Nu ne-am mai uitat de multişor la ce se mai întâmplă pe blogurile de carte. Deşi vacanţa e încă în toi (cum nu?), e bine că lumea citeşte cărţi multe şi bune. Sau că are păreri bine argumentate. Dacă nu aici, atunci unde?

Uite, să începem cu un articol de opinie care nu e legat de cărţi. Dragoş de la Chestii Livreşti vorbeşte despre moda asta cu articole plătite pe bloguri şi despre credibilitatea lor. Dar putem aduce discuţia şi spre ce ne doare pe noi. Şi pe recenziile de cărţi se cer şi se dau bani, atât pe tv, print, dar, cumva mai puţin aşteptat, şi pe online. Dap, unt şi în zona de cărţi posturi plătite. Nu am o problemă cu asta neapărat (deşi cred că e cam greu să nu-ţi afecteze suta de euro spiritul critic) dar le-aş vrea, peste tot, marcate.

au apărut însă banii. departamentele marilor companii au căscat ochii la un instrument nou, blogul. au hotărât deci să investească. au contactat blogări cu audienţă mare, au organizat campanii special pentru blogări. între timp, au apărut şi agenţii de publicitate “profesioniste” pentru blogări.

Dar să revenim la cărţi pe bune. La Micawber găsim o recenzie a cărţii scrise de Doina Ruşti – Patru bărbaţi plus Aurelius, o carte despre cărţi nici prea-prea, nici foarte-foarte, înţelegem.

Pornit fără vreun preambul, romanul se dezvăluie încă din primele pagini ca un fel de scriere meta-literară, ca un fel de organism parazit care urmează să-şi extragă (vom vedea asta mai limpede ulterior) nutrienţii necesari metabolismului din corpurile altor organisme livreşti

Ionuca, cu care am avut şi noi o mică şi simpatică discuţie despre cărţi, a citit Cartea Şoaptelor de Varujan Vosganian. Cum era de aşteptat, i-a plăcut.

Nu ştiu de unde a avut Varujan Vosganian puterea să scrie o asemenea carte şi nu ştiu cum de a reuşit să descrie asemenea lucruri îngrozitoare într-un mod cât se poate de firesc. Povestea m-a fascinat de la prima până la ultima pagină şi mi se pare cât se poate de cutremurătoare, având în vedere că ştiam prea puţine despre genocidul armean.

Cum Iranul e una dintre temele mele cele mai dragi, m-am bucurat să văd că Mihaelei Ursa i-a plăcut Citind Lolita în Teheran, o carte despre cenzură dar şi care exprimă o dragoste imensă faţă de literatură.

Dacă ai trecut măcar un pic prin epoca Ceaușescu nu poți citi fără fior paginile despre interzicerea cărților, pe care generațiile cele mai noi le pot pricepe cel mult intelectiv și pe care noi le citim, obligatoriu, și cu vintrele, sub avalanșa de amintiri despre senzațiile de voluptate ilicită pe care le încercam la lectura vreunei cărți vândute „pe sub mână”.

Radu Vâncu a fost la Festivalul Internaţional de Literatură de la Novi Sad. Ne-a plăcut ce povesteşte.

Ce m-a bucurat cel mai mult a fost aprecierea unanimă pentru poezia română. Poeţi de prin toate colţurile Europei ne asigurau că poezia română e grozavă, ştiau destule nume de poeţi foarte buni, de la Eminescu la Nichita Stănescu şi de la Mircea Ivănescu la Dan Coman şi Claudiu Komartin. E un capital de imagine neaşteptat, pentru mine, cel puţin.

Pe Biblioteca Babel apare o recenzie la Paradisul de după colţ, una dintre cărţile noastre preferate de Llosa.

Până să fi citit romanul ăsta, ştiam foarte puţine despre Gauguin şi nimic despre extraordinara lui bunică, Flora Tristan. Doi oameni extrem de diferiţi, care au avut însă în comun faptul că au sfidat normele sociale mult prea strâmte, pentru a trăi în conformitate cu principiile lor şi pentru a face lucruri în care credeau.

Voi ce-aţi mai citit?

Cristina Foarfă

freelancer pe proiecte de comunicare online, a lucrat ca Head of Creative la Fourhooks și redactor Metropotam.ro; colaborări în presa culturală: Dilema Veche, Observator Cultural, Cultura; co-autor al romanului colectiv Rubik


Un comentariu
  1. AvatarViorel

    Am reusit sa termin Orbitorul.
    Nu ca ar trebui sa ma laud cu asta, dar pentru mine trilogia a constituit nu doar volumele in sine ci si multe alte articole aparute in presa, interviuri si chiar ceea ce a spus Cartarescu despre scrierea sa.
    Desi nu am chiar varsta autorului, sunt pe aproape (aveam aproape douazeci de ani in ’89). De aceea Oribitorul a fost in primul rand cartea care imi descrie si o parte din copilaria si tineretea mea.
    Numai bine.
    Viorel T

    Reply

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *