Să începem săptămâna uitându-ne ce-au mai scris bloggerii. Pe unii i-am soma să scrie mai mult, că prea scriu bine. Pe alţii îi ignorăm cu succes, ca sunt suficiente comentarii în cărţile pentru bac şi scrisul mult, prost şi doar ca să te indexeze google ne lasă cam reci.
Uite, Cinabru recuperează trei scriitori români de care cu greu ne amintim – Laurenţiu Fulga (pe el mi-l amintesc din liceu, îl găsisem în biblioteca alor mei), D.D. Pătrăşcanu (sincer, n-am auzit vreodată de el) de care Cinabru zice că are o anumită naturaleţe a stilului şi Damian Stănoiu (nici de el), un cleric scriitor.
Categoric, Damian Stănoiu este un autor cel puțin interesant. Abordând viața monahală într-un registru care nu prea fusese încercat în literatura română, cu umor și simpatie pentru personajele sale adesea memorabile, nu e de mirare că i-a supărat în scurtă vreme pe superiorii săi ierarhici.
Tot el face o cronică thrillerului lui Stephen King – Jumătatea Întunecată. Îmi place că, orice ar scrie, Cinabru ştie ce vorbeşte.
La vârsta de 11 ani Thad Beaumont, un băiețel pasionat mai mult de povești decât de lumea reală, este operat pe creier. O tumoare apărută din senin amenința să îl ucidă în cel mult zece ani, transformându-l în cea mai mare parte a acestora într-o legumă chinuită de cumplite migrene. În locul unei banale tumori, pe creierul său se găsea o mică parte din fratele său geamăn, absorbit la începutul existenței paradisiace din uter.
Mecanica inimii este un basm pentru oameni mari, ne spune Rontziki, şi zău că îţi vine sp citeşti cartea după cronica ei.
Greu de crezut că o cărticică de vreo 180 de pagini poate conţine atât de multe idei şi adevăruri câte am găsit în Mecanica inimii şi că poate atinge atât de multe teme: dragoste, suferinţă, scuturile de apărare ale fiecăruia, grija excesivă a părinţilor şi dorinţa de a-şi proteja copiii de orice, zborul şi înfruntarea vieţii cu propriile puteri, frica, renegarea sinelui, înţelegerea lui, laşitatea, dar şi curajul, sinceritatea, dar şi minciuna…toate astea fac parte din noi, din viaţa fiecăruia, şi nu lipsesc de pe nici un drum spre maturizare…
Micawber îl cam critică pe Ion Manolescu cu a sa ultimă carte despre benzile desenate – Benzile desenae şi canonul postmodern, carte ce reia, de fapt, multe dintre articolele vechi ale autorului.
Deşi a apărut foarte recent, cartea lui Ion Manolescu, Benzile desenate şi canonul postmodern (Cartea Românească, 2011) e în bună măsură o ciorbă reîncălzită, căci reprezintă punerea la un loc, cu minime actualizări, a unui număr de studii şi articole publicate de autor în ultimii 15-20 de ani. E de rău, vor zice unii, citind acest început de postare.
Nu speraţi că veţi scăpa de cărţi! E chiar titlul unei cărţi de dialoguri între Umberto Eco și J.C. Carriere, pe care a citit-o cu bucurie Cronicarul.
Mărturisesc că am asistat cu o plăcere diabolică la această discuție pe care nu o vroiam terminată prea curând. Eco și Carriere sunt nu reușesc sub nici un fel să-și plictisească cititorul. Tot volumul devine o plăcere vinovată pentru cei care au (conform lui Carriere) un viciu nerecunoscut – lectura.
În Ţara mea inventată e un teritoriu dedicat cărţilor de citit într-o noapte. Printre ele, Magazinul de sinucideri, o cărticică ce e şi pe lista noastră.
Totusi, sub masca unui roman comic si apocaliptic pare sa se ascunda o ironie fina la adresa societatii si a pesimismului in crestere care ne caracterizeaza. Totusi, aerul romanului este optimist, se citeste cu zambetul pe buze si este o lectura revigoranta si placuta.
Încă un SF pe Raft de cărţi – Febra de Serge Brussolo. Hm:
Oroarea trece uneori de limita suportabilului. Cel putin de limita mea – era sa abandonez cartea chiar pe la inceput, cand am ajuns la procedura de “ingropare” a cadavrelor.
