sau pur şi simplu de expresii uzuale de genul „nu mai filosofa atâta” sau „lasă filosofia, că nu te ajută în viaţă”? Ce-ar fi dacă toată teoria aceea care ni se părea anacronică sau cel puţin inaplicabilă în planul existenţei noastre concrete ar căpăta o formă adaptată vieţii noastre de zi cu zi? Este ceea ce încearcă să demonstreze Jules Evans, fondatorul celui mai mare club de filosofie din Marea Britanie, London Philosophy Club, şi directorul Well-Being Project din cadrul Centre for the History of Emotions, Queen Mary, University of London. Cartea sa, Filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase (apărută la Editura Publica, în 2012), îşi propune să preia idei ale filosofilor din diferite şcoli şi să le aplice în situaţii-criză sau chiar într-un context mai general, al vieţii de zi cu zi. Evans ne ajută să ne reamintim ceea ce gânditorii greci promovau, anume „filosofia ca mod de viaţă”.
Filosofie pe pâine, dimineaţa, la prânz şi seara – şi chiar şi o mică gustărică: iată formula propusă de Evans, care împarte ideile filosofice în patru „sesiuni”, de dimineaţă – care începe cu „războinicii virtuţii” (Epictet, Seneca) –, un bufet filosofic, care oferă o relaxare alături de Epictet cu a sa artă de a trăi clipa, sesiunea de după-amiază se continuă cu misticii şi scepticii (Heraclit, Pitagora), iar cea de seara vine pe o notă politică: Diogene, Platon, Plutarh şi Aristotel. Pentru ceremonia de absolvire, îl avem pe Socrate, care ne învaţă despre arta plecării din lume.
Ca orice carte din această categorie, cea a self-helpului, şi Filosofie pentru viaţă… începe cu dezvăluirea unor experienţe personale ale autorului, cu mărturisirea unor slăbiciuni, pentru ca cititorul să reuşească să empatizeze mai bine cu întâmplările descrise. Astfel, Evans, în anii săi de facultate, era extrem de timorat şi avea frecvent atacuri de panică, pentru că se simţea neîncrezător în el însuşi şi în ceilalţi. Anii de studenţie au fost atât de presanţi, încât după absolvire, a fost diagnosticat cu anxietate socială, despresie şi tulburare posttraumatică (în urma unui accident la munte). În cadrul terapiei cognitiv-comportamentale (TCC) pe care a urmat-o, a descoperit influenţa directă pe care a avut-o filosofia antică asupra TCC.
„Nu lucrurile îi tulbură pe oameni, ci părerile pe care şi le fac ei asupra lor” (Epictet)
La baza TCC-ului, după cum spune fondatorul ei, Albert Ellis, stă aforismul lui Epictet: „Nu lucrurile îi tulbură pe oameni, ci părerile pe care şi le fac ei asupra lor”. O altă sursă de inspiraţie este Platon, care, în Republica, spune că oamenii sunt afectaţi mai degrabă de sensul evenimentelor decât de evenimentele în sine. Evans şi-a dat seama că ceea ce îi otrăvea viaţa erau chiar propriile lui opinii despre sine, nevoia lui de a fi plăcut de toată lumea.
Primul pas ar fi interogarea de sine, pe filiera socratică, prin care sunt analizate opiniile şi valorile pe care le avem, pentru a reuşi să ne dăm seama care sunt raţionale şi care ne fac rău: „În acest sens, filosofia este o formă de medicină pe care o putem aplica propriei persoane”. Ceea ce filosofia socratică încearcă să facă este să ne înveţe că putem să ne vindecăm singuri. Dar pentru ca „filosofia ca mod de viaţă” să poată fi aplicată, trebuia ca filosofia să coboare în stradă. Asta a simţit şi Marc Sautet, care, la începutul anilor ’90, şi-a invitat colegii săi universitari să reconecteze filosofia cu preocupările oamenilor de rând. Aşa a luat naştere Café Philosophique, ai cărei membri se întâlneau în Café des Phares, în Paris. Până în prezent, mişcarea a dus la formarea a 50 de cafenele socratice în lume. Există şi alte mişcări de acest gen, de pildă „Philosophy in Pubs”, cu 30 astfel de grupări în Marea Britanie, sau „Şcoala Vieţii”, înfiinţată de Alain de Botton.
Dacă aceste şcoli au la bază discuţiile libere, există alte grupări care respectă mult mai strict principiul şcolilor antice: dedicarea totală, în toate aspectele vieţii, principiilor mişcării respective, precum Noii Stoici, Acţiunea pentru Fericire, Şcoala de Economie (o comunitate platonică) sau Landmark Forum (de inspiraţie socratică).
Unul dintre cele mai impresionante exemple oferite de Evans este cel al Rhondei Cornum, infirmieră de zbor în timpul Războiului din Golf, din 1991. Experienţa ei dovedeşte că filosofia stoică te poate ajuta în cele mai cumplite încercări: agresată sexual şi cu ambele braţe fracturate, Rhonda a spus că a trecut peste această traumă conştientizând că a fost o experienţă pe care nu a putut-o controla. Iată filosofia lui Epictet: libertatea interioară se câştigă prin sfidarea lumii exterioare.
Foarte interesantă este şi aplicarea filosofiei epicureice. Pentru Epicur, plăcerea era „alfa şi omega”, susţinând că în scurtul răgaz care ne este oferit pe pământ, nu „există nimic ce trebuie să facem. Putem face alegerea radicală a fericirii”. Este ceea ce a făcut şi Havi Carel când a aflat că este bolnavă de cancer. La început furioasă, şi-a dat seama apoi că tot ce mai are de făcut este să se bucure de clipă. Iar acum, când starea ei de sănătate a luat o turnură mai optimistă, vrea să-i ajute şi pe alţi oameni care se confruntă cu boli grave să facă faţă cu ajutorul unei „truse filosofice”.
Prin cartea lui Evans, am redescoperit teorii antice extrem de interesante şi unele surprinzător de actuale, dar am şi văzut expuse coerent şi credibil o serie de metode prin care poţi să cobori filosofia din norişorul prăfuit unde credem că se află. Pentru o carte de self-helf, mi se pare o realizare să susţii viabil o teorie, să propui soluţii reale, fără să adopţi un limbaj de lemn în plasa căruia văd cu uimire că din ce în ce mai multă lume cade.
Jules Evans, Filosofie pentru viaţă şi alte situaţii periculoase, traducere de Dan Crăciun, Editura Publica, 2012
