Dacă ieri vă povesteam, pe scurt, despre ecranizarea și premiera filmului ”Sunt o babă comunistă”, după cartea omonimă a lui Dan Lungu (care va apărea săptămâna aceasta în ediție limitată), în regia lui Stere Gulea (detalii aici), astăzi ne întoarcem cu un concurs fain, realizat cu sprijinul prietenilor de la Editura Polirom.
Ce aveți de câștigat? Punem la bătaie două pachete, fiecare cu câte un exemplar din ediția limitată a cărții lui Dan Lungu, proaspăt reeditată de Editura Polirom, și cu câte o invitație dublă la filmul amintit, produs de MediaPro Pictures.
Condiții de participare
Pentru a câștiga cele două pachete formate din carte + invitație dublă la film trebuie să ne povestiți, din propriile amintiri sau din ceea ce v-a fost relatat, un episod dulce-acrișor, amuzant, din timpul comunismului.
Cei doi câștigători vor fi aleși prin tragere la sorți dintre cei care au respectat tema de concurs, s-au semnat cu numele complet și real și au dat o adresă de e-mail validă. Deadline: luni, 19 august.
N.B.: Invitațiile la film vor fi valabile începând cu 24 august la Cinema City din Sun Plaza, București.
Mult succes și să dăm drumul la povești!
Câștigători: Angela Elena și Simion Cozmescu
Banuiesc ca in fiecare familie e la fel, cand vine vorba de comunism, si vine destul de des, exista cateva amintiri ce se repeta mereu.
La noi e mama care povesteste de fiecare data cum mai intai era sa fie exmatriculata din liceu pentru ca o colega binevoitoare spusese ca are blugi si ca ii tine ascunsi la “cineva” acasa.
Iar mai apoi a fost dusa la sectie pentru ca purta acei blugi buclucasi si prezenta semnele unui “element periculos”
Nu sunt multe amintiri dulce-acrisoare si pe deasupra si amuzante..hmmm…majoritatea sunt amintiri care te lasa suspendat intr-o realitate careia nu stiu cati i-au patruns sensul. Franturi de amintiri indulcite de trecerea timpului…: intr-o dimineata am uitat sa ma imbrac cu uniforma de gradinita, aveam 4 sau 5 ani, si m-am dus imbracata cu un costumas impletit de mama,roz -toate mamele impleteau la acea vreme – care imi placea foarte mult si in acea zi am fost paria , educatoarele au sarit pe mine , apostrofandu-ma “Unde ma cred, am venit sa fac parada modei ?” si au tinut-o asa toata ziua. Amuzant este ca eu nu intelegeam deloc ce au cu mine, de ce nu apreciau impletitura mamei, care era diferenta dintre uniforma si costumasul meu, care era asa speciala pentru mine, pentru mine educatoarele erau tare needucate in arta frumosului…Tarziu am realizat ca dimpotriva, educatoarele erau mai mult decat educate in ce este permis si ce nu, eu eram cea needucata.
Aveam 3 ani in ’89 si e printre primele amintiri foarte clare ce mi-au ramas.
La televizor rulau imagini ciudate si tin minte confuzia generala ce domnea in casa.Binenteles, mie nu-mi pasa si nu intelegeam absolut nimic.In entuziasmul meu am inceput sa imit ce auzeam la tv:cantecelul cu “Ole ole”.Alergam prin casa intonand cantecul pana m-a oprit cineva si mi-a spus:”Shhhh mama!Sa nu te auda cineva!”
Nici pana azi nu inteleg cine m-ar fi putut auzi si de ce atat de multi oameni regreta acea perioada.
In zilele noastre avem P.D.R (Performance and Development Review)mai pe romaneste Revizuirea Performantei si Dezvoltarii. Cand am luat cunostinta cu “minunea” asta de “import”, conform fluxului memoriei involuntare gandul m-a dus spre “Fisa postului” de pe vremea comunistilor. Atunci se dorea “omul nou” care in echipa sa faca “cincinalul in patru ani si jumatate” cu munca non stop; iar acum se vrea un “homo faber” care sa termine in opt ore volum de lucru de 16 ore. Sincer pentru mine e “aceiasi Marie cu alta palarie”
Legat de fisa postului in care trebuia sa spui nu numai ce faci dar si obiectivele “marete” ce trebuie sa le ralizezi, mi-am amintit un moment amuzant legat de aceasta. Periodic eram solicitati sa rescriem aceste dfise si sa fim cat mai “inventivi” in a descrie sarcinile pe care le executam. Intr-o zi dupa ce seful nostru (care era singurul sef fara sa fie membru de partid pentru ca era baiat de preot) vine exasperat in birou si il roaga pe unul din colegii nostri sa rescrie “fisa postului” deoarece el nu poate sa o dea mai departe. Motivul? colegul meu mentionase doua “activitati” foarte importante la vremea aceea “fulg de nea” si “frunzulita”. Cati mai isi amintesc oare cum eram scosi la maturat strazile si dezapezit. La noi in biroul in care lucram era o atmosera ok, si desi stiam cine primeste salariu “dublu” pentru functia de turnator, ne permiteam totusi sa radem pe astfel de teme. Ziua aceea a fost extraordinar de amuzanta, mai ales ca acel coleg care a inserat in “fisa postului” lui aceste activitati a continuat pe un ton joivial, dar cu multa ironie subtila sa argumenteze beneficii le si importanta acestor activitati ale “omuului nou”.
Anul 1985 a fost deosebit. Deosebit de greu. Începusem să lucrez, făceam o navetă infernală cu trenul care pleca la ora 5 din Cluj, schimbam cu un autobuz, prestam la şcoală şi ajungeam înapoi, acasă, adică în cămăruţa închiriată, pe la 6 seara. Şi eram gravidă. Situaţie pentru care toată lumea părea să mă deteste. Nimeni, NIMENI, nu mi-ar fi cedat locul pe autobuzul supraaglomerat, ba mi s-a întâmplat nu o dată să fiu îmbrâncită, dată la o parte, cu vorbe grele. La ce să-ţi dau locul, ce eu te-am lăsat gravidă, era la ordinea zilei, şi era vorba de locul rezervat, uneori mai intervenea şoferul. Ce mai, mă simţeam pedepsită pentru că ocup prea mult loc, pentru că aduc pe lume încă o gură de hrănit, într-o ţară, într-un oraş unde hrana era atât de greu de procurat. Umilinţa de a vâna un litru de lapte, o bucată de unt, un sul de hârtie igienică au trezit nevoia unora de a umili la rândul lor pe cei din jur. Iar eu eram o ţintă sigură. Într-o zi am intrat în micul aprozar din piaţa Engels, unde se vindeau căpşuni. Erau cam prizărite şi pline de pământ, dar erau căpşuni. Iar eu eram o gravidă hrănită cu slănină şi mazăre la borcan. Desigur, era o coadă destul de lungă la care m-am aşezat cuminte, calculându-mi şansele de a ajunge să iau şi eu, că nu erau mai mult de două lădiţe. Când, unul după altul, fiecare dintre cei care erau la rând, s-au dat la o parte şi m-au poftit în faţă. Mă uitam la ei şi nu îmi venea să cred. Parcă s-au deschis porţile raiului şi Sf. Petru îmi oferea jumate de kil de căpşuni. Pe care le-am luat cu ochii în lacrimi. Mă gândesc şi acum cu recunoştinţă la oamenii aceia din piaţa Engels.
Îmtâmplare auzită de la un profesor: Era odată, înr-o anume zi din săptămână (nu mai ştiu care) în care lumea stătea, ca de obicei, la coadă la mâncare. Un reporter venise ca sa intervieveze stimaţii cetăţeni, iar informaţiile erau transmire în direct la Televiziunea Română. Se dusese aşadar la un cetăţean şi îl întrebase ce vroia sa cumpere. Omul spusese că măsline. Apoi ea l-a întrebat ce avea de gând să facă cu acele măsline, la care cetăţeanul, cu un uşor aer plictisit zise:
-Mi-i le bag în fund, una câte una!!!
Nu aveam nici 3 ani in ’89, dar ai mei mi-au povestit cat de bucuroasa eram cand il vedeam la televizorul alb-negru pe “mult-iubitul conducator”. Bateam din palme si-i spuneam “Tataia Ciociopa”. Cum am ajuns de la Ceausescu la Ciociopa….doar mintea unui copil de 2 ani poate intelege.
Eu nu am trăit pe vremea comunismului, dar ştiu cum era, din poveştile pe care mi le-au spus părinţii. Trai greu pentru că hrana se dădea cu porţia, dar oamenii erau mai sănătoşi. Nu existau E-uri în alimente şi nici hipermarket-uri ca să aibă de unde alege jeleuri şi chipsuri. Copii fiind, se mulţumeau cu sifon şi mâncau dulciuri doar la ocazii speciale.
Televizorul era o minunăţie. 2 ore pe zi, alb-negru şi tovarăşul Ceauşescu prezent pe toate posturile tv. Ce să mai zici? Te mulţumeai cu ce primeai.
Toţi pretindeau că era bine şi frumos, când, de fapt, nu era bine deloc.
Colac peste pupăză, după ce a trecut comunismul, s-au schimbat banii. Tata mi-a povestit că avea strânşi bani cât să-şi permită casă, masă şi maşină bengoasă, dar toată munca în zadar. Valoarea banilor a scăzut mult, iar părinţii mei au privit comunismul ca pe o amintire dulce, dulce ca pelinul. Râsu’-plânsu’, ce să mai..
Au luat-o de la capăt, şi-aşa sfârşitul comunismului era pentru Românica noastră dragă, un nou început. Un început promiţător.
In 1989 la Revolutie aveam 12 ani, eram in clasa a 6-a. Asa ca mi-au ramas intiparite in minte multe imagini si intamplari din “epoca de aur”. N-o sa uit niciodata sirul de sticle de lapte puse la coada la Alimentara, cand ma ducea mama la gradinita si apoi la scoala, in clasele primare (oamenii ieseau noaptea, le puneau la rand si mai urcau sa mai doarma cateva ore). La fel, imbulzeala si calcatul in picioare cand “se dadea carne” care, evident, nu ajungea decat pentru cateva zeci de persoane. Mama era mereu cu ochii pe geam sa vada o cat mai mica coada, ca sa mai cumparam cate ceva de mancare. imi amintesc galantarele pline cu borcane cu gem si tocana, si cutiile de pelete de creveti. Si zilele cand se dadea “ratia”…n-o sa pot uita niciodata acele vremuri cand eram ingenunchiati, chiar daca intr-adevar erau locuri de munca si toata lumea putea sa-si ia o masina 9chiar daca stateau la inscriere cativa ani. Pe atunci nu-mi dadeam prea mult seama ce se intampla, eu ma jucam de-a pionierii si eram mandra ca mereu aveam snur de comandant de detasament sau de grupa, dar ai mei ascultau Europa Libera la volumul minim seara…
Mmm,plecam în fiecare an in oncediu la mare,api la întoarcer la niste rude din Bărăgan.Am stat la coadă de cu noapte sa ne facem provizii.Aici am auzit o discutie dintre un domn bine îmbrăcat si o doamnă care se închina la o biserică.La un moment dat o întreabă:Tovarăsa,nu vă supărati ce semnificatie are că vă închinati,la un lucru,la o biserică?”Tovarăse,nu vă supărati,este un lucru,dar este însufletit””Tovarăsa,dar în fund de ce nu pupati pe cineva,că tot lucru însufletit este?Aveam masina Dacia1310,de culoarea untului,cu faruri duble.Era mândria noastră(când o foloseam)numai în zilele cu sot pentru ca aveam 5598.Eram înnebuniti de fericire că puteam lua benzina în tranzit=5 litri din judetele.prin care treceam.Ca pusti era cel mai important moment al verii,unic în an,era că degustam Pepsi cupărat de la bucătăriile marilor hoteluri de pe litoral.Aaa,pepsic la sticla la sticla din sticlă cu sigla aia romanizată