20161030_100420

Din punctul meu de vedere, volumul Commedia dell’arte. O istorie a spectacolului în imagini, de David Erig, este o apariție editorială de excepție, menită să umple un gol în bibliografia dedicată artelor spectacolului în limba română. Mi-aș fi dorit să am acces la o astfel de carte în facultate și mai târziu, ca un auxiliar binevenit la cursurile de teatru și artă, mult prea teoretice, din păcate.

Însă, mai bine mai târziu decât niciodată: anul ăsta cartea a apărut la Editura Nemira și este de-a dreptul spectaculoasă atât ca text, cât și ca prezentare grafică. Regizorul german de origine română David Esrig studiază fenomenul commediei dell’arte în toate manifestările sale, de la analiza personajelor, a costumelor și a măștilor, la studierea originilor acestui fenomen artistic și la moștenirea artistică pe care ne-a lăsat-o. Considerațiile lui David Esrig sunt însoțite de numeroase imagini alb-negru și color – picturi, programe teatrale, manuscrise sau afișe de teatru –, precum și de documente literare și istorice, fragmente ce vădesc un extraordinar efort de cercetare dedicat commediei.

O lume nemaipomenită, uimitor de vie, adevărată și artificială în același timp, o lume care, desfășurându-și vitalitatea pe cei câțiva metri pătrați ai scenei, se afirma în Europa la începutul erei sale moderne. Mai mult, ea a promovat, în interiorul sistemului civilizației noastre, gustul pentru reprezentarea simbolică a existenței nemijlocite. Commedia dell’arte a reușit nu numai să stilizeze situații și caractere umane cu o amploare mai mare decât în orice altă formă de teatru europeană, dar și să reprezinte simbolic dinamica existenței, cu suișurile și coborâșurile ei aparent aleatorii, precum și mișcările fizice și emoționale în combinații geometrice de fiecare dată noi. (…) Diversitatea pestriță a vieții cotidiene, «desprinsă de realitate prin măști», a fost ridicată pentru prima oară la rang de artă”.

20161128_164838_hdr

Personaje celebre și emblematice ale commediei (Arlechino, Pantalone, Dottore, Bătrânii, Îndrăgostiții, Capitano, Colombina) sunt studiate în amănunt – de la mască, costum, posturi sau roluri atribuite, până la enumerarea celor mai celebri interpreți pe care i-au avut de-a lungul istoriei și la realizarea unui arbore genealogic al fiecărui personaj –, alături de personaje secundare, cum sunt Zanni (cei din rândul cărora s-a ridicat și cel mai celebru personaj al commediei, Arlechino) sau cortegiul de personaje ce însoțea manifestările artistice și cotidiene ale vieții medievale și renascentiste: strigătorul (cel care chema lumea la spectacol), șarlatanul, farsorii, nebunii, uriașii, piticii, monștrii, măscăricii și alți scamatori. Însă nu doar personajele sunt emblematice, ci și situațiile. Acțiunea commediei se baza pe reprezentarea unor situații recognoscibile (cele mai multe pornind de la o intrigă amoroasă)

Longevitatea mijloacelor de expresie scenică și actoricească ale Commediei se explică numai și numai prin faptul că ea s-a bazat pe o experiență umană și artistică ce reușise să cristalizeze arhetipalul din banal și din accidental, printr-un proces de creație colectiv, de-a lungul câtorva milenii.

20161128_164855_hdr

20161128_164922_hdr

Câteva astfel de scene au supraviețuit (în alte „straie”) până azi, în alte forme. De exemplu, serenada lui Pantalone sub fereastra adoratei o cunoaștem foarte bine din scena balconului din Romeo și Julieta, zgârcenia negustorilor venețieni întrupată în același Pantalone a fost imortalizată tot de Shakespeare în personajul lui Shylock, iar bravada și autosuficiența unui personaj cum e Capitano poate fi apropiată atât de idealismul unui Don Quijote, cât și de mitomania baronului Munchausen. Sunt analizate, de asemenea, și legături mai subtile între teme și personaje culturale diferite, cum ar fi cea dintre Arlechino și diavolul Hellequin, faptul că folosirea măștii în commedia dell’arte are aceeași funcție ca reprezentarea nudurilor în pictura renascentistă, și anume devalorizarea ierarhiilor, sau revalorizarea corpului și a unei anume bucurii de a trăi specifică Renașterii și commediei și opusă concepției medievale care considera corpul o povară și un produs al păcatului.

20161128_165022_hdr

20161128_165037_hdr

Bazată, în aceeași măsură, pe improvizație și pe actualizarea unor tipare umane și evenimențiale arhetipice, commedia dell’arte este strâns legată de ideea de carnaval (fără a se confunda, însă, cu ea) și de o altă realitate specifică vremii care i-a dat naștere: piața. Amestecul acesta de formă artistică și realitate este una dintre caracteristicile sale definitorii și, chiar și în epoca modernă, se încearcă reînvierea lui în cadrul festivalurilor de teatru de stradă din toată lumea.

Fundătura în care se-mpotmolește de fiecare dată istoria teatrului în privința atâtor aspecte ale Commediei dell’arte se explică, nu în ultimul rând, prin importanța redusă pe care i-o acordă pieței și culturii care-i este proprie.

Piața, loc de desfacere de mărfuri și de informații, nu era numai o arenă a vieții politice publice și a spectacolelor acesteia, sângeroase, caraghioase sau sublime, ci și locul preferat al scamatorilor, jonglerilor și acrobaților, în care aceștia își prezentau spectacolele lor grotești și triviale.

De-a lungul mileniilor, aici au luat naștere, cu neobosită prospețime, cele dintâi și cele mai elementare forme de oglindire artistică a cotidianului și, de fiecare dată când teatrul instituționalizat era distrus de evoluția istorică, comedianții se refugiau înapoi în anonimatul pieței. În acest loc al întâlnirilor întâmplătoare s-au dezvoltat scurtele numere ale scamatorilor, și-au găsit forma personajele caricaturizate grosolan, au fost duse mai departe și modificate, în cursul unei permanente confruntări cu publicul, tradițiile mimilor, ale atelanilor și ale multor altor precursori pe care interpretul nu-i cunoștea, de care nu era conștient. (…)

Amestecul permanent de negoț cotidian, proclamații politice, arderi pe rug, procesiuni bisericești și carnavalești, de spectacole oferite de scamatori sau de comedianți făcea din piață un creuzet în care se contopeau realități brutale și reprezentarea lor simbolică și-i conferea Commediei o ancorare atât de solidă în omenesc și în real, încât, împreună cu publicul ei simplu, necioplit, reușea să facă saltul uluitor până la cea mai înaltă măiestrie”.

Acțiunea artistică începe cu sosirea comedianților, cu montarea scenei, cu alaiul de costume pestrițe, acompaniat prin oraș de surle și trâmbițe, într-un cuvânt, cu plantarea spectacolului în datele realității.

Commedia nu era un teatru stabil și, în fiecare nouă localitate, cea dintâi acțiune a trupei consta în a-și face cunoscută prezența, în a trezi așteptări, a șoca și a se informa în același timp care sunt notabilitățile, afacerile, felul obișnuit de a vorbi și expresiile cele mai populare”.

20161128_165058_hdr

20161128_165148_hdr

Commedia dell’arte a întrupat, și întrupează încă și pentru imaginarul contemporan, un spațiu al libertății și al magiei specifice teatrului: cea de transformare a vieții și realității, de evadare, de metamorfoză, de regăsire în identitate și alteritate deopotrivă. Iar volumul semnat de David Esrig este o bucurie pentru orice cititor pasionat de istorie sau de artele spectacolului, un volum potrivit în orice bibliotecă de filolog și la care te reîntorci mereu. Pe scurt, o carte de colecție.

20161128_165124_hdr

Commedia dell’arte, de David Esrig, Editura Nemira, 2016, col. „Yorick” traducere Victor Scoradeț

bookaholic-sustinut-de-carturesti-stripe-01

Cumpără cartea din librăria online Cărturești!

Blogger literar, absolventă de filologie și studii vizuale, doctor în filologie al Universității din București din anul 2012, autoare a volumului „A juca sau a fi jucat. Ingmar Bergman și șahul cu moartea” (Ed. Universității din București, 2014).


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *