V-ați întrebat vreodată cum ar fi dacă am trăi veșnic? Nu puține sunt companiile de înfrumusețare corporală care încearcă să vândă diverse ponturi în vederea susținerii acestui mit activ în mintea consumatorilor. Dar, dacă traiul cel veșnic nu ar coincide cu încetarea degradării corporale pe care bătrânețea o presupune, dispariția morții ar putea, brusc, să nu mai fie o idee atât de atractivă.
„A doua zi, nimeni n-a murit.”, așa își începe Jose Saramago romanul intitulat Intermitențele morții, poate cel mai interesant volum al său. Într-o singură țară, începând cu data de 1 ianuarie, moartea se hotărăște să nu mai vină. Nimeni, nici măcar bolnavii terminali, nu mai moare. Evident, prima reacție este de bucurie, oamenii având impresia că tocmai au scăpat de cea mai mare frică a vieții lor și că, din acel moment, întreaga existență li se va schimba radical. Însă lucrurile nu stau chiar așa, căci oamenii nu încetează să îmbătrânească.
Ei doar nu mai mor, însă continuă să aibă parte de toate suferințele pe care boala și bătrânețea le aduc. Nu trece mult timp până în momentul în care spitalele ajung să fie suprapopulate, azilele încep să nu mai facă față, iar întregul sistem economic dă semne de prăbușire având în vedere faptul că profitul adus de oamenii muncii este insuficient pentru a-i susține pe toți cei care nu mai pot produce.
În acest punct, oamenii ajung să realizeze că teama resimțită de-a lungul întregii vieți față de moarte este mai puțin intensă față de cea pe care absența morții o generează. Și naratorul se lansează, în acest context, în analiza sentimentelor umane vizavi de fatalitatea morții. Acestea sunt puse față-n față cu trăirile încercate de oameni pentru divinitate, teza susținută fiind aceea că moartea are o prezență mult mai activă și mai puternică în viețile oamenilor decât dumnezeu (grafia o respectă pe cea propusă de narator).
Această teză cvasi-bogumilică își propune să-i facă pe cititori să-și reconsidere dorințele cele mai intense. În definitiv, aversiunea față de moarte este doar o teamă de necunoscut. În momentul în care Moartea devine personaj, interacționând cu oamenii în mod direct și schimbând după bunul plac regulile jocului vieții, modul în care ne raportăm la ea se modifică. Moartea nu este rea în sine, ci viziunea noastră asupra ei este greșit orientată.
Moartea devine personaj activ și vizibil în momentul în care decide să-și înceteze greva și să îi prevină pe cei care urmează să moară că mai au de trăit doar o săptămână. Timpul este suficient pentru ca viitorii morți să-și poată pune ordine în afaceri și să se poată pregăti sufletește de experiența prin care vor trece. Singura problemă intervine în momentul în care una dintre scrisorile de acest tip trimise de Moarte nu își ajunge destinatarul, în ciuda faptului că este trimisă de mai multe ori.
În acest context, Moartea decide să se amestece printre oameni pentru a vedea care este motivul pentru care scrisoarea sa nu este livrată. Ajungem astfel să cunoaștem un personaj interesant, violonist al Orchestrei de Stat, care trăiește doar în compania câinelui său și care simte că și-a ratat întreaga viață. Moartea pare a nu putea pătrunde în intimitatea omului care ar trebui să mai aibă o șansă la mulțumire, la salvare din fața regretului întru eternitate.
Cum această poveste este cea mai frumoasă parte a romanului, vă las să-i descoperiți finalitatea singuri. Interpretarea inițială poate fi reconsiderată în momentul în care, ajunși la ultima frază, descoperim că aceasta este chiar fraza cu care naratorul își începe povestea. Avem sau nu de-a face cu un roman ciclic? Părerea mea este că nu, ceea ce înseamnă că întreaga cheie a deslușirii misterului violonistului care sfidează Moartea se află tocmai în această sugestie a ciclicității. Desigur, lecturile pot fi multiple.
Pe lângă creativitatea și ineditul temei, romanul merită citit și pentru că este una dintre cele mai frumoase demonstrații ale modului în care se construiește suspansul într-o narațiune fără a deveni comercial în sensul rău al cuvântului.
