Un prieten plecat din ţară m-a întrebat, recent, ce mai e bun de citit în literatura română. I-am promis că-i răspund, numai să treacă nebunia cu Bookfestul. Am tot întîrziat, am tot plecat, numai din citit  nu m-am oprit. Aleg acum prima carte. E abia apărută, proaspătă din  multe puncte de vedere: Amorţire,de Florin Lăzărescu.

Chiar dacă starea la care trimite titlul ar putea să angoaseze potenţialii cititori, romanul nu are nimic amorţit în el. Nici chinuit, nici fandosit şi nici de împrumut. Are o poveste cu adîncimi, cu umor, cu mici tristeţi şi mici salvări, o poveste despre „banali“ şi despre „speciali“, cu discuţii despre cărţi şi despre scris, despre panici, memorie şi gesturi definitive între oameni.

Personajul principal încearcă să scrie o carte. Are 40 şi, e (mai degrabă) singur, chel, cu burtă, se tot mută din chirie în chirie şi îşi tîrăşte de la un capăt la altul al romanului o pereche de ciocate ieftine, chinezeşti. Şi un DSLR cu care vrea să facă o serie foto care să ilustreze Ecleziastul, motiv pentru care bate toate marginile de oraş, de dimineaţa pînă seara şi nu de puţine ori, noaptea. Îl cheamă Evghenie şi locuieşte la doamna Valeria Stoican, fostă profesoară de biologie, actualmente pensionară, tot personaj principal în roman.

Majoritatea oamenilor l-ar considera un ratat, ceea ce nu e foarte departe de impresia pe care însuşi Evghenie o are despre el. De cînd se ştie a tot lăsat de înţeles că lucrează la ceva special, că scrie o carte, treabă amînată care îl roade şi îl apasă cu fiecare zi amînată.

Rătăcirile lui Evghenie pe cărările ficţiunii l-au dus în nişte zone nocive, tenebroase, teritorii ale panicilor de tot felul, active în subtextul romanului, indiferent de firul sau de ramificaţiile poveştii. E vorba de anxietăţi, de atacuri de panică şi de  fel de fel de frici. Frica e un fel de fir roşu care traversează cartea, subtil, dar constant. Întrebările despre rost, despre sensul unor căutări care nu prea seamănă cu ale majorităţii, marginalitatea ca statut permanent, au, ca somatizare, simptomele unei stări de permanentă încordare neputincioasă. De amorţire:

După controlul amănunţit, nici măcar nu reuşise să afle de la doctori un nume precis al bolii de care suferea. Doar lucruri vagi – distonie neurovegetativă, agorafobie, ipohondrie, depresie, anxietate – cu care nu se identifica niciodată pînă la capăt. Citise zeci de cărţi despre fiecare în parte, sute de forumuri cu mărturisiri apropiate suferinţelor sale, dar niciodată nu se putuse identifica pînă la capăt cu simptomatologia descrisă. Şi cum nu suporta ca suferinţa sa să nu aibă un nume, la un moment dat, i-a găsit unul: amorţire. Ştia că la atît se reduc problemele sale de sănătate. Nimic grav, nimic concret, nimic care să te omoare. Doar o amorţire a trupului şi a minţii. Însă acest „atît“ îl afecta şi mai mult decît o boală concretă.

Dar romanul lui Florin Lăzărescu nu e un monolog al lui Evghenie despre cum îşi doreşte el să fie scriitor şi cum suferă că nu-i iese, oricît de intense ar fi interogaţiile. E o poveste în care accentele care cad pe interiorul vieţii lui Evghenie sînt la fel de importante ca cele care se ocupă de viaţa exterioară, şi nu numai a lui. De viaţa care se trăieşte într-un oraş de provincie cu ticurile şi cu nebunii lui, imagini aduse în pagină prin prisma interesului lui Evghenie pentru fotografie. Interes mai mereu ironizat, teoretizat şi întors pe toate feţele, cum e şi cel pentru scris, de altfel.

Deşertăciunea, lipsa de sens şi de orizont care parcă acoperă totul apar constant în fişele de observaţie ale lui Evghenie, notaţii în care un umor de circumstanţă întreţine tragicomedia cotidiană . La ce bun să scrii, la ce bun să publici se întreabă cvasicioranian eroul în ciocate al lui Florin Lăzărescu, arătînd bolile unui sistem de circulaţie a cărţilor tot mai gripat. Apexul lui vizibil ar fi fabrica de cărţi de la marginea oraşului,  un fel de hală plină de xeroxuri, unde se scot şi fotografii de nuntă, şi copii după cursuri şi acte, şi cărţi cu tot cu ISBN. Pe banii autorului.

Sînt multe semne ale unei lumi literare mai degrabă groteşti, cu faliţii şi cu profitorii ei, toţi publicaţi, toţi dotaţi pentru supravieţuire, toţi avizi de posteritate. Evghenie se uită la ei şi se uită şi la sine. El, care nici nu a apucat să debuteze. Şi orice ar comenta, oricum ar suci obiectivul, şi fotografia, şi „autofotografia“ ( termen care tot apare în carte, cu un sens şi un umor amărui foarte pronunţat) ies cu probleme.

florin-lazarescu

Sursa

Se pun, în carte, întrebări din registrele delicate ale trăitului, scrisului şi gînditului şi sînt apoi alternate cu microfilme de acţiune din cotidian, cu descrieri axate pe ce se întîmplă, ce se vede şi ce se trăieşte într-un colţ de lume care adună şi urmele absurdului, şi semnele fericirii de o clipă.

Dacă ar fi să găsesc o porţiune mai neglijent tratată, ar fi cea a relaţiei dintre Evghneie şi Mădălina, fiica gazdei lui, doamna Stoican. Firul relaţiei dintre ei se lăsat suspendat, şi pînă la urmă, nu teribil de convingător, dat fiind şi contextul, dar şi faptul că aflăm prea puţin despre cum e, de fapt Mădălina, dincolo de cîteva decizii care i-au pus viaţa pe o direcţie.

În schimb doamna Stoican, mama ei şi gazda lui Evghenie, e o prezenţă mult mai solidă, un fel de nod de reţea în lumea de probleme şi stări care îl preocupă pe Evghenie. Tot ceea ce se discută despre memorie sau despre aspiraţii greu cuantificabile (aceea de a dirija un cor de pensionari sau aceea de a scrie un roman) au, de fiecare dată legătură cu acest personaj plin şi de umor şi de amar.

Carti inghetate

Sursa

Pe la începutul cărţii apare o imagine care face cît un milion de cuvinte: un subsol plin cu cărţi, inundat şi îngheţat bocnă. Evghenie, anticar de nevoie pentru o vreme, se uită la ele şi decide să degaje pur şi simplu blocul masiv cu tîrnăcopul. Forţa acestei imagini rămîne imprimată în toate întorsăturile pe care le va lua cartea, şi fiecare subiect pe marginea căruia Evghenie va medita, ori ironic, ori cu maximă încruntare, va fi inevitabil proiectat pe acest fundal, cu gheaţă, cărţi şi  cu tîrnăcopul care le dislocă, amorfe şi nefolositoare. Conjuraţia imbecililor e un titlu care se lasă citit, între multe cotoare de clasici.

Am găsit în Amorţire un mod simplu şi nepoticnit în care o poveste poate fi „dezmorţită“. Am găsit umor, realism practicat cu atenţie, suspans, întrebări şi porţiuni de adîncime, nuanţe, echilibru şi multă autoironie, distribuită tuturor personajelor. Şi un final după care continui să te întrebi „şi acum ce-o să se întîmple?“!

Alina Purcaru

critic literar, redactor Observator Cultural, fost redactor Cotidianul, colaborator Dilema Veche, co-autor al romanului colectiv Rubik


Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *