La început de august, într-o joi, Iulian Tănase îi salută pe ascultătorii emisiunii „Guerilla de dimineață”. E 07:27 și tocmai s-a încheiat „Whiskey in The Jar”, de pe un album al formației Metallica, lansat în ’99. Din vorbă în vorbă, Mitoș Micleușanu – realizează împreună „Războiul sfârșitului săptămânii”, dar astăzi sunt pe baricade în locul altor colegi – îl întreabă: Citeşte tot articolul
Un interviu despre greutatea și frumusețea vieții de librar cu scriitorul Mihail Vakulovski, care e și librar în Brașov. Atenție, puteți să vă prăpădiți de râs citind cele ce urmează. Grijă mare! Citeşte tot articolul
Protestul de pe 10 august a fost, poate, cel mai intens și variat de până acum. Am văzut oameni foarte diferiți aduși laolaltă de aceleași probleme sistemice ale statului, de piedicile puse luptei anti-corupție, de incompetența acestui guvern. Am văzut bucureșteni, oameni veniți de la mii de kilometri depărtare, plecați de foarte mulți ani din țară, oameni de 101 ani, oameni în scaun cu rotile, oameni tineri, corporatiști, bugetari, oameni veniți din toată țara, de la Satu-Mare, Oradea sau Timișoara, oameni din fieful lui Liviu Dragnea, părinți, copii, adolescenți, studenți, ingineri, IT-iști, muncitori, agricultori. Și, nu în ultimul rând, scriitori. Citeşte tot articolul
Recent, Călin-Andrei Mihăilescu a publicat volumul AFKA la editura Tracus Arte. A susținut un turneu de lecturi în Oradea, Cluj, Brașov și Timișoara, unde a prezentat alte două cărți coordonate de el: Criminalii şi crinii (2018) și La umbra Greciei în floare (2017), ambele semnate de Ion Stratan. Despre autor, Răzvan Petrescu scrie: „Într-o scrisoare din aprilie 1991, Daniel Barenboim sublinia: «Călin-Andrei Mihăilescu este o adevărată revelație. Sunetul bogat, rafinat și plin de culoare umple sala. Imaginea stereofonică a frazării oferă o extrem de precisă delimitare a notelor, dinamica este de excepție, iar tonalitatea, caldă, învăluitoare. De remarcat derapajele unei imaginații fără sfârșit, perfect controlate de umorul la pedală. Vastele cunoștințe de literatură comparată oferă partiturii o colosală fluiditate, cu care trece prin toată banda de frecvențe cognitive, fluiditate care nu se mai regăsește la vreun alt artist. Este atât de bun, încât poate face să sune splendid chiar și un pian mai vechi (cum ar fi un Bruckner din 1927), iar, pe o scenă geluită, nu are egal»”.
Pe Ana Barton n-am întâlnit-o niciodată, nici măcar la telefon n-am vorbit, dar mi se pare că ne știm de-o viață. Am descoperit-o pe Facebook – iată că folosește și asta la ceva, până la urmă –, după aceea am început să-i citesc textele de pe blogul Inimă roșie cu lapte dulce, transformat ulterior în anabarton.ro și m-am îndrăgostit de scrisul ei viu, surprinzător, senzual, cu sinestezii uluitoare, cu ochii ei curioși, atenți, cu poezia tăioasă ori tandră, în funcție de stare sau de subiect. Citeşte tot articolul
Marius-Iulian Stancu a publicat, la Casa de Editură Max Blecher, în colecția Plantații, volumul de poezie Pe tine te cântă menajerele. T.S. Khasis scrie despre acest volum: „Știți acele filme în care o civilizație extraterestră își trimite pe Pământ cel mai strălucitor exemplar? Așa, din pură curiozitate intergalactică. Poate că e vecinul tău cu ochi albaștri, poate că e fosta nevastă căreia mai ai să-i spui vreo două, poate că e gloria la care visezi iarnă de iarnă... Urmează un șir de mesaje criptate despre dragoste, confuzie, nebunie, comunicare și tot ceea ce mai fuck pământenii în 2017. Forme delicate de anarhie. Te-ai aștepta la puțină intransigență critică, la evaluări severe sau la aripioare de cânepă. Nu, nici vorbă de așa ceva, aceste texte livrează cantități poetice concise, exacte și oneste, în care sunt trasate limitele unei lumi aflate-n declin — nicio mutare în plus. Și culmea e că în lumea asta dementă totul tinde să fie drept și țeapăn și fiecare vrea să facă un pas pe Lună, măcar un selfie lunar. Eu prefer un selfie cu Marius-Iulian Stancu, să mă țină minte cei care vor citi această carte. Altă lume, alte posibilități”.
În 2017, în colecția Plantații a Casei de Editură Max Blecher, apărea volumul noapte-lumină, de Ovidiu Komlod. Despre această carte, Ioan Es. Pop scria: „Nu este întâmplător faptul că, prin mottoul cărții și prin autoportretul pe care și-l face în primul ei poem, Ovidiu Komlod se poziționează și își poziționează viziunile în proximitatea atât de densului și ofertantului univers Blecher, care îi slujește ca linie de start, dar nu-i stânjenește înaintarea spre propriul punct de sosire. În lupta cu limita, sunt folosite diverse strategii de aneantizare, de la aceea a cufundării în somn, la cea a ascuțirii de sine echivalente vizual și sonor cu «filamentele strigătului». Cu o aripă în «irealitatea imediată» și cu alta în cotidianul alimentat de emoțiile unor experiențe mai mult sau mai puțin sublimate, cartea lui Ovidiu Komlod este, dincolo de anumite vecinătăți, una care îi aparține numai autorului ei, «în numele tatălui. fiului. sfântului vid»”. Să aflăm perspectiva autorului despre (i)realitatea proprie:
L-am cunoscut pe scriitorul Elias Khoury cu puțin timp înaintea prezentării ultimei sale cărți, Copiii ghetoului, la ediția a XIII-a a Salonului Internațional de Carte Bookfest București. Romanul său a fost recent tradus în limba română la Editura Polirom de Nicolae Dobrișan. M-am simțit onorată de această întâlnire și de ocazia de a-i pune câteva întrebări scriitorului de origine libaneză despre cartea sa, despre cum concepe actul de a scrie, literatura, semnificațiile și raportarea ei la realitate. Citeşte tot articolul
Romulus Bucur a publicat recent, la Editura Tracus Arte, un nou volum de poezie, odeletă societății de consum. Pentru a-l „ajuta” pe cititor cu o cheie de lectură, autorul scrie în prefața cărții: This paper, based on the well-known Barbian principle of lazy poetry (Barbu, 1928), develops the idea of a lazy reader, a subservient lazy consumer. Să-l cunoaștem mai bine pe acest lazy consumer și ale sale drumuri în cele ce urmează:
De curând, Bogdan Varvari a publicat volumul de proză scurtă nu uita să arunci viermii (Editura Tracus Arte). O primă lansare a acestui volum va avea loc în curând, la librăria La Două Bufnițe, în Timișoara, unde va dialoga cu Robert Șerban. O carte care își lasă cititorul să călătorească nestingherit în spații aparent confortabile, care nu de multe ori se dovedesc mai labirintice decât par.
Chiar dacă pentru mulţi nu pare, pe Elena Ferrante o caracterizează un curaj feroce. Şi chiar dacă nu toată lumea ştie, de la începutul lui 2018, Elena Ferrante scrie, weekend de weekend, câte un editorial pentru The Guardian. Temele sunt cele pe care adesea le discutăm cu mănuşi, chiar şi atunci când interlocutorul din faţa noastră ne este prieten. În orice caz, când vorbim despre religie, prietenie, sexualitate, relaţii, traume, avem grijă să nu-l supărăm pe cel din faţa noastră. Nu asta ar trebui să fie grija unui scriitor, spune Ferrante, fiindcă, în opinia sa, aceştia ar treui să scrie ficţiuni care să ajute la găsirea adevărului condiţiei umane. Citeşte tot articolul
O cunosc pe Anca Vieru doar din scris: din volumul de povestiri publicat în 2015, la Editura Polirom, și intitulat Felii de lămâie, de pe blogul pe care îl ține (Cuvinte fără cod de bare, simpatic nume!) și, firește, din postările de pe Facebook, pentru că – nu-i așa? – totul se întâmplă în virtual(itate)! Știu ca e absolventă de Politehnică, dar și că a terminat un master în comunicare, că a făcut o vreme cercetare și că, în cele din urmă, a virat spre științele umaniste, pentru care este – fără doar și poate – foarte înzestrată. Am citit undeva că a participat la un atelier de creative writing ținut de Florin Iaru și Marius Chivu și că, încurajată de aceștia, a făcut din scris o profesie, publicând, inițial, în volumele colective Moş Crăciun & co. (Art, 2013) şi Ficţiuni reale (Humanitas, 2013), proiect colectiv iniţiat de Florin Piersic jr., și abia după aceea, în 2015, debutând individual cu volumul de proză scurtă Felii de lămâie. Nominalizat la premiile revistei Observator cultural, debutul Ancăi Vieru este cu adevărat remarcabil, dovedind o maturitate surprinzătoare a scriiturii, într-un evantai surprinzător de stiluri și formule literare. Cu doar câteva zile în urmă, a ieșit din tipar și primul roman al autoarei, Spulberatic (Editura Polirom) și, dată fiind bucuria cu care i-am citit povestirile, recunosc că abia aștept să văd ce se ascunde sub acest titlu... misterios. Citeşte tot articolul
Pe Svetlana Cârstean am îndrăgit-o, de la distanță, la Nocturnele de poezie organizate de ARCEN pe clădirea Magheru One (dacă n-ați fost și se mai țin anul ăsta, vă îndemn să mergeți – atmosfera este extraordinară). Aș putea spune că Svetlana a fost cea care m-a apropiat din nou de poezie: am ascultat-o citind din Trado și Gravitație, i-am cumpărat cărțile și am parcurs din când în când câte un poem, cu toate că n-am ajuns să devorez poezie pe pâine, așa cum face ea. În martie, am avut ocazia să discutăm pe îndelete, după ce Svetlana Cârstean mi-a acceptat invitația la rubrica Bibliotecă de scriitor. Citeşte tot articolul
Probabil fiecare scriitor are o mică istorie a eșecurilor auctoriale. A existat vreun moment în care să vă simțiți „păcăliți” de scriitura dvs., în care să aveți senzația că „lucrați” la ceva bun, iar ulterior, la relectură, să vă dați seama de „minciuna valorică” a textului respectiv, să fi fost înșelați de mâna care scrie? Scriitorii Bogdan Popa, Teodor Dună, Cătălina Matei, Cristian Fulaș și Vasile Mihalache au răspuns la această întrebare.
Dan Dediu a debutat în 2017 la Casa de Editură Max Blecher cu volumul „4,5 litri de sânge, miliardar”. Despre volum, Alex Ciorogar a scris: „Un debut deloc convențional: prin antamarea unui proiect identitar, Dediu ajunge, spre final, să interogheze înseși rațiunile artei poetice. Vulgar și seducător, profan, dar misterios, anti-eroul acestei cărți pare desprins din stirpea unui Berryman ori Seidel. O carte punk despre «supunere și devorare» în care misticismul incurabil ia locul violenței macho în câteva dintre cele mai porno momente ale industriei lirice contemporane”.
