Avem pentru voi două pachete de cărți scrise de Margaret Mazzantini, oferite de Editura Polirom. Fiecare pachet conține două cărți: Venit pe lume (2008, apărut în colecția Biblioteca Polirom. Proză XXI în 2010, în traducerea Gabrielei Lungu) și Nimeni nu se salvează singur (roman abia apărut la Polirom în colecția Biblioteca Polirom. Actual, tot în traducerea Gabrielei Lungu).
Pentru a câștiga unul dintre ele, trebuie să ne răspundeți la o întrebare:
Ce carte scrisă de un autor italian ți-a plăcut și de ce?
Câștigătorii vor fi aleși prin tragere la sorți dintre cei care au respectat cerința concursului, s-au semnat cu numele întreg și real și au folosit o adresă de mail validă. Deadline: 30 august.
Succes!
Câștigători: Adriana-Ancuța Petcu și Alina Tomi.
Margaret Mazzantini este una dintre cele mai prolifice și cunoscute scriitoare din spațiul italian. S-a născut în 1961, la Dublin. A urmat cursurile Academiei de Artă Dramatică din Roma, interpretând apoi diverse roluri în teatru, cinema și televiziune.
A renunțat la scenă în favoarea scrisului, debutând în 1994 cu romanul Ligheanul de zinc (distins cu premiile Selezione Campiello şi Rapallo Carige). Pentru romanul Nu te mişca (2002; Polirom, 2004, 2013) a primit Premiul Strega şi Premiul Grinzane Cavour, cele mai prestigioase distincţii literare italiene și a fost tradus în 32 de limbi. Romanul a fost ecranizat de Sergio Castellitto, cu Penélope Cruz în rolul principal. Romanul Venit pe lume (2008; Polirom, 2010) a fost distins cu Premiul Campiello şi a fost ecranizat tot de Sergio Castellitto, cu Penélope Cruz şi Emile Hirsch în rolurile principale.
Prezentarea cărților de către editură:
Romanul Venit pe lume (2008) redă tulburătoarea poveste a vieţii unei femei de cincizeci şi trei de ani, Gemma, din Roma, care se întoarce împreună cu fiul ei, Pietro, în locurile unde trăise în tinereţe o mare iubire cu un fotograf genovez, Diego. Treptat, Gemma alunecă în trecutul tinerei cercetătoare care, pentru a scrie un studiu despre poezia lui Andriä, pleacă la Sarajevo. Ajutată de poetul Gojko, cel care avea să îi rămînă prieten tot restul vieţii, Gemma descoperă farmecul oraşului, dar şi pe Diego.
Întoarsă în Italia, trăieşte cu acesta o intensă poveste de dragoste, distrusă însă, în timp, de sterilitatea ei, care o va împinge la cele mai disperate gesturi, ultimul aruncîndu-i pe amîndoi în vîltoarea unui război cumplit, care îi va marca ireversibil. Povestea lor şi consecinţele ei asupra vieţii Gemmei se conturează pe dramaticul fundal al celui mai lung asediu postbelic al unui oraş european: Sarajevo, 1992. Un roman despre obsesia maternităţii şi despre imposibilitatea împlinirii ei, un roman al dragostei pe timp de război, al dramelor individuale, al morţii şi al (re)naşterii în egală măsură.
„Această carte îndrăzneaţă şi plină de forţă epică abordează teme majore: viaţa şi moartea, războiul şi pacea, într-un limbaj bogat şi tensionat, alimentat de un flux neîntrerupt de imagini, reflecţii şi metafore construite în jurul unor evenimente terifiante.” (La Repubblica)
Nimeni nu se salvează singur: Delia şi Gaetano formau cîndva un cuplu. Acum trebuie să înveţe să-şi uite, fiecare, perechea şi deprinderile. Stau amîndoi într-un restaurant, la puţin timp după ce au distrus ceea ce fusese o familie. Delia şi Gaetano sînt încă tineri – au treizeci şi ceva de ani, o vîrstă la care poţi s-o iei oricînd de la capăt. Ar vrea să se împace, însă problemele din trecut, revelate în flashbackuri succesive, îi bîntuie. Dar unde au greşit? Problema e că nici unul nu ştie. Pasiunea de la început şi furia de la sfîrşit sînt încă la fel de prezente. Crescuţi într-o epocă în care totul pare să fi fost deja spus, schimbă între ei cuvinte ce nu reuşesc să dea glas singurătăţii, dorinţelor lor, pentru că trăiesc în confuzia unui soi de analfabetism afectiv.
Este povestea unui cuplu ca multe altele, un cuplu ca noi, contemporan nouă. Este romanul care echivalează cu autobiografia sentimentală a unei generaţii.
„Protagoniştii romanului sînt ca doi boxeri în ring, năuciţi de ura pe care o resimt unul faţă de celălalt – o ură ce ar putea fi de fapt iubire, dacă cei doi ar înţelege acest lucru.” (la Repubblica)
Am început să o citesc, reprezentând o recomandare a lui Alexandru Paleologu și recunosc că nu mi-a fost ușor.
Intensitate și nervozitate, frustrare și suferință, pasiune și înverșunare, un întreg amalgam de sentimente ce spulberă scriitorul încă de la prima pagină. Intrigată și consternată adesea am încercat să intru în universul său, dar recunosc că m-am simțit stingherită. Copilul precoce a mințit în privința vârstei sale, pentru a putea obține permisul de bibliotecă, fapt utopic în zilele noastre. Păreau ireale și incredibile stăruința și devotamentul acestuia față de volumele grijuliu ordonate pe rafturile bibliotecii. Instantaneu mi-au apărut în minte figurile naïve ale hoților de cărți ale lui Dai Sijie, un ideal interzis în prezent. Dorința de izolare și timiditatea atipică nu îl împiedică să descifreze misterele lumii și să cunoască societatea intelectualilor. Dezlegarea contradicțiile frapante l-a tulburat, iar atracția extremităților a fost mult prea tentantă. Ajuns la apogeul ateismului, se convertește la catolicism. ,,Un om sfârșit”, romanul autobiografic al lui Papini rămâne unul controversat, având un impact răvășitor asupra mea. Percepțiile ți se reconfigurează după o lectură atât de densă și capeți acea luciditate bolnavă.
“Accabadora”a Michelei Murgia este o carte care te face sa vezi viata cu alti ochi, sa nu mai judeci lucrurile atat de usor si sa iti dai seama ca nimic nu e ceea ce pare.
Antonio Tabucchi – Se face tot mai tarziu pentru ca este roman epistolar, scrisori destinate unor femei necunoscute, de catre barbati necunoscuti, pentru ca este o carte emotionanta, iar maniera de a scrie face ca totul sa fie mult mai intens.
Una dintre cartile “de capatai” din literatura italiana este “Principele” lui Machiavelli. Autorul sustine argumentele sale politice cu dovezi istorice concrete, insa declaratiile sale despre societate si, in general, despre natura umana, au de cele mai multe ori statutul unor ipoteze, mai degraba decat cel al unor concluzii. Singura concluzie este poate ““the ends justifies the means” si faptul ca marele Principe este acel conducator care, prin calitatile sale, stie sa utilizeze soarta in avantajul sau si sa faca in asa maniera incat interesul sau personal sa se suprapuna interesului comun.
“Cuore- inima de copil” a lui Edmondo de Amicis. Am intrat in atmosdera ultra-sensibila a acestei carti in clasa a IV-a… imi amintesc ca de trei ori am parcurs-o pana la jumatate, a patra oara reusind sa termin lectura. Aveam senzatia ca personajele incep sa se maturizeze, sufereau o transformare care nu imi placea, transformarea pe care presimteam ca o voi incerca si eu in urmatorii ani. In timpul unui extemporal la limba romana, invatatorul meu s-a asezat in ultima banca si si-a scos din servita “Cuore”. Am ramas surprins sa constat ca era super captivat de lectura, imi inchipuiam ca mai citise romanul, sau vorbise despre el de zeci de ori. Toata ora a citit concentrat, in timp ce noi ne redactam lucrarile. Vreau sa cred ca si eu, la aceeasi varsta, voi reveni cu aceeasi placere la aceast minunat manual de sensibilitate… Cuore!
Poate suna ciudat: “Decameronul” lui Boccacio m-a amuzat teribil la vremea când l-am citit.